Poezie
Marian Drăghici
Rugăciunea inimii. O poveste de iarnă, neterminată
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2/2012
În memoria lui Mircea Ciobanu
Adolescent de țară, neînceput la pat, tras la lecturi,
în iarna aceea (‘69-’70), imediat după proaspătul
Faust tradus de Blaga,
avui vise cu diavolul.
Noaptea, în somn profund, se instala lent o teroare
din care ieşeam/țâşneam, lac de transpirație, ca smuls
din înec în ultima clipă.
Era/fusese acolo o prezență ai zice materială, o mogâldeață
neagră şi lubricoasă
ce sta pe mine în capul oaselor,
sau alături pe marginea patului,
ca adâncită în gânduri
într-o muțenie terifiantă
secunde bune, poate minute –
mie mi se păreau ore întregi, nesfârşite.
Afară beznă,
nicio speranță să cânte cocoşul babei Măriuța.
În camera mea, „de la drum”, o pâclă rece, încremenită în vălătuci,
plana peste lucruri.
Iar lucrurile, ah lucrurile – cărțile, masa, scaunele, cuierul-pom,
hainele din cuierul-pom, lampa electrică şi carafa de apă –
învăluite în pâcla hipnotică se iuțiseră față de mine
contaminate de prezența oribilului –
îmi erau clar ostile.
Îngrozit, într-o străfulgerare de gând imploram să cânte, să trâmbițeze
undeva departe cocoşul babei Măriuța – dar nimic.
La comanda ultimei pâlpâiri a lucidității, printr-un efort indescriptibil,
urlând neauzit şi zbătându-mă ca peştele pe uscat, ca peştele pe uscat,
mreaja ororii rupându-se
țâşneam din somn ca dintr-o păstaie de apă verde, fetidă –
sleit, gâfâind, lac de sudoare.
Cum nu aveam duhovnic pe-atunci, n-am povestit nimănui de-acele vise.
Sau dacă am povestit, precis am râs, bucuros că uite,
fac față „cu bine” încercării oribilului.
La câteva nopți, în noaptea următoare, în aceeaşi noapte, coşmarul.
În totul, şapte-opt, poate zece vizite devastatoare, terifiante.
În cele din urmă, într-atât îmi exersasem clopoțelul unui licăr de conştiență
(neațipit)
că la primele secvențe ale derulării morbidului clip,
în somn intram în alarmă, zbătându-mă şi urlând
înainte ca răul să mă copleşească – spre mirarea mea,
pâcla turpidă se destrăma cât ai zice „peşte”.
Cum au început, neanunțate de nimic,
aşa au şi încetat acele vizite –
fără niciun cântat de cocoş.
Nici atunci, nici mai târziu, nu m-am întrebat – o constatare de doi bani –
ce s-o fi întâmplat cu musafirul acela oribil,
cu prezența bântuitoare,
cu neagra mogâldeață –
nu-mi amintesc să-i fi văzut vreodată chipul.
Fireşte, cocoşul babei Măriuța a sfârşit cocoşeşte, de cuțit, într-o oală.
Baba Măriuța a sfârşit şi ea într-o zi, de moarte bună, băbească.
Iar eu, am dat tenebrei ce era al tenebrei, m-am încredințat cu totul luminii,
dacă fără înțelegere acest lucru este posibil.
Aşa credeam.
Şi iată, fix în noaptea Crăciunului din ’99, spre dimineață,
după treizeci de ani primesc o vizită în somn, am un coşmar.
La început, se făcea că într-o cameră imensă, aulică, înțesată de cărți,
poate la Vatican, poate la Ierusalim,
stam singur-cuc, citind.
Împrejur, liniştea sângeroasă de cocoş crucificat a Ierusalimului,
liniştea aurie, bolborosind în sânge, de cocoş martirizat a Vaticanului.
Şi brusc, sângele din fibra liniştii
făcu să iau aminte că în splendida încăpere
nu, nu sunt singur-cuc.
Se afla acolo neîntrupată, imaterială, difuz-paroxistică şi şi mai terifiantă
prezența ce-mi bântuise nopțile cu ani în urmă.
(Vai, trâmbițatul a o mie de cocoşi paralitici, decapitați – şi soarele
nici cât un sclipăt de cuțit!)
Înlemnit de teroare şi oroare, ca desființat,
(parcă aveam din umăr un ciot negru scrumit:
închină-te în somn cu un ciot negru scrumit!)
într-un chin ce părea eternizat apuc a spune din rugăciunea inimii
„Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu...” – atât
şi toată vasta încăpere
cu prezența difuză, infernală, disimulată în liniştea bibliotecii,
a explodat în secundă
ca să mă trezesc într-o baie de lumină, jilăvit,
de parcă înviasem, cu mustăți de motan faustic, din morți.
(Repede, o mie de cocoşi decapitați îşi regăsiră capetele
şi trâmbițară toți în secundă.)
Aşa jilăvit,
aşa înviat cu mustăți de motan faustic din morți
meditând la mogâldeața malefică şi lubricoasă de altădată,
nu pot să nu presupun că, deşi mi-a ocolit atâția ani somnul şi visele,
nu plecase din mine, nu dispăruse pe pustii,
ci am conținut-o în tot răstimpul acesta fără să ştiu
ori să vreu să ştiu.
Spectrul ei îl mai conțin şi-acum, când spun,
sau ar trebui să – dar nu – spun,
la fiecare cuvânt scris,
ca un trâmbițat de cocoş la sclipirea cuțitului,
rugăciunea inimii.
Adolescent de țară, neînceput la pat, tras la lecturi,
în iarna aceea (‘69-’70), imediat după proaspătul
Faust tradus de Blaga,
avui vise cu diavolul.
Noaptea, în somn profund, se instala lent o teroare
din care ieşeam/țâşneam, lac de transpirație, ca smuls
din înec în ultima clipă.
Era/fusese acolo o prezență ai zice materială, o mogâldeață
neagră şi lubricoasă
ce sta pe mine în capul oaselor,
sau alături pe marginea patului,
ca adâncită în gânduri
într-o muțenie terifiantă
secunde bune, poate minute –
mie mi se păreau ore întregi, nesfârşite.
Afară beznă,
nicio speranță să cânte cocoşul babei Măriuța.
În camera mea, „de la drum”, o pâclă rece, încremenită în vălătuci,
plana peste lucruri.
Iar lucrurile, ah lucrurile – cărțile, masa, scaunele, cuierul-pom,
hainele din cuierul-pom, lampa electrică şi carafa de apă –
învăluite în pâcla hipnotică se iuțiseră față de mine
contaminate de prezența oribilului –
îmi erau clar ostile.
Îngrozit, într-o străfulgerare de gând imploram să cânte, să trâmbițeze
undeva departe cocoşul babei Măriuța – dar nimic.
La comanda ultimei pâlpâiri a lucidității, printr-un efort indescriptibil,
urlând neauzit şi zbătându-mă ca peştele pe uscat, ca peştele pe uscat,
mreaja ororii rupându-se
țâşneam din somn ca dintr-o păstaie de apă verde, fetidă –
sleit, gâfâind, lac de sudoare.
Cum nu aveam duhovnic pe-atunci, n-am povestit nimănui de-acele vise.
Sau dacă am povestit, precis am râs, bucuros că uite,
fac față „cu bine” încercării oribilului.
La câteva nopți, în noaptea următoare, în aceeaşi noapte, coşmarul.
În totul, şapte-opt, poate zece vizite devastatoare, terifiante.
În cele din urmă, într-atât îmi exersasem clopoțelul unui licăr de conştiență
(neațipit)
că la primele secvențe ale derulării morbidului clip,
în somn intram în alarmă, zbătându-mă şi urlând
înainte ca răul să mă copleşească – spre mirarea mea,
pâcla turpidă se destrăma cât ai zice „peşte”.
Cum au început, neanunțate de nimic,
aşa au şi încetat acele vizite –
fără niciun cântat de cocoş.
Nici atunci, nici mai târziu, nu m-am întrebat – o constatare de doi bani –
ce s-o fi întâmplat cu musafirul acela oribil,
cu prezența bântuitoare,
cu neagra mogâldeață –
nu-mi amintesc să-i fi văzut vreodată chipul.
Fireşte, cocoşul babei Măriuța a sfârşit cocoşeşte, de cuțit, într-o oală.
Baba Măriuța a sfârşit şi ea într-o zi, de moarte bună, băbească.
Iar eu, am dat tenebrei ce era al tenebrei, m-am încredințat cu totul luminii,
dacă fără înțelegere acest lucru este posibil.
Aşa credeam.
Şi iată, fix în noaptea Crăciunului din ’99, spre dimineață,
după treizeci de ani primesc o vizită în somn, am un coşmar.
La început, se făcea că într-o cameră imensă, aulică, înțesată de cărți,
poate la Vatican, poate la Ierusalim,
stam singur-cuc, citind.
Împrejur, liniştea sângeroasă de cocoş crucificat a Ierusalimului,
liniştea aurie, bolborosind în sânge, de cocoş martirizat a Vaticanului.
Şi brusc, sângele din fibra liniştii
făcu să iau aminte că în splendida încăpere
nu, nu sunt singur-cuc.
Se afla acolo neîntrupată, imaterială, difuz-paroxistică şi şi mai terifiantă
prezența ce-mi bântuise nopțile cu ani în urmă.
(Vai, trâmbițatul a o mie de cocoşi paralitici, decapitați – şi soarele
nici cât un sclipăt de cuțit!)
Înlemnit de teroare şi oroare, ca desființat,
(parcă aveam din umăr un ciot negru scrumit:
închină-te în somn cu un ciot negru scrumit!)
într-un chin ce părea eternizat apuc a spune din rugăciunea inimii
„Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu...” – atât
şi toată vasta încăpere
cu prezența difuză, infernală, disimulată în liniştea bibliotecii,
a explodat în secundă
ca să mă trezesc într-o baie de lumină, jilăvit,
de parcă înviasem, cu mustăți de motan faustic, din morți.
(Repede, o mie de cocoşi decapitați îşi regăsiră capetele
şi trâmbițară toți în secundă.)
Aşa jilăvit,
aşa înviat cu mustăți de motan faustic din morți
meditând la mogâldeața malefică şi lubricoasă de altădată,
nu pot să nu presupun că, deşi mi-a ocolit atâția ani somnul şi visele,
nu plecase din mine, nu dispăruse pe pustii,
ci am conținut-o în tot răstimpul acesta fără să ştiu
ori să vreu să ştiu.
Spectrul ei îl mai conțin şi-acum, când spun,
sau ar trebui să – dar nu – spun,
la fiecare cuvânt scris,
ca un trâmbițat de cocoş la sclipirea cuțitului,
rugăciunea inimii.