Proză
Ioana Diaconescu
Pădurea de pe foişor
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2/2012
Amiaza străluci orbitor, ridicîndu-se din marginea pădurii, încă aburoasă. Două lumini jucau pe cer, neatingîndu-se una pe alta. Căuta să le privească pe rînd, dar ochii îi lăcrimau în puterea lor. Încerca să le apropie, apoi, crezînd că ele sunt doar efectul cerului prea limpede, dar ochii iar îi lăcrimară. Obrajii îi erau uzi, o amețeală necunoscută o cuprinse şi simți că-şi va pierde cunoştința. O ținu, însă, în picioare o privelişte încă necunoscută: pe salcîmul uriaş din marginea pădurii se cernea, lin, un fel de pulbere diamantină. Frunzele lui de un verde crud căpătaseră consistența catifelei, peste care lacrimi se închegau pe măsură ce amiaza cobora. Era un salcîm cum nu mai văzuse vreodată şi simți din ce în ce mai mult o căldură, apoi o fierbințeală, în sfîrşit, nevoia de a-l îmbrățişa, desigur o dorință nefirească. Ceva trecu în zbor foarte aproape, un fluture uriaş sau o foarte mică pasăre viu colorată, dar nu era aşa ceva, ci un ochi foarte deschis care clipea în inocența lui fără să ştie că, cel puțin ei, Flaviei, îi stârnea groaza. Salcîmul, în toată înălțimea lui, se clătină, iar cele două lumini ce nu se amestecau în văzduh, se îndepărtară spre marginile cerului, coborînd printre copaci. Străjuind, parcă, cele patru zări, vîlvătăi roşiatice izbucniră – împrejurul pădurii şi Flavia se pomeni pe o colină care cobora, rotindu-se lin, în timp ce pămîntul din jur se înălța sub forma unor maluri, ferind-o, astfel, de flăcările care dansau ca nişte uriaşe panglici sîngerii. Curios lucru, copacii rămaseră neatinşi de foc. Şi ca în vis, gemenii trecură în zbor pe lîngă Flavia şoptindu-i:
– Hai, domnişoară, nu lua totul în tragic! Vino, mai bine, cu noi la o plimbare, ce zici, te prinzi?
Se trezi aruncată în aer de o mînă nevăzută. Mai întîi crezu că unul dintre frați o trăsese în sus. Privindu-i, însă, pe gemeni, cum zîmbeau enigmatic, făcîndu-i semne să se grăbească, înțelese că nu era aşa.
– Hai, hai, grăbeşte-te, poți asta numai cît durează flăcările, că după aceea...
Între Andrei şi Sorin, acolo, sub copaci, Flavia se afla mai în siguranță. Simți nevoia să se agațe cu privirea de ceva, avea un gol în stomac. Mai simți cum, treptat, pielea ei capătă consistența aerului şi se temu că rămîne fără ea... Salcîmul sună din bănuții frunzelor şi, deodată, toți trei fură împinşi, ca de o aripă, în înaltul cerului..
În lumina verii, pîrîul ce străbătea, în marginea ei, pădurea, purta cu el reflexul celor două lumini de la marginile cerului şi Flavia văzu de sus mici creaturi, cît un deget, ridicîndu-se din apă şi făcînd semne disperate pentru a fi scoase de acolo... Andrei şi Sorin se uitară unul la altul. Păreau mai degrabă amuzați, pe cînd Flavia părea de-a dreptul înspăimîntată. Nu înțelegea ce i se întîmplă, tot jocul ăsta al luminilor, al alunecării, al destinului pînă la urmă. Nu-şi dădea seama cum o să mai poată coborî înapoi pe pămînt, dacă va mai coborî vreodată, pe cînd gemenii îşi făceau semne ca şi cum totul ar fi fost o farsă.
Din casa care rămăsese acum în vale, pe tăpşanul înverzit, se auzeau sunetele pianului.
„Dar cine cîntă? Că e doar Lucia acolo şi, dintre noi toți, numai Andrei cîntă la pian, or, Andrei e aici, sus, zboară cu mine...”. Îi aruncă o privire şovăitoare, iar el îi răspunse făcîndu-i cu ochiul, ca şi cum i-ar fi spus, eeeei, prea le iei pe toate în tragic!
Cele două lumini începuseră, pe nesimțite, să se apropie una de alta, spre mijlocul cerului.
*
În zăpadă, lîngă lacul înghețat pe care cei trei copii se dădeau cu sania, Flavia rîdea de se prăpădea. Se rostogolise pur şi simplu sau Sorin îi pusese piedică? Nu mai conta, era aşa de bine în aerul pur din grădina Episcopiei! Nu mai conta nici că o tulise pe furiş de acasă, deşi ochiul vigilent al Lenței îi pîndea toate mişcările fiindcă „aşa spunea coana preoteasă” (probabil că doar un miracol o orbise pentru o clipă, atîta cît Flavia să poată fugi lăsînd poarta deschisă, ca să nu scîrțîie), nici că Paisie, călugărul cel tînăr şi frumos ca un Crist, ieşise în pragul chiliei şi se uita la ei cu mîna la gură...
Sălciile de lîngă lac, încărcate de praful diamantin al zăpezii. Flavia în spațiul ei ireal. Era chiar o poveste şi lacul înghețat, pe care, dacă te uitai mai atent, vedeai dansînd mici zîne şi spiriduşi (nu oricui îi fusese dată ştiința de a-i zări), în timp ce lumina se cernea printre pletele argintiu-seducătoare ale sălciilor. Andrei se apropie tiptil şi privi lacul miraculos, pe care se tot dăduseră cu sania pînă cînd le înghețaseră obrajii.
Un semicerc alcătuit din raze se ridică de pe gheață şi pluti spre ei. Sorin făcu un pas înapoi. Flaviei i se opri surîsul pe buze. Doar Andrei luă, ca de obicei, totul, cu o naturalețe demnă de invidiat. Semicercul din raze se ridică deasupra capetelor celor trei copii, apoi coborî, blînd, trecîndu-i prin lumina lui orbitoare, din creştet pînă-n tălpi, făcîndu-i nevăzuți. Călugărul Paisie văzuse cu ochii lui toate acestea, fără se se poată clinti din loc de uimire. Auzi un glas interior, „să te disprețuieşti zilnic, în aşa fel încît, în golul rămas în tine, să-i faci loc lui Dumnezeu”. Parcă auzise sau citise asta undeva! Dar nu se miră. Multe se întîmplau şi nu trebuia să se smintească. Era sigur că celor trei copii nu li se putea întîmpla vreun rău. Îngerii erau pretutindeni.
Flavia vedea totul ca din interiorul unei imense sfere de sidef. Sorin ardea de nerăbdare să se mai dea cu sania, Andrei privea melancolic împrejurimile tăcute, aerul vibra, parcă atins de degete subțiri, întocmai ca o harpă. Şi chiar în clipa aceea, ceva se întîmplă. Feriți de sfera sidefie în care se aflau, nevăzuți din afară, cei trei simțiră mai degrabă decît văzură, negura, cenuşiul, începutul unui val ce se întuneca pe cer, venind din depărtare şi ruginind, parcă, aerul diamantin, mîncîn-du-i hulpav strălucirea serenă, în avalanşă. Ascuțit ca un pumnal, un gînd trecu prin capul Flaviei: trebuie să ajung urgent acasă! Se uită la cei doi băieți care pricepeau totul din priviri. Dar cum să te mişti cu tot cu sfera sidefie? Ca şi cum cineva i-ar fi auzit, Flavia, Andrei şi Sorin înțeleseră că, fără prea mare efort, se puteau deplasa cu puterile zburătoarelor. Mergeau ca-n vis, fără să atingă pămîntul.
*
Poarta casei din strada Cuza-Vodă 9 rămăsese deschisă, aşa cum o lăsase Flavia cînd fugise la săniuş. Văzuse de departe grădina înconjurată de jur împrejur de marile tufe de liliac, încărcate, în mai, de flori, acum albe de zăpada pufoasă, care încă se cernea din nouri ca un dar împărătesc al Cerurilor... Iubea fiecare creangă, făpturile viselor ei, mîngîierea copilăriei ce acum trecea în adolescență, stîrnind mari vise viitoare de iubire.
Intră cu teamă pe poarta deschisă. Ceva părea că nu este în ordine. În liniştea ninsorii, spaima îi urca în trup, ca în povestea Omului de piatră. Uşa de la veranda îmbrăcată în viță de vie era dată de perete şi din casă se auzeau voci. Mai făcu, cu greu, cîțiva paşi. Vocile erau străine. Lența stătea aşezată pe patul din cămăruța ei, parcă prostită. Nu avea nici o reacție. Cînd Flavia trecu pe lîngă ea, păru că nici n-o vede. Şi atunci, îi apăru grozăvia în toată enormitatea ei: bunicul, preotul Gheorghe Vlad, cel care condusese două Seminarii de preoți, unul la Ismail şi altul aici, la Roman, omul cel mai respectat în oraş şi în multe părți ale Moldovei, zăcea pe jos, pe culoarul ce ducea spre sufrageria casei, cu ochii larg deschişi, cu chipul în dezordine. Flavia se apropie amorțită, înaintînd ca într-un coşmar. Nu mai simțea nimic, nici frică, nici revoltă. Pur şi simplu, reacționa mecanic: bunicul mai trăia sau nu? Aproape de obrazul lui, altădată lin şi blînd, însoțit de o perpetuă bucurie a vieții, desluşi, atît cît o mai țineau puterile, o mişcare. Semne palide. Şi totuşi, ale vieții. Da.
Bunicul trăia.
*
Luminile păleau. Cele două inele de pe cer, care mai devreme străluceau în splendoarea lor, îşi pierdeau, încet-încet, din arderea lor intensă. Toți trei erau în zbor plutitor şi ar mai fi putut să rămînă aşa o veşnicie. De sus, iarba se vedea răscolită în valuri de mătase subțire şi parfumată. Pîrîul ce încheia panta dintr-o margine a casei părea că adoarme şi el, îmbătat de mireasma ei. Flavia închise ochii. Simți brusc zguduitura şi frigul. Cînd îi deschise, gemenii dispăruseră. Zbura jos, singură, fiind nevoită să-şi continue zborul pe care nu-l putea opri, printre crengile despuiate de frunze ale pădurii, acum răuvoitoare. Vîntul şi ploaia se amestecau smulgînd frunzişul şi amestecînd iarba cu un noroi gros, întunecat, ce parcă urca spre crengi, de jos, dinspre rădăcina copacilor. O masă compactă şi întunecată cobora amenințător, de parcă ar fi venit noaptea, deşi abia dacă era miezul zilei. Flavia zbura jos, fără să se poată opri, printre ramurile tăioase, desfrunzite de furtuna ce continua în crescendo. Fața îi era udă, rănită de crengile printre care era nevoită să se strecoare, ca într-un coşmar. Intra tot mai adînc în pădure, împinsă de o mînă nevăzută, căutînd cu greu să se uite înapoi, ca să-şi agațe privirea disperată de salcîmul uriaş, preaiubit. Dar nu-l putea nici măcar zări. Furtuna să-l fi golit şi pe el de frunze? Reuşi cu greu să-şi ducă întrebarea pînă la capăt. Simți un gol în piept, privirea i se întunecă şi îşi pierdu cunoştința.
Încercă să deschidă ochii cu greu. Pleoapele ca de plumb se încăpățînau să-i rămînă abia întredeschise. Oricum n-ar fi desluşit nimic, o beznă groasă ca o pastă lipicioasă o apăsa pe piept, îi intra în nări, îi legase mîinile şi îi imobilizase picioarele. I se părea că se află într-o peşteră sau într-o scorbură mare şi că o ține în gheare o pasăre de pradă. Era captivă. Încercă, pe cît se putea în această împrejurare, să fie lucidă. Căută să-şi dea seama ce se află în jurul ei. Şi, treptat, cu spaima năpădindu-i din nou pieptul, îşi dădu seama că Cineva sau Ceva o ține pe brațe (dacă brațe se puteau numi acelea, mai degrabă aripi sau membre păroase) şi chiar o leagănă. Mai încercă să străpungă întunericul păstos cu privirea-i îngreuiată de pleoape amorțite şi abia desluşi vag sclipirea de fulger a dinților dintr-un zîmbet enorm. Şi totuşi, în acele momente de groază, putea auzi, dacă nu era doar rodul imaginației unui biet suflet ce se zbătea să se salveze, agățîndu-se de ceva, un clinchet scos parcă de un clopoțel de cristal care înceta odată cu vîjîitul duşmănos al vîntului, strangulat de biciul fioros al zgomotului infernal scos de rafalele ploii. Miazănoaptea rînji scurt. Obținuse efectul scontat.
*
Pe uşa întredeschisă de la antreu, străbătea o discuție aprinsă. Flavia putea auzi clar amenințări, propuneri, hotărîri. Voci poruncitoare, deşi şoptite. Fata nu-i putea vedea pe vorbitori, nici nu-şi revenise întrutotul la vederea bunicului, care, încă zăcea pe culoar. Mai întîi, trebuia să se ocupe de el, începu deodată să plîngă, plîngea în sfîrşit, era o liniştire a simțurilor, a inimii prea pline de spaima întîmplărilor necunoscute, atît de greu de dus, mai cu seamă pentru cineva aflat abia la începutul vieții. Dar vocile străbăteau liniştea spartă de violența întîmplă-rilor ce păreau neverosimile şi Flavia auzea fără efort, „dar fiul dumitale l-a bătut şi nu l-a lăsat să intre în casă”. Se întoarse brusc, o văzu pe bunica în uşa dormitorului, în picioare, palidă, cu buzele strînse şi ochii aprinşi. Cu spatele la antreu, atît cît se puteau vedea prin uşa întredeschisă, doi bărbați străini erau aşezați lejer pe scaunele de la masa din sufragerie. Flavia putea să le vadă hainele de piele, de ce erau îmbrăcați la fel?
Bunicul îşi revenea. Treptat reconstitui încăperea în care se afla, o văzu pe Flavia lîngă el, speriată, brusc îşi aminti ce se întîmplase... Încă de dimineața, ziua păruse ciudată. Bunica era neliniştită, presimțiri negre o apăsau, dar nu-i spusese nimic bărbatului ei. Cînd se treziseră în casă cu cei doi în haine de piele, era prea tîrziu. Nici nu se osteniseră să bată la uşă. De altfel, poarta casei lor era deschisă pentru oricine, nu aveau duşmani şi nici teamă de răufăcători... Cei doi intraseră peste Lența, în bucătărie, care ieşise de acolo țipînd, coană preoteasă, coană preoteasă, bunica le ieşise în întîmpinare, dar ce doriți dumneavoastră, va locui aici tovarăşul Viorel Puiu, camera asta de lîngă bucătărie este numai bună. Atunci, se petrecuse scena, unchiul Aurel, nu de multă vreme venit din prizonierat, din Siberii, alergase la poartă şi, dintr-un salt, sărise asupra noului propus locatar al casei părinților lui, care nu apucase să intre. Cei doi din casă, în replică, îl doborîseră pe preotul Vlad la pămînt, lovindu-l cu picioarele. Odată cu aceste evenimente, ajunsese acolo şi Flavia, martoră inocentă a unor grozăvii pe care încă nu le putea înțelege. Aflase însă un cuvînt nou, auzit în acea zi întunecată, rostit cu precauție în fața ei, pe care totuşi îl înregistră, neştiind, în clipele acelea, că îi va rămîne pe creier toată viața: securitate.
Îl visase toată noaptea. Parfumul lui plutea ca o eşarfă de ceață, urmărindu-i contururile trupului din vis. Stăruia în odaie, din neştiut, de niciunde venind şi după ce Flavia se deşteptase din somn. Pielea lui palidă şi subțire, oasele dulci, felul în care îi simțise, visînd, întreg trupul cuprins de febră.... Ochii lui închişi ca-ntr-un vertij care nu-l lăsa să-şi ridice pleoapele şi s-o privească, ochi care, apoi, o fixau, irişii pe care pupilele se dilatau, enorme, ca şi cum ar fi vrut s-o înghită cu totul...
Deschise ochii şi-i închise, repede, la loc. Visul era mai presus de ea, mai presus de vîrsta ei crudă, nu ştia de unde vine, nici cine era el, cel din vis, un necunoscut, poate un Zburător, i se mai întîmplase şi altădată, visase fragmente dintr-o viață la care încă nu ajunsese, dar, care, cu siguranță, îi erau predestinate. Temătoare, sfioasă, dar îndrăgostită de necunoscut, Flavia strînse pleoapele tare, tare de tot, ca să păstreze visul, care, totuşi, alunecă spre ferestrele înalte pe care intra lumina răsăritului şi-şi desfăcu aripile albe, dispărînd în nourii iernii. Nu era prima dată cînd fata se refugia în somn, în vis anii erau tulburi, părinții ei o trimiseseră la bunici, de cîțiva ani. Va afla cu mult mai tîrziu că tatăl ei, un tînăr universitar cu un strălucit viitor, conferențiar la catedra unui celebru profesor de literatură română veche, fusese dat afară din învățămînt, odată cu arestarea profesorului, într-un proces instrumentat politic. Decăzut din drepturi civile, arestat şi el mai tîrziu, odată cu marile procese politice de după 1946, tatăl Flaviei îşi pierduse pentru totdeauna, odată cu o carieră strălucită, toate drepturile universitare. Prin instaurarea comunismului care triumfase odată cu impunerea abdicării Regelui şi alungarea acestuia din țară, în 1947, Regatul României fusese transformat, în mod samavolnic, din monarhie constituțională în stat comunist. Rămaşi fără mijloace de subzistență, părinții Flaviei găsiseră o singură soluție salvatoare pentru fata lor: aceea de a locui, cît se va putea, în casa bunicilor de la Roman.
Odată plecat visul, Flavia se trezise la realitate. Îşi aminti, brusc, cele întîmplate începînd cu după amiaza zilei trecute. O năpădi o disperare surdă, o neputință mînioasă şi plină de lacrimi.
Preotul Vlad trebuise să-şi recompună, mereu, viața. Primise multe lovituri, dar cea mai mare fusese aceea cînd fiul lor cel mare fusese luat prizonier şi dus în Siberia, ca tînăr locotenent în Armata Regală. Un an întreg nu primise nicio veste. Nu ştiuse dacă acest fiu al lui mai trăieşte şi nici speranțe prea mari nu avea. Aurel avea doar douăzeci şi şapte de ani. Preotul înțelept şi stăpînit în toate fusese, în acel an, de nerecunoscut de către apropiații lui. Cu luminile ochilor stinse, adus de spate şi cu barba în dezordine, bunicul Flaviei petrecuse acel timp în disperarea tatălui care nu-şi mai credea fiul în viață. Cînd, salvatoare, sosi o carte poştală din URSS, fără adresa expeditorului. Ea cuprindea rînduri de circumstanță, scrise la comandă, „dragii mei, eu sunt bine sănătos, pe aici este bine şi toate sunt în cea mai bună ordine”, oricum era mai mult decît nimic, cel puțin aflase că Aurel trăia. Urmaseră opt ani lungi şi grei, în care se primeau, rar, aceleaşi circumstanțiale rînduri, scrise totuşi de mîna fiului iubit, care trecea prin multe lagăre, fusese dus şi aproape de Cercul polar arctic, în Iacuția, unde rămăsese o vreme. Flaviei îi va fi ruşine pentru tot restul vieții, să se mai plîngă vreodată de frig, numai la gîndul gerurilor năpraznice suferite de unchiul ei, acolo unde temperaturile de iarnă ajungeau la – 50 de grade... Se treziseră cu el, Doamne, ce minune, după opt ani de aşteptare, disperare şi speranță, la poartă, acolo, la Roman. Aurelia Vlad, preoteasa, bunica Flaviei, care nu se plînsese niciodată, avea să sufere toată viața, pînă la cei nouăzeci de ani la care se stinsese, de o migrenă perpetuă şi de insomnie cronică, semne ale unei depresii majore pe care ştiuse să şi-o ascundă, prin forța nobleței sale. Doar la o privire atentă, te cutremura tristețea enormă a ochilor ei melancolici şi absența definitivă a surîsului pe chipul ei nobil de prințesă adevărată.
*
Întunericul păstos continua s-o domine. Pleoapele pe jumătate închise începuseră să se obişnuiască cu voalul lui gros ca o noapte perfectă. Se putea spune că întunericul scînteia în toată întunecimea lui. Începuse să desluşească, vag, locul straniu în care Cineva sau Ceva o trăsese din calea furtunii, ca pe o păpuşă dezarticulată, aruncată în noroiul amestecat cu crengi, frunze moarte şi rădăcini firave, smulse ca de o imensă mînă ucigaşă, de-a dreptul de sub coroanele fragede ale pădurii tinere de la marginea tăpşanului din vale, altădată de un verde ca smaraldul, mai ales în roua dimineților, aşa cum le apucase Flavia în casa gemenilor. Lucia, sora lor mai mică, colegă de şcoală cu Flavia, se mîndrea cu cei doi frați, legați toți trei printr-o educație aleasă primită într-o familie de cunoscuți intelectuali, ctitori de aşezăminte din tată-n fiu, ducînd tradiția mai departe şi crescîndu-şi şi feciorii, şi fiica, în acelaşi spirit....
Ca să-şi păstreze cugetul treaz şi mintea în echilibrul ei, atît cît se putea în aceste împrejurări mai mult decît stranii, Flavia îşi repeta în neştire, dă Doamne să nu înnebunesc, dă Doamne să nu înnebunesc. Corpul îi era amorțit, nu se putea mişca şi maxilarele încleştate nu puteau scoate nici un sunet. Simțea acele aripi sau brațe păroase strîngînd-o ca şi cum n-ar fi vrut să-i mai dea drumul vreodată şi, cu toate acestea, dorea cu tot dinadinsul, cu puținele-i puteri ce-i mai rămăseseră, să ştie, să-nțeleagă rostul tuturor acestor cumplite, neverosimile întîmplări care veniseră peste ea în avalanşă, deşi totul începuse în glorie şi splendoare odată cu cele două lumini ce dansaseră pe cerul paradisiac, în amiaza strălucitoare, ca o cortină de aur pur. De ce, mai întîi, zborul mai presus de Pămînt şi apoi prăbuşirea în negura noroioasă, în întunericul material care i se strecurase în nări, în ochi, o apăsa pe piept făcîndu-i respirația imposibilă şi corpul inert? Cine sau Ce era făptura de coşmar din care nu putea desluşi, la lumina rară a cîte unui fulger, în văgăuna sau scorbura în care se afla, decît sclipătul acelui rînjet cu dinți foarte albi scînteind în ochii ei osteniți şi încețoşați peste măsură? Îi trecu prin cap că este, poate, o făptură a iadului sau Omul Pădurii, pe care nimeni nu-l văzuse vreodată, oricum, cu toată groaza, Flavia nu avu cum să nu simtă o adiere de tandrețe din gestul ocrotitor (dacă ocrotire se mai putea numi acea îmbrățişare a unor membre nevăzute, dar simțite a fi ale unei creaturi pe care e mai bine să n-o numeşti...), în toată această tulbure poveste de unde lipsea orice urmă de realitate, orice semn al firescului şi în care nu te puteai sprijini decît pe aer... Şi totuşi, fata fusese răpită. Se putea crede că Cineva sau Ceva profitase de furtună sau poate chiar o stîrnise, mai ştii, făcînd-o pe Flavia pradă uşoară acestor demersuri pline de stranii subînțelesuri. La cîte nu te poți gîndi într-o situație ca asta, timpul se dilată, secundele alunecă precum melcul prin mintea amorțită care face eforturi de judecată normală. Parcă îi auzi pe gemeni, ei, hai, nu le mai lua pe toate în tragic! Şi dacă era aşa, dacă toate prin cîte trecea acum nu erau decît un coşmar în plină zi, o dislocare a realului prin ireal, dacă toate acestea se petreceau într-o lume paralelă, produs al gîndului scăpat din frîul materiei constrîngătoare la aceleaşi şi aceleaşi întîmplări, monotone şi repetate, ale vieții noastre pămîntene? Dacă scăpase, ca printr-o minune, printr-o breşă a spațiului, într-o altă dimensiune, absorbită de alte lumi în care repetabilul şi mărginirea erau imposibile? Şi dacă era aşa, se mai putea întoarce înapoi vreodată sau suflul acela eliberator, deşi creator de oricîte coşmaruri, o luase în eterna, irepetabila, surprinzătoarea nacelă a unui balon ce urca şi urca, de fapt coborînd în acea lume despre care nu se scrisese şi nu se vorbise nimic niciodată? Şi dacă ei, Flaviei, îi fusese dat acest privilegiu, cu toate riscurile lui de tot felul, cel major fiind acela de a nu mai putea face niciodată conexiunea inversă cu lumea limitată, deşi îndrăgită, din care venea? Ce-ar fi...
Adormi pe loc. Fuioare mari de lumină albastră, panglici roşii de foc şi stele în explozie formară pe dată o coroană diamantină în jurul ei, legănînd şiraguri neprețuite de nestemate într-o semiobscuritate rară. O masă de ceață sidefie pluti diafan deasupra fetei, în timp ce Miazănoaptea o depuse, cu grijă, pe partea umbrită a Pămîntului, ca să n-o trezească din somnul indus. Se întoarse în pădurea răscolită de furtună, reuşi să treacă prin noroiul gros amestecat cu crengi şi rădăcini smulse, dinții îi sclipiră din nou în rînjetul mulțumit, bătu la o poartă invizibilă care se vădi din ce în ce mai clară în lumina compusă a unei stele străvezii, poarta se întredeschise atît cît să-i facă loc straniei făpturi care mai spuse „am adus-o”, după care, se dezintegră treptat pînă cînd din ea nu mai rămase decît un contur incredibil de pur, parcă alcătuit din mici aripi străvezii, pînă cînd dispăru cu totul. În urmă, rînjetul cu dinți albi strălucitori se transformase în surîs, propulsat spre cer, transformat într-o nouă constelație.
(fragment din nuvela cu acelaşi titlu)
– Hai, domnişoară, nu lua totul în tragic! Vino, mai bine, cu noi la o plimbare, ce zici, te prinzi?
Se trezi aruncată în aer de o mînă nevăzută. Mai întîi crezu că unul dintre frați o trăsese în sus. Privindu-i, însă, pe gemeni, cum zîmbeau enigmatic, făcîndu-i semne să se grăbească, înțelese că nu era aşa.
– Hai, hai, grăbeşte-te, poți asta numai cît durează flăcările, că după aceea...
Între Andrei şi Sorin, acolo, sub copaci, Flavia se afla mai în siguranță. Simți nevoia să se agațe cu privirea de ceva, avea un gol în stomac. Mai simți cum, treptat, pielea ei capătă consistența aerului şi se temu că rămîne fără ea... Salcîmul sună din bănuții frunzelor şi, deodată, toți trei fură împinşi, ca de o aripă, în înaltul cerului..
În lumina verii, pîrîul ce străbătea, în marginea ei, pădurea, purta cu el reflexul celor două lumini de la marginile cerului şi Flavia văzu de sus mici creaturi, cît un deget, ridicîndu-se din apă şi făcînd semne disperate pentru a fi scoase de acolo... Andrei şi Sorin se uitară unul la altul. Păreau mai degrabă amuzați, pe cînd Flavia părea de-a dreptul înspăimîntată. Nu înțelegea ce i se întîmplă, tot jocul ăsta al luminilor, al alunecării, al destinului pînă la urmă. Nu-şi dădea seama cum o să mai poată coborî înapoi pe pămînt, dacă va mai coborî vreodată, pe cînd gemenii îşi făceau semne ca şi cum totul ar fi fost o farsă.
Din casa care rămăsese acum în vale, pe tăpşanul înverzit, se auzeau sunetele pianului.
„Dar cine cîntă? Că e doar Lucia acolo şi, dintre noi toți, numai Andrei cîntă la pian, or, Andrei e aici, sus, zboară cu mine...”. Îi aruncă o privire şovăitoare, iar el îi răspunse făcîndu-i cu ochiul, ca şi cum i-ar fi spus, eeeei, prea le iei pe toate în tragic!
Cele două lumini începuseră, pe nesimțite, să se apropie una de alta, spre mijlocul cerului.
*
În zăpadă, lîngă lacul înghețat pe care cei trei copii se dădeau cu sania, Flavia rîdea de se prăpădea. Se rostogolise pur şi simplu sau Sorin îi pusese piedică? Nu mai conta, era aşa de bine în aerul pur din grădina Episcopiei! Nu mai conta nici că o tulise pe furiş de acasă, deşi ochiul vigilent al Lenței îi pîndea toate mişcările fiindcă „aşa spunea coana preoteasă” (probabil că doar un miracol o orbise pentru o clipă, atîta cît Flavia să poată fugi lăsînd poarta deschisă, ca să nu scîrțîie), nici că Paisie, călugărul cel tînăr şi frumos ca un Crist, ieşise în pragul chiliei şi se uita la ei cu mîna la gură...
Sălciile de lîngă lac, încărcate de praful diamantin al zăpezii. Flavia în spațiul ei ireal. Era chiar o poveste şi lacul înghețat, pe care, dacă te uitai mai atent, vedeai dansînd mici zîne şi spiriduşi (nu oricui îi fusese dată ştiința de a-i zări), în timp ce lumina se cernea printre pletele argintiu-seducătoare ale sălciilor. Andrei se apropie tiptil şi privi lacul miraculos, pe care se tot dăduseră cu sania pînă cînd le înghețaseră obrajii.
Un semicerc alcătuit din raze se ridică de pe gheață şi pluti spre ei. Sorin făcu un pas înapoi. Flaviei i se opri surîsul pe buze. Doar Andrei luă, ca de obicei, totul, cu o naturalețe demnă de invidiat. Semicercul din raze se ridică deasupra capetelor celor trei copii, apoi coborî, blînd, trecîndu-i prin lumina lui orbitoare, din creştet pînă-n tălpi, făcîndu-i nevăzuți. Călugărul Paisie văzuse cu ochii lui toate acestea, fără se se poată clinti din loc de uimire. Auzi un glas interior, „să te disprețuieşti zilnic, în aşa fel încît, în golul rămas în tine, să-i faci loc lui Dumnezeu”. Parcă auzise sau citise asta undeva! Dar nu se miră. Multe se întîmplau şi nu trebuia să se smintească. Era sigur că celor trei copii nu li se putea întîmpla vreun rău. Îngerii erau pretutindeni.
Flavia vedea totul ca din interiorul unei imense sfere de sidef. Sorin ardea de nerăbdare să se mai dea cu sania, Andrei privea melancolic împrejurimile tăcute, aerul vibra, parcă atins de degete subțiri, întocmai ca o harpă. Şi chiar în clipa aceea, ceva se întîmplă. Feriți de sfera sidefie în care se aflau, nevăzuți din afară, cei trei simțiră mai degrabă decît văzură, negura, cenuşiul, începutul unui val ce se întuneca pe cer, venind din depărtare şi ruginind, parcă, aerul diamantin, mîncîn-du-i hulpav strălucirea serenă, în avalanşă. Ascuțit ca un pumnal, un gînd trecu prin capul Flaviei: trebuie să ajung urgent acasă! Se uită la cei doi băieți care pricepeau totul din priviri. Dar cum să te mişti cu tot cu sfera sidefie? Ca şi cum cineva i-ar fi auzit, Flavia, Andrei şi Sorin înțeleseră că, fără prea mare efort, se puteau deplasa cu puterile zburătoarelor. Mergeau ca-n vis, fără să atingă pămîntul.
*
Poarta casei din strada Cuza-Vodă 9 rămăsese deschisă, aşa cum o lăsase Flavia cînd fugise la săniuş. Văzuse de departe grădina înconjurată de jur împrejur de marile tufe de liliac, încărcate, în mai, de flori, acum albe de zăpada pufoasă, care încă se cernea din nouri ca un dar împărătesc al Cerurilor... Iubea fiecare creangă, făpturile viselor ei, mîngîierea copilăriei ce acum trecea în adolescență, stîrnind mari vise viitoare de iubire.
Intră cu teamă pe poarta deschisă. Ceva părea că nu este în ordine. În liniştea ninsorii, spaima îi urca în trup, ca în povestea Omului de piatră. Uşa de la veranda îmbrăcată în viță de vie era dată de perete şi din casă se auzeau voci. Mai făcu, cu greu, cîțiva paşi. Vocile erau străine. Lența stătea aşezată pe patul din cămăruța ei, parcă prostită. Nu avea nici o reacție. Cînd Flavia trecu pe lîngă ea, păru că nici n-o vede. Şi atunci, îi apăru grozăvia în toată enormitatea ei: bunicul, preotul Gheorghe Vlad, cel care condusese două Seminarii de preoți, unul la Ismail şi altul aici, la Roman, omul cel mai respectat în oraş şi în multe părți ale Moldovei, zăcea pe jos, pe culoarul ce ducea spre sufrageria casei, cu ochii larg deschişi, cu chipul în dezordine. Flavia se apropie amorțită, înaintînd ca într-un coşmar. Nu mai simțea nimic, nici frică, nici revoltă. Pur şi simplu, reacționa mecanic: bunicul mai trăia sau nu? Aproape de obrazul lui, altădată lin şi blînd, însoțit de o perpetuă bucurie a vieții, desluşi, atît cît o mai țineau puterile, o mişcare. Semne palide. Şi totuşi, ale vieții. Da.
Bunicul trăia.
*
Luminile păleau. Cele două inele de pe cer, care mai devreme străluceau în splendoarea lor, îşi pierdeau, încet-încet, din arderea lor intensă. Toți trei erau în zbor plutitor şi ar mai fi putut să rămînă aşa o veşnicie. De sus, iarba se vedea răscolită în valuri de mătase subțire şi parfumată. Pîrîul ce încheia panta dintr-o margine a casei părea că adoarme şi el, îmbătat de mireasma ei. Flavia închise ochii. Simți brusc zguduitura şi frigul. Cînd îi deschise, gemenii dispăruseră. Zbura jos, singură, fiind nevoită să-şi continue zborul pe care nu-l putea opri, printre crengile despuiate de frunze ale pădurii, acum răuvoitoare. Vîntul şi ploaia se amestecau smulgînd frunzişul şi amestecînd iarba cu un noroi gros, întunecat, ce parcă urca spre crengi, de jos, dinspre rădăcina copacilor. O masă compactă şi întunecată cobora amenințător, de parcă ar fi venit noaptea, deşi abia dacă era miezul zilei. Flavia zbura jos, fără să se poată opri, printre ramurile tăioase, desfrunzite de furtuna ce continua în crescendo. Fața îi era udă, rănită de crengile printre care era nevoită să se strecoare, ca într-un coşmar. Intra tot mai adînc în pădure, împinsă de o mînă nevăzută, căutînd cu greu să se uite înapoi, ca să-şi agațe privirea disperată de salcîmul uriaş, preaiubit. Dar nu-l putea nici măcar zări. Furtuna să-l fi golit şi pe el de frunze? Reuşi cu greu să-şi ducă întrebarea pînă la capăt. Simți un gol în piept, privirea i se întunecă şi îşi pierdu cunoştința.
Încercă să deschidă ochii cu greu. Pleoapele ca de plumb se încăpățînau să-i rămînă abia întredeschise. Oricum n-ar fi desluşit nimic, o beznă groasă ca o pastă lipicioasă o apăsa pe piept, îi intra în nări, îi legase mîinile şi îi imobilizase picioarele. I se părea că se află într-o peşteră sau într-o scorbură mare şi că o ține în gheare o pasăre de pradă. Era captivă. Încercă, pe cît se putea în această împrejurare, să fie lucidă. Căută să-şi dea seama ce se află în jurul ei. Şi, treptat, cu spaima năpădindu-i din nou pieptul, îşi dădu seama că Cineva sau Ceva o ține pe brațe (dacă brațe se puteau numi acelea, mai degrabă aripi sau membre păroase) şi chiar o leagănă. Mai încercă să străpungă întunericul păstos cu privirea-i îngreuiată de pleoape amorțite şi abia desluşi vag sclipirea de fulger a dinților dintr-un zîmbet enorm. Şi totuşi, în acele momente de groază, putea auzi, dacă nu era doar rodul imaginației unui biet suflet ce se zbătea să se salveze, agățîndu-se de ceva, un clinchet scos parcă de un clopoțel de cristal care înceta odată cu vîjîitul duşmănos al vîntului, strangulat de biciul fioros al zgomotului infernal scos de rafalele ploii. Miazănoaptea rînji scurt. Obținuse efectul scontat.
*
Pe uşa întredeschisă de la antreu, străbătea o discuție aprinsă. Flavia putea auzi clar amenințări, propuneri, hotărîri. Voci poruncitoare, deşi şoptite. Fata nu-i putea vedea pe vorbitori, nici nu-şi revenise întrutotul la vederea bunicului, care, încă zăcea pe culoar. Mai întîi, trebuia să se ocupe de el, începu deodată să plîngă, plîngea în sfîrşit, era o liniştire a simțurilor, a inimii prea pline de spaima întîmplărilor necunoscute, atît de greu de dus, mai cu seamă pentru cineva aflat abia la începutul vieții. Dar vocile străbăteau liniştea spartă de violența întîmplă-rilor ce păreau neverosimile şi Flavia auzea fără efort, „dar fiul dumitale l-a bătut şi nu l-a lăsat să intre în casă”. Se întoarse brusc, o văzu pe bunica în uşa dormitorului, în picioare, palidă, cu buzele strînse şi ochii aprinşi. Cu spatele la antreu, atît cît se puteau vedea prin uşa întredeschisă, doi bărbați străini erau aşezați lejer pe scaunele de la masa din sufragerie. Flavia putea să le vadă hainele de piele, de ce erau îmbrăcați la fel?
Bunicul îşi revenea. Treptat reconstitui încăperea în care se afla, o văzu pe Flavia lîngă el, speriată, brusc îşi aminti ce se întîmplase... Încă de dimineața, ziua păruse ciudată. Bunica era neliniştită, presimțiri negre o apăsau, dar nu-i spusese nimic bărbatului ei. Cînd se treziseră în casă cu cei doi în haine de piele, era prea tîrziu. Nici nu se osteniseră să bată la uşă. De altfel, poarta casei lor era deschisă pentru oricine, nu aveau duşmani şi nici teamă de răufăcători... Cei doi intraseră peste Lența, în bucătărie, care ieşise de acolo țipînd, coană preoteasă, coană preoteasă, bunica le ieşise în întîmpinare, dar ce doriți dumneavoastră, va locui aici tovarăşul Viorel Puiu, camera asta de lîngă bucătărie este numai bună. Atunci, se petrecuse scena, unchiul Aurel, nu de multă vreme venit din prizonierat, din Siberii, alergase la poartă şi, dintr-un salt, sărise asupra noului propus locatar al casei părinților lui, care nu apucase să intre. Cei doi din casă, în replică, îl doborîseră pe preotul Vlad la pămînt, lovindu-l cu picioarele. Odată cu aceste evenimente, ajunsese acolo şi Flavia, martoră inocentă a unor grozăvii pe care încă nu le putea înțelege. Aflase însă un cuvînt nou, auzit în acea zi întunecată, rostit cu precauție în fața ei, pe care totuşi îl înregistră, neştiind, în clipele acelea, că îi va rămîne pe creier toată viața: securitate.
Îl visase toată noaptea. Parfumul lui plutea ca o eşarfă de ceață, urmărindu-i contururile trupului din vis. Stăruia în odaie, din neştiut, de niciunde venind şi după ce Flavia se deşteptase din somn. Pielea lui palidă şi subțire, oasele dulci, felul în care îi simțise, visînd, întreg trupul cuprins de febră.... Ochii lui închişi ca-ntr-un vertij care nu-l lăsa să-şi ridice pleoapele şi s-o privească, ochi care, apoi, o fixau, irişii pe care pupilele se dilatau, enorme, ca şi cum ar fi vrut s-o înghită cu totul...
Deschise ochii şi-i închise, repede, la loc. Visul era mai presus de ea, mai presus de vîrsta ei crudă, nu ştia de unde vine, nici cine era el, cel din vis, un necunoscut, poate un Zburător, i se mai întîmplase şi altădată, visase fragmente dintr-o viață la care încă nu ajunsese, dar, care, cu siguranță, îi erau predestinate. Temătoare, sfioasă, dar îndrăgostită de necunoscut, Flavia strînse pleoapele tare, tare de tot, ca să păstreze visul, care, totuşi, alunecă spre ferestrele înalte pe care intra lumina răsăritului şi-şi desfăcu aripile albe, dispărînd în nourii iernii. Nu era prima dată cînd fata se refugia în somn, în vis anii erau tulburi, părinții ei o trimiseseră la bunici, de cîțiva ani. Va afla cu mult mai tîrziu că tatăl ei, un tînăr universitar cu un strălucit viitor, conferențiar la catedra unui celebru profesor de literatură română veche, fusese dat afară din învățămînt, odată cu arestarea profesorului, într-un proces instrumentat politic. Decăzut din drepturi civile, arestat şi el mai tîrziu, odată cu marile procese politice de după 1946, tatăl Flaviei îşi pierduse pentru totdeauna, odată cu o carieră strălucită, toate drepturile universitare. Prin instaurarea comunismului care triumfase odată cu impunerea abdicării Regelui şi alungarea acestuia din țară, în 1947, Regatul României fusese transformat, în mod samavolnic, din monarhie constituțională în stat comunist. Rămaşi fără mijloace de subzistență, părinții Flaviei găsiseră o singură soluție salvatoare pentru fata lor: aceea de a locui, cît se va putea, în casa bunicilor de la Roman.
Odată plecat visul, Flavia se trezise la realitate. Îşi aminti, brusc, cele întîmplate începînd cu după amiaza zilei trecute. O năpădi o disperare surdă, o neputință mînioasă şi plină de lacrimi.
Preotul Vlad trebuise să-şi recompună, mereu, viața. Primise multe lovituri, dar cea mai mare fusese aceea cînd fiul lor cel mare fusese luat prizonier şi dus în Siberia, ca tînăr locotenent în Armata Regală. Un an întreg nu primise nicio veste. Nu ştiuse dacă acest fiu al lui mai trăieşte şi nici speranțe prea mari nu avea. Aurel avea doar douăzeci şi şapte de ani. Preotul înțelept şi stăpînit în toate fusese, în acel an, de nerecunoscut de către apropiații lui. Cu luminile ochilor stinse, adus de spate şi cu barba în dezordine, bunicul Flaviei petrecuse acel timp în disperarea tatălui care nu-şi mai credea fiul în viață. Cînd, salvatoare, sosi o carte poştală din URSS, fără adresa expeditorului. Ea cuprindea rînduri de circumstanță, scrise la comandă, „dragii mei, eu sunt bine sănătos, pe aici este bine şi toate sunt în cea mai bună ordine”, oricum era mai mult decît nimic, cel puțin aflase că Aurel trăia. Urmaseră opt ani lungi şi grei, în care se primeau, rar, aceleaşi circumstanțiale rînduri, scrise totuşi de mîna fiului iubit, care trecea prin multe lagăre, fusese dus şi aproape de Cercul polar arctic, în Iacuția, unde rămăsese o vreme. Flaviei îi va fi ruşine pentru tot restul vieții, să se mai plîngă vreodată de frig, numai la gîndul gerurilor năpraznice suferite de unchiul ei, acolo unde temperaturile de iarnă ajungeau la – 50 de grade... Se treziseră cu el, Doamne, ce minune, după opt ani de aşteptare, disperare şi speranță, la poartă, acolo, la Roman. Aurelia Vlad, preoteasa, bunica Flaviei, care nu se plînsese niciodată, avea să sufere toată viața, pînă la cei nouăzeci de ani la care se stinsese, de o migrenă perpetuă şi de insomnie cronică, semne ale unei depresii majore pe care ştiuse să şi-o ascundă, prin forța nobleței sale. Doar la o privire atentă, te cutremura tristețea enormă a ochilor ei melancolici şi absența definitivă a surîsului pe chipul ei nobil de prințesă adevărată.
*
Întunericul păstos continua s-o domine. Pleoapele pe jumătate închise începuseră să se obişnuiască cu voalul lui gros ca o noapte perfectă. Se putea spune că întunericul scînteia în toată întunecimea lui. Începuse să desluşească, vag, locul straniu în care Cineva sau Ceva o trăsese din calea furtunii, ca pe o păpuşă dezarticulată, aruncată în noroiul amestecat cu crengi, frunze moarte şi rădăcini firave, smulse ca de o imensă mînă ucigaşă, de-a dreptul de sub coroanele fragede ale pădurii tinere de la marginea tăpşanului din vale, altădată de un verde ca smaraldul, mai ales în roua dimineților, aşa cum le apucase Flavia în casa gemenilor. Lucia, sora lor mai mică, colegă de şcoală cu Flavia, se mîndrea cu cei doi frați, legați toți trei printr-o educație aleasă primită într-o familie de cunoscuți intelectuali, ctitori de aşezăminte din tată-n fiu, ducînd tradiția mai departe şi crescîndu-şi şi feciorii, şi fiica, în acelaşi spirit....
Ca să-şi păstreze cugetul treaz şi mintea în echilibrul ei, atît cît se putea în aceste împrejurări mai mult decît stranii, Flavia îşi repeta în neştire, dă Doamne să nu înnebunesc, dă Doamne să nu înnebunesc. Corpul îi era amorțit, nu se putea mişca şi maxilarele încleştate nu puteau scoate nici un sunet. Simțea acele aripi sau brațe păroase strîngînd-o ca şi cum n-ar fi vrut să-i mai dea drumul vreodată şi, cu toate acestea, dorea cu tot dinadinsul, cu puținele-i puteri ce-i mai rămăseseră, să ştie, să-nțeleagă rostul tuturor acestor cumplite, neverosimile întîmplări care veniseră peste ea în avalanşă, deşi totul începuse în glorie şi splendoare odată cu cele două lumini ce dansaseră pe cerul paradisiac, în amiaza strălucitoare, ca o cortină de aur pur. De ce, mai întîi, zborul mai presus de Pămînt şi apoi prăbuşirea în negura noroioasă, în întunericul material care i se strecurase în nări, în ochi, o apăsa pe piept făcîndu-i respirația imposibilă şi corpul inert? Cine sau Ce era făptura de coşmar din care nu putea desluşi, la lumina rară a cîte unui fulger, în văgăuna sau scorbura în care se afla, decît sclipătul acelui rînjet cu dinți foarte albi scînteind în ochii ei osteniți şi încețoşați peste măsură? Îi trecu prin cap că este, poate, o făptură a iadului sau Omul Pădurii, pe care nimeni nu-l văzuse vreodată, oricum, cu toată groaza, Flavia nu avu cum să nu simtă o adiere de tandrețe din gestul ocrotitor (dacă ocrotire se mai putea numi acea îmbrățişare a unor membre nevăzute, dar simțite a fi ale unei creaturi pe care e mai bine să n-o numeşti...), în toată această tulbure poveste de unde lipsea orice urmă de realitate, orice semn al firescului şi în care nu te puteai sprijini decît pe aer... Şi totuşi, fata fusese răpită. Se putea crede că Cineva sau Ceva profitase de furtună sau poate chiar o stîrnise, mai ştii, făcînd-o pe Flavia pradă uşoară acestor demersuri pline de stranii subînțelesuri. La cîte nu te poți gîndi într-o situație ca asta, timpul se dilată, secundele alunecă precum melcul prin mintea amorțită care face eforturi de judecată normală. Parcă îi auzi pe gemeni, ei, hai, nu le mai lua pe toate în tragic! Şi dacă era aşa, dacă toate prin cîte trecea acum nu erau decît un coşmar în plină zi, o dislocare a realului prin ireal, dacă toate acestea se petreceau într-o lume paralelă, produs al gîndului scăpat din frîul materiei constrîngătoare la aceleaşi şi aceleaşi întîmplări, monotone şi repetate, ale vieții noastre pămîntene? Dacă scăpase, ca printr-o minune, printr-o breşă a spațiului, într-o altă dimensiune, absorbită de alte lumi în care repetabilul şi mărginirea erau imposibile? Şi dacă era aşa, se mai putea întoarce înapoi vreodată sau suflul acela eliberator, deşi creator de oricîte coşmaruri, o luase în eterna, irepetabila, surprinzătoarea nacelă a unui balon ce urca şi urca, de fapt coborînd în acea lume despre care nu se scrisese şi nu se vorbise nimic niciodată? Şi dacă ei, Flaviei, îi fusese dat acest privilegiu, cu toate riscurile lui de tot felul, cel major fiind acela de a nu mai putea face niciodată conexiunea inversă cu lumea limitată, deşi îndrăgită, din care venea? Ce-ar fi...
Adormi pe loc. Fuioare mari de lumină albastră, panglici roşii de foc şi stele în explozie formară pe dată o coroană diamantină în jurul ei, legănînd şiraguri neprețuite de nestemate într-o semiobscuritate rară. O masă de ceață sidefie pluti diafan deasupra fetei, în timp ce Miazănoaptea o depuse, cu grijă, pe partea umbrită a Pămîntului, ca să n-o trezească din somnul indus. Se întoarse în pădurea răscolită de furtună, reuşi să treacă prin noroiul gros amestecat cu crengi şi rădăcini smulse, dinții îi sclipiră din nou în rînjetul mulțumit, bătu la o poartă invizibilă care se vădi din ce în ce mai clară în lumina compusă a unei stele străvezii, poarta se întredeschise atît cît să-i facă loc straniei făpturi care mai spuse „am adus-o”, după care, se dezintegră treptat pînă cînd din ea nu mai rămase decît un contur incredibil de pur, parcă alcătuit din mici aripi străvezii, pînă cînd dispăru cu totul. În urmă, rînjetul cu dinți albi strălucitori se transformase în surîs, propulsat spre cer, transformat într-o nouă constelație.
(fragment din nuvela cu acelaşi titlu)