Poezie
Liviu Georgescu
Poeme
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2/2012
DISTRACȚIA DE DUMINICĂ, VISUL
În fiecare Duminică ieşim la plimbare. Să simțim atmosfera
de Duminică.
Oamenii sunt visători, întreprinzători, aleargă la piață după
murături şi borcane cu varză,
la radio se cântă şlagăre, la televizor apar şpicherii filfizoni
şi plini de datoria lor de a informa şi dezinforma,
gospodinele îşi pun bigudiuri şi dau cu aspiratorul,
pe stadioane se adună norii şi golurile sunt sărbătorite cu
sticle de bere şi bomboane agricole de dovleac şi de floare
scuipate în capul celor de pe băncile de jos.
Noi ne plimbăm pe străzile prăfuite, aglomerate.
Ne refugiem în parcuri.
Dar şi aici aglomerație, nu ai unde să arunci un ac.
Soldații plimbă cameristele cu barca.
Soldățeii de plumb, pe soldățoaicele de praf.
Liceenii, pe studente.
Studenții, pe liceene.
Păpuşile pe păpuşi în dantele.
Şi bătrânii, jucării stricate în caruselul năpădit de buruieni.
Copiii fug pretutindeni. Absențele împânzesc băncile.
Toți se mişcă, se foiesc, vorbesc, vociferează, strigă, țipă.
Totul într-o mişcare browniană şi dodecafonie perfecte.
Viața pulsează pretutindeni, voința de a fi infuzează florile,
iarba, aerul, cerul,
până când nu mai ai unde să-ți exprimi nici o voință –
ce se pierde încet, încet, ca un fum în norii cerului de plumb.
MOLUŞTE, FERIGI
Oamenii stăteau ca stafiile moşind întunericul caselor lor
de cavou, ca momâile cu aripi de argint coclit,
de zirconiu,
de laşitate şi frică, paralizați la mese, pe canapele,
cu figurile spiralate în ceața ecranului,
cu carnetele de partid tremurând în mâini,
încercând să-i dea foc, să-l ascundă,
să-l cocoloşească undeva, în izmene, în rinichi,
nu voia să ia foc, cartonul naibii încăpățânat,
„şi dacă vine înapoi tiranul, ca în ’56 la Budapesta,
o să ne spânzure pe toți”,
stăteau cu picioarele la bărbie în bălăceala marelui acvariu al ruşinii
şi neruşinării,
cu sexul umed de groază,
privind zile în şir fumul oraşului,
focul vremii luminând cerul,
simțind în gură sângele prelins în canale,
auzindu-şi ca un ecou nebun egoul care striga
departe de timpanele albite,
direct în creierul destrămat, striga prin trâmbițele Ierihonului
în centrii auditivi care pluteau în derivă
ca nişte macrameuri invadate de licheni,
umflându-se şi acoperind tot universul.
O JUMĂTATE SECOL
Dintre bozi şi bolovani
fiul risipitor devenit membru al poliției politice,
țăranul sugrumându-şi vițelul, muncitorul-nihilist,
studentul oportunist, intelectualul vândut, prietenul devenit brusc membru de partid, omul puterii, omul trâmbițării
şi-al fărâmițării.
Şi-au pus plugul după gât şi-au făcut piruete în palatele transformate
în grajduri, în cantine, în CAP-uri, în cabinete luxoase de lucru
şi activitate pe diferite tărâmuri.
Şi strungurile zbârnâiau cu laptele supt de la vipere noaptea.
Turbinele termocentralelor duduiau cu crimele prin neglijență
şi iresponsabilitate.
Valuri anarhice de hârtie murdărită cu nimic şi nimicuri
ne măturau ca pe boabe de linte la canalele sociale.
Hârtia înnegrită de ură şi prostie ne adăpostea de gândurile pe care
am fi îndrăznit să le-avem.
Toată această oroare a fost numită, după aceea, istorie.
Istorie, desigur: dar când ai fost acolo, în piețe şi pe străzi,
totul a fost numai o flacără tâşnind din asfalt către cer.
Eram cu toți limbile unei singure flăcări
care venise aici, în mijlocul bazaltului să ne auzim inimile cum bat
la unison, un ritm de libertate.
O suflare care să şteargă un zid al istoriei.
O mişcare ce venea din afara istoriei, un freamăt care venea de nicăieri.
STRIGĂTUL
am strigat şi nu ni s-a răspuns, au trecut mai departe
s-au ghemuit în propriul trup şi au trecut mai departe
nici nu s-au uitat înapoi.
de ce să se uite, poate cineva le strigă din nou ceva
sau le dă cu piatra în cap şi ei nu vor să răspundă
sau nu pot şi nici nu vor să se amestece sau să fie răniți.
nici adevărul nu vor să-l ştie, de ce să-l ştie, adevărul
le e ori indiferent ori incomod şi-atunci e mai bine
să nu-l ştie, pierdere de vreme sau şi mai rău,
bătaie de cap, vătămare corporală, mai rar remuşcare.
în orice caz, am strigat până ni s-au subțiat corzile vocale
şi nu s-a oprit nimeni să vadă dacă suferim de ceva
dacă avem vreo boală sau suntem perfect sănătoşi,
pe nimeni nu interesa, fiecare se ducea în treburile lui.
strigătul s-a transformat în întrebare şi adevărul în lacrimi.
lacrimi amare şi sfredelitoare prin asfaltul de sub picioare
încât pământul începuse să fiarbă.
şi-atunci ne-am pus pe marginea trotuarului şi-am plâns
unul cu capul pe umărul celuilalt
am plâns adevărul care ne cutreiera creierul
în lungul şi-n latul memoriei şi-al clipei prezente,
cu picioarele atârnând în hăul care se căscase
înainte şi-napoi.
VEDENIE
Vorbirea devenise pelteaua zilnică, magiunul întins pe pâine
din care mâncau înfometați. Orologiile băteau ostenite în turnuri,
femeile erau mireasma unică a instrumentelor muzicale
cântate de nebunii regelui.
Spiritul se cățăra pe arbori de pâine ca pisicile negre
şi soarele se deşira încet printre pietrele tuberculoase,
izbucnea cu putere prin găurile cerului
făcute de copii
cu tabla trâmbițelor.
Cazărmi uitate sub fum, livezi mâncate de piatră vânătă,
pavaje de grâu supuse de lăcuste – iată ce mi-aducea visul
prin somnul greu, printre stâncile albite de păsările adâncului.
Domnul trecea prin văi pustiite, albii secate
tăiau fața zbârcită a deşertului. Armatele se târau ca şerpii-n nisip
şi înghițeau miezul pământului.
Sclipeau decorațiile pe uniforme ca năpârcile.
Soarele le usca în poziții de sfincşi.
LA LIMITE
singurul drum printre dealuri duce în lan auriu,
acolo unde porumbul s-a tumefiat aşa de tare c-au început
boabele să se desprindă de ştiuleți
şi să cadă pe pământul negru ca nişte clopote galbene.
noaptea din ele ies sunete mistice.
vremea cositului a trecut ca fumul înălțat din stâncile verii.
acum aştepți un fruct prăfuit de preacoacere
de toamna cu vinete toace.
dinspre iarnă se-aşteaptă un zvon tremurat cu fulgii molâi.
pâinea e gustoasă şi îi ține pe toți ca o mamă în pântec
până târziu.
toți cresc şi se duc la casele lor cu un fel de paloare
pe umeri,
în suflet cu umbrele ce-au clocit sub pământ.
copiii cresc repede zvelți din lanul de porumb şi de grâu
şi-ntocmai ca ele se leagănă în vânt,
se mai gândesc odată,
apoi se desprind înspre stele.
şi mai departe dacă treci de coline se cască o gură neagră
de peşte zburător
de care scapi dacă fluieri
şi-apoi te rostogoleşti de trei ori şi cânți,
iar mai departe coboară drumul spre mare unde
păsările cad cu ciocurile de os stacojiu şi se-neacă
după o pradă iluzorie.
această parte de lume nu se poate povesti nimănui,
farmecul ei nu se simte decât trăit.
sub mătasea de trestii lumina îngheață.
iar mai departe nu se ştie nimic.
În fiecare Duminică ieşim la plimbare. Să simțim atmosfera
de Duminică.
Oamenii sunt visători, întreprinzători, aleargă la piață după
murături şi borcane cu varză,
la radio se cântă şlagăre, la televizor apar şpicherii filfizoni
şi plini de datoria lor de a informa şi dezinforma,
gospodinele îşi pun bigudiuri şi dau cu aspiratorul,
pe stadioane se adună norii şi golurile sunt sărbătorite cu
sticle de bere şi bomboane agricole de dovleac şi de floare
scuipate în capul celor de pe băncile de jos.
Noi ne plimbăm pe străzile prăfuite, aglomerate.
Ne refugiem în parcuri.
Dar şi aici aglomerație, nu ai unde să arunci un ac.
Soldații plimbă cameristele cu barca.
Soldățeii de plumb, pe soldățoaicele de praf.
Liceenii, pe studente.
Studenții, pe liceene.
Păpuşile pe păpuşi în dantele.
Şi bătrânii, jucării stricate în caruselul năpădit de buruieni.
Copiii fug pretutindeni. Absențele împânzesc băncile.
Toți se mişcă, se foiesc, vorbesc, vociferează, strigă, țipă.
Totul într-o mişcare browniană şi dodecafonie perfecte.
Viața pulsează pretutindeni, voința de a fi infuzează florile,
iarba, aerul, cerul,
până când nu mai ai unde să-ți exprimi nici o voință –
ce se pierde încet, încet, ca un fum în norii cerului de plumb.
MOLUŞTE, FERIGI
Oamenii stăteau ca stafiile moşind întunericul caselor lor
de cavou, ca momâile cu aripi de argint coclit,
de zirconiu,
de laşitate şi frică, paralizați la mese, pe canapele,
cu figurile spiralate în ceața ecranului,
cu carnetele de partid tremurând în mâini,
încercând să-i dea foc, să-l ascundă,
să-l cocoloşească undeva, în izmene, în rinichi,
nu voia să ia foc, cartonul naibii încăpățânat,
„şi dacă vine înapoi tiranul, ca în ’56 la Budapesta,
o să ne spânzure pe toți”,
stăteau cu picioarele la bărbie în bălăceala marelui acvariu al ruşinii
şi neruşinării,
cu sexul umed de groază,
privind zile în şir fumul oraşului,
focul vremii luminând cerul,
simțind în gură sângele prelins în canale,
auzindu-şi ca un ecou nebun egoul care striga
departe de timpanele albite,
direct în creierul destrămat, striga prin trâmbițele Ierihonului
în centrii auditivi care pluteau în derivă
ca nişte macrameuri invadate de licheni,
umflându-se şi acoperind tot universul.
O JUMĂTATE SECOL
Dintre bozi şi bolovani
fiul risipitor devenit membru al poliției politice,
țăranul sugrumându-şi vițelul, muncitorul-nihilist,
studentul oportunist, intelectualul vândut, prietenul devenit brusc membru de partid, omul puterii, omul trâmbițării
şi-al fărâmițării.
Şi-au pus plugul după gât şi-au făcut piruete în palatele transformate
în grajduri, în cantine, în CAP-uri, în cabinete luxoase de lucru
şi activitate pe diferite tărâmuri.
Şi strungurile zbârnâiau cu laptele supt de la vipere noaptea.
Turbinele termocentralelor duduiau cu crimele prin neglijență
şi iresponsabilitate.
Valuri anarhice de hârtie murdărită cu nimic şi nimicuri
ne măturau ca pe boabe de linte la canalele sociale.
Hârtia înnegrită de ură şi prostie ne adăpostea de gândurile pe care
am fi îndrăznit să le-avem.
Toată această oroare a fost numită, după aceea, istorie.
Istorie, desigur: dar când ai fost acolo, în piețe şi pe străzi,
totul a fost numai o flacără tâşnind din asfalt către cer.
Eram cu toți limbile unei singure flăcări
care venise aici, în mijlocul bazaltului să ne auzim inimile cum bat
la unison, un ritm de libertate.
O suflare care să şteargă un zid al istoriei.
O mişcare ce venea din afara istoriei, un freamăt care venea de nicăieri.
STRIGĂTUL
am strigat şi nu ni s-a răspuns, au trecut mai departe
s-au ghemuit în propriul trup şi au trecut mai departe
nici nu s-au uitat înapoi.
de ce să se uite, poate cineva le strigă din nou ceva
sau le dă cu piatra în cap şi ei nu vor să răspundă
sau nu pot şi nici nu vor să se amestece sau să fie răniți.
nici adevărul nu vor să-l ştie, de ce să-l ştie, adevărul
le e ori indiferent ori incomod şi-atunci e mai bine
să nu-l ştie, pierdere de vreme sau şi mai rău,
bătaie de cap, vătămare corporală, mai rar remuşcare.
în orice caz, am strigat până ni s-au subțiat corzile vocale
şi nu s-a oprit nimeni să vadă dacă suferim de ceva
dacă avem vreo boală sau suntem perfect sănătoşi,
pe nimeni nu interesa, fiecare se ducea în treburile lui.
strigătul s-a transformat în întrebare şi adevărul în lacrimi.
lacrimi amare şi sfredelitoare prin asfaltul de sub picioare
încât pământul începuse să fiarbă.
şi-atunci ne-am pus pe marginea trotuarului şi-am plâns
unul cu capul pe umărul celuilalt
am plâns adevărul care ne cutreiera creierul
în lungul şi-n latul memoriei şi-al clipei prezente,
cu picioarele atârnând în hăul care se căscase
înainte şi-napoi.
VEDENIE
Vorbirea devenise pelteaua zilnică, magiunul întins pe pâine
din care mâncau înfometați. Orologiile băteau ostenite în turnuri,
femeile erau mireasma unică a instrumentelor muzicale
cântate de nebunii regelui.
Spiritul se cățăra pe arbori de pâine ca pisicile negre
şi soarele se deşira încet printre pietrele tuberculoase,
izbucnea cu putere prin găurile cerului
făcute de copii
cu tabla trâmbițelor.
Cazărmi uitate sub fum, livezi mâncate de piatră vânătă,
pavaje de grâu supuse de lăcuste – iată ce mi-aducea visul
prin somnul greu, printre stâncile albite de păsările adâncului.
Domnul trecea prin văi pustiite, albii secate
tăiau fața zbârcită a deşertului. Armatele se târau ca şerpii-n nisip
şi înghițeau miezul pământului.
Sclipeau decorațiile pe uniforme ca năpârcile.
Soarele le usca în poziții de sfincşi.
LA LIMITE
singurul drum printre dealuri duce în lan auriu,
acolo unde porumbul s-a tumefiat aşa de tare c-au început
boabele să se desprindă de ştiuleți
şi să cadă pe pământul negru ca nişte clopote galbene.
noaptea din ele ies sunete mistice.
vremea cositului a trecut ca fumul înălțat din stâncile verii.
acum aştepți un fruct prăfuit de preacoacere
de toamna cu vinete toace.
dinspre iarnă se-aşteaptă un zvon tremurat cu fulgii molâi.
pâinea e gustoasă şi îi ține pe toți ca o mamă în pântec
până târziu.
toți cresc şi se duc la casele lor cu un fel de paloare
pe umeri,
în suflet cu umbrele ce-au clocit sub pământ.
copiii cresc repede zvelți din lanul de porumb şi de grâu
şi-ntocmai ca ele se leagănă în vânt,
se mai gândesc odată,
apoi se desprind înspre stele.
şi mai departe dacă treci de coline se cască o gură neagră
de peşte zburător
de care scapi dacă fluieri
şi-apoi te rostogoleşti de trei ori şi cânți,
iar mai departe coboară drumul spre mare unde
păsările cad cu ciocurile de os stacojiu şi se-neacă
după o pradă iluzorie.
această parte de lume nu se poate povesti nimănui,
farmecul ei nu se simte decât trăit.
sub mătasea de trestii lumina îngheață.
iar mai departe nu se ştie nimic.