Proză
Leonard Oprea
Îngerul din pădurea împietrită
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2/2012
(dedicat singurei Doamne a inimii noastre – un înger...)
Motto:
...cel care nu şi-a pierdut viața pentru a trăi viața, cel care trăieşte în Pădurea Împietrită a vieții ca fiind doar o viață – acela nu poate fi mîntuit, căci s-a născut străin de Domnul şi de Iubire... (Theophil Magus)
Devenise un fel de spectru.
Ne bîntuia existența, asemeni unui spectru.
Ne obseda – precum un spectru al vieții pierdute-visate odată...
***
Uşoară ca o naframă roasă, străvezie şi exact aşa, zilele trecute, apăruse cînd, întinzîndu-i mîna, un licean o ajutase să urce în autobuz.
Fantasmă avînd o anume mîndrie a stranietății şi ororii pe care le împrăştia în jur: ceață destrămată, moale şi caldă, cadaverică doar prin inefabilul conținutului ei – amestec de renunțare şi tristețe tragic, crud şi, totuşi, neaşteptat de blînd.
Ochii? nu ştiu…, ne mărturisea chiar ea... ori de cîte ori se întreba în oglindă, aşa ne cuvînta.
Ochii… două picături de chihlimbar smulse din mătăniile unei suferințe ascunse şi mîngîiate numai de pustnicul ei suflet. Şi imobilizate în mierea întunecată, lucind ciudat în soare: pupilele îi erau întotdeauna dilatate – felină care vede perfect în noaptea unei vieți refuzate celorlalți întru cunoaştere. Un fel de spectru…
Făptura aceasta – copil… nu, o adolescentă la cincisprezece-şaisprezece ani, astfel mumificată, încît să ne sfideze permanent, să înfrunte timpul gîrbovit şi încrîncenat; împietrită odată cu dorința să sfîrşească grabnic, cît mai grabnic chinul – lupta cu viul condamnată a se petrece doar în tranşee. Dezgust fremătau buzele-i, ale unei zeițe sătule de idolatri, de nemurire. Însă fruntea îi rămăsese neschimbată şi la fel de tulburătoare ca şi înainte de schimbare… Fruntea, înaltă, totdeauna netedă şi strălucitoare, de parcă demonul ce-o tortura nu reuşise deloc să-i nămolească izvorul gîndurilor.
***
Bătrîna apăruse în cartierul nostru acum vreo trei ani şi în mai puțin de o lună fiecare dintre noi se simțise obligat să privească îndelung în urma ei şi nu numai atît: să-i păstreze preț de minute-n şir imaginea, viziune bruscă despre altă lume.
Locuieşte – deşi nimeni nu mai e sigur de asta – într-o garsonieră din blocul de deasupra cofetăriei. Noi, cei din cartier, nu i-am călcat vreodată pragul. N-au fost invitați nici măcar vecinii de pe acelaşi palier cu ea. Şi în anumite discuții, oamenii şi-au exprimat clar, revoltați pe bună dreptate, această frustrare de relații normale într-un bloc de garsoniere.
Cîteva persoane de vîrste diferite o vizitaseră totuşi. În cei aproape trei ani, de vreo patru ori. Un frate, o soră poate? Cei doi copii ai ei şi nepoții, poate? Poate, poate... doar fantasme ale imaginației de vecin curios, a fiecăruia dintre noi – nu-i aşa?
Vizita lor dura în jur de o oră, maximum o oră şi jumătate.
De fiecare dată, au părăsit-o încruntați, manifestînd o vizibilă enervare. Țineau sub braț sau în mînă pungi albe de plastic. Pline. Poate asta îi iritase, cadourile primite... Sau cine ştie…? În orice caz, cei doi țînci care o vizitaseră anul trecut, plecaseră cu lacrimi în ochi … poate fiindcă li se furase dreptul să mai guste o bucățică din sufletul de turtă dulce al bunicii... Dar, iarăşi – poate...
De la bun început, ne-a frapat eleganța decentă cu care se îmbrăca. Nu, nu erau haine găsite în magazine, făcute la croitor sau primite de peste hotare. Ni se înfățişa fără ostentație garderoba unei Penelope care nu-şi va mai revedea vreodată soțul iubit şi pierdut aiurea.... Recuzita actriței blestemate să joace la nesfîrşit rolul condamnatei la moarte – pe neaşteptate grațiată împotriva voinței sale. De la babe cîrîitoare şi pînă la adolescente, toate femeile croşetau fel şi fel de păreri pe tema vestimentației ei, dar, paradoxal – niciodată cu răutate. De fapt, nici nu puteau altfel. O admirau fățiş şi, în anume fel, inefabil, le înspăimîntă... ca un fel de oglindă a stafiei ascunsă de fiecare femeie, cît mai tainic, cît mai în adînc... Pe de altă parte însă, da, se simțeau ignorate. Teroarea subtilă a nobleței.
***
Piața şi-o făcea dimineața la opt ori la zece, iar după-masa la patru ori la şapte. Cerea pîinea, untul sau salamul, ori brînza, sau altele, legume, fructe, în fine, orice ... cu glas stins, dar limpede şi răspicat, ca şi cum dreptul ei de a-şi cumpăra acel aliment nu putea să-i fie contestat de nicio instanță lumească şi, astfel, toți vînzătorii o serveau prompt, mereu fără comentarii inutile, tipice lor – o serveau ca şi cum ar fi fost onorați de prezența ei.
Mereu reuşea să creeze în jurul ei impresia bizară… de mecanism programat să găsească fie în sărăcie, fie în abundență, exact hrana ce-i trebuie să supraviețuiască de pe o zi pe alta, căci, de fiecare dată, coşul ei cu alimente nu conținea decît strictul necesar. La obişnuitul rînd din dreptul casei de plată, era o apariție hieratică prin fizionomie, ținută şi mai ales prin tăcere.
Şi – ca-ntr-o sublimă ironie – nu putea fi văzută decît atunci cînd se întîmpla ca momentul de manifestare al crampelor stomacului colectiv să coincidă cu ora ei de aprovizionare. Dar nu stătea la rînd niciodată mai mult de cîteva minute. Minute parcă atemporale. Dacă aşteptarea urma să dureze dincolo de acest vid-în-timp, ieşea dintre oamenii decişi să rabde şi se îndepărta cu paşi mărunți, egali, plutind parcă.
O petreceam cu privirea şi pălăvrăgeala, caracteristică acestor aşteptări, înceta brusc.
Ştiu bine că toți aveam sentimentul micimii noastre.
Însă nu ştiu cîți o uram, cîți o invidiam, cîți o admiram, cîți o înțelegeam.
De îndată ce dispărea – după clipele de tăcere stînjenitoare, bineînțeles, urmau: vorbe şi vorbe şi vorbe... Un murmur de valuri stinse de țărm...
***
Pe uşa garsonierei nu are nici o plăcuță cu numele ei şi un an intreg nu a avut numele înregistrat nici pe lista locatarilor din bloc. Lăsase pe listă numele fostului proprietar al garsonierei. Cînd, în sfîrşit, a binevoit să se afle pe listă, ştiind cum o cheamă, ne-am decis în mod tacit s-o salutăm. Rosteam: sărut-mîinile, Doamna…, ce mai faceți? adugam această întrebare ezitînd, fără să ne lămurim de ce, stingheriți – iar ea, Doamna, doar: bună-ziua…, bine, bine.... Glasul ei vibra ca o rugă în aer şi ne cuprindea sentimentul închinării cu sfioşenie în fața… în fața..., n-am crezut şi nu cred că vom înțelege vreodată, în fața – cui?… A ei?
Şi atunci, străluceau stins, dar luminînd sferic înlăuntrul nostru ochii aceia...
Într-un tîrziu, unii, am cutezat – prea ne sfredelea straniu, mîngîind privirea-i, ochii…? Bătrîna respira scurt, un fel de oftat aspru: ...ochii?... şi eu o întreb ades pe cea din oglindă…
După care, pleca precum o frunză adusă-dusă, iar bărbia şi-o lăsa delicat pe pieptul uscat. Ne trezeam şoptindu-ne cu mare, mare vină: cu ce i-am greşit, Doamne?!...
***
Nimeni nu ştie cînd am început s-o numim Doamna.
Doar atît: DOAMNA.
Şi femeile, şi bărbații, şi copiii.
A primit firesc noul nume, atît de firesc, încît nici unul nu s-a îndoit vreo clipă de legitimitatea botezului nostru. Dimpotrivă, aveam mîndria săvîrşirii unei fapte creştineşti.
***
Întîlnind-o de cîteva ori la Clinica medicală a cartierului, femeile au reuşit să afle că era şi ea, chiar şi ea, Doamna, bolnavă ca mai toate bătrînele. Şi, trăgînd cu urechea la discuțiile din timpul consultației, au publicat în gazeta nescrisă a străzii că, ea, Doamna îşi ignora maladiile cu o semeție nebună. Auzi, dragă, auzi?!! şi ta, ta, taa… timp de cîteva săptămîni la dejun, la prînz şi la cină. Bietele şi cumsecadele neveste, logodnice, soacre, mame erau revoltate, voiau s-o ajute cu orice preț. Îşi doreau cumplit s-o transforme în egalul lor. Şi, dintr-o dată, bărbații s-au simțit solidari şi, parcă anume obligați să devină confesori ai Doamnei. Drept care, au început asaltul. Fiecare pe cont propriu. Strategiile lor atît de diverse în angajarea dialogului – gesturi diferite, intonații diferite, zîmbete şi zîmbete, invitații care mai de care mai decente, mai respectuoase, fie la cofetărie, fie la o cafea, unii mai îndrăzneți, la restaurant sau la teatru, la Operă chiar; alții îşi ofereau serviciile pentru diverse ajutoare domestice, dacă era ceva de reparat în casă, ceva de cumpărat în afara cartierului şi aşa mai departe. Toți – noi, bărbații – o abordam în locurile în care Doamna poposea cu răbdare şi, avînd pe chip, în privire o veselie de clovn în seara premierei... Aşadar, toți ne încercam şansa de a fi împreună cu Doamna, cînd ea se afla în librării, în magazinele de jucării şi, îndeosebi, în parc. Şi, inevitabil şi în mod identic, fiecare începea prin a o asigura că vine spre ea ca un prieten adevărat, de nădejde sau, cei mai tineri... mda, ca fiul spre mamă. Dar toți, fără deosebire – păream a fi doar ploi tîrzii asupra florii uscate.
Mi-amintesc: soare de sfîrşit de august, înmuiat în purpură şi rostogolit printre şuvițe de vată, deschizînd albii sîngerii în senin, aleile parcului, lumina aruncată pe pietrişul cenuşiu, printre aleile parcului, lumina aruncată pe pietrişul cenuşiu, printre şi pe verdele deja pătat de presimțirea toamnei, iar, pe o bancă – lemn ros şi ponosit – Doamna, împreună cu un bărbat între două vîrste, figură cunoscută mie din cartier, m-am aşezat alături, el de-abia începuse, puțin stingherit, zîmbea afectuos, dar sincer, capul masiv înclinat într-o parte, în semn de supunere şi respect, umerii lați strînşi şi înălțați a neputință voită, cu ochii mari, albaştri, privind din spatele lentilelor pieziş în jos, din cînd în cînd, înspre ființa minusculă de lîngă el:
sărutmîinile Doamnă, nu mă cunoaşteți, sînt vecin de bloc cu dumneavoastră, mă numesc…, iertați-mă, vă deranjez?
nu, nicidecum domnule, dimpotrivă, spuneți…, cu ce vă pot ajuta? glasul ei ca-ntr-o cameră de cristal cu tot mobilierul din cristal,
ei, Doamnă… eu vă cunosc… vă urmăresc de cînd ați venit aici, în cartier, şi nu ştiu… şi mie îmi place în parc, iubesc natura… e atîta linişte, copiii, porumbeii, darr…, omul s-a foit cu o anume nelinişte, şi-a aprins o țigară, a răscolit pietrişul cu vîrful pantofului, a aruncat o privire mînioasă Doamnei, bătrîna şi-a deschis geanta, a luat pachetul de Marlboro Light, fumez şi eu o țigară cu dumneavoastră, îmi dați un foc? brusc, bărbatul respira linişte şi pace, fericit îi aprindea țigara,
ei? şoptea Doamna, nici tristă, nici veselă, dar, totuşi, interesată, o ascetă înțelegătoare, răbdătoare, iar bărbatul, precum toți ceilalți, întreba, voia să afle cine este, ce necazuri are, cum poate s-o ajute....
Doamna l-a mințit, ca pe fiecare dintre noi, atît cît a fost necesar să-l convingă că s-ar putea odată şi-odată să aibă nevoie de ajutorul lui. Pentru fiecare avea aceea?i, şi totu?i altă, biografie. Astfel încît, şi eu, şi el, şi celălalt, şi oricine ar fi fost să fie alături de ea, fie pe acea bancă ponosită, fie pe pămînt sau în ceruri, fiecare să trăim povestea vieții ei aşa cum ne-o imaginasem, cum ne-o dorisem.
Şi, pe neaşteptate, ne simțeam posesorii unei comori nebănuite – valoare umană.
Apoi, fără să ne dăm seama, răsturna situația şi, tînăr sau bătrîn, abia după ce o părăseam, ne trezeam cum că ne-am mărturist păcatele şi cerusem cu umilință – izbăvirea.
În acele clipe de luciditate, chipul bătrînei plutea în noi şi deasupra noastră:
Doamna care ne putea iubi sau nu, lăsîndu-ne în viață. Şi, din această cauză, unii dintre bărbați au început s-o urască. Ori să o ocolească. Cîini vagabonzi temători şi de umbra lor. Pe care, însă Doamna continua să-i mîngîie şi să-i înțeleagă. Cel puțin cu privirea, dacă îi era refuzat cuvîntul.
***
În schimb, copiii – fascinați de această femeie fascinată de copilărie...
Întîlnirile Doamnei cu țîncii, chiar şi cu copiii abia păşind pe pragul adolescenței, deveneau mereu şi mereu un joc superb, infinit variat, neaşteptat structurat,
întotdeauna.
Erau, în momentele acelea, clipe în care părinții îşi redescopereau copiii: … aerul, florile, iarba, copacii, cîinii şi pisicile, blocurile şi casele, pămîntul şi cerul, chiar şi asfaltul, totul părea a fi... nu, chiar era străbătut de o undă de bunătate şi înțelegere – toți şi toate apăreau a fi eliberate de orice prejudecată, restricție, de orice încătuşare...
Lăuntrul fiecărui părinte căpăta claritatea unei vieți de om cristalizate superb în secunda dinaintea morții: binele şi răul deveneau iluzii stupide...
***
Şi a sosit vremea cînd:
Doamna noastră devenise un fel de spectru.
Ne bîntuia existența, asemeni unui spectru.
Ne obseda – precum un spectru al vieții pierdute-visate odată...
Un spectru avînd, totuşi, o anume mîndrie a stranietății şi ororii caline pe care începuse să le împrăştie în jur.
Nu-şi mai respecta programul de cumpărături. Introdusese ore suplimentare. Cu chip de gheață, se aproviziona de parcă ar fi urmat o iarnă grea, deşi ne aflam abia la sfîrsitul lunii lui Cuptor, iulie. Tot mai rar o întîlneam în librării, în magazinele de jucării, în parc. Şi acolo, mai ales în parcul ei atît de iubit – zăbovind doar cîteva minute. Avea chipul unei Doamne de gheață, sumbru luminat de umbra şovăielnică a unei tristeți cununate cu o necuvîntată şi abisală spaimă. Abia dacă ne mai răspundea la salut. Sfîrşită Doamna... de-o oboseală de om sculat aiurea din morți. Sărut-mîinile, Doamnă…, încercam toți, femei, bărbați, copii – dar buzele i se mişcau, livide făpturi fără vlagă, rareori mai auzeam, … bună ziua, iar privirea ei... prin noi, dincolo de noi. Ca-n filmele de groază. Sau cele cu înțelepți uitați. De oameni. De timp. Nici nu mai putea fi vorba de asaltul bărbaților solidari şi auto-obligați să devină sclavii-de-bună voie ai Doamnei. Doamna abrogase orice sclavie. Nu prea existaseră nici pînă atunci, pentru ea, femeile. Dar acum nu mai aveau nici un fel de materialitate. Iar ele o miroseau ca pe un mort. Aproape în putrefacție. O disecau cu febrilitate... Şi erau cu ochii în patru. Cerberițele Infernului brusc întrezărit.
Bătrîna Doamnă rămăsese însă neschimbată față de copii. Deşi, aceştia fuseseră povățuiți să ocolească primejdia cu chip de femeie şi bătrînă, şi Doamnă.
Nu chiar neschimbată, din această cauză.
***
Doamna rătăcea uneori printre noi toți – cu chihlimbarul dintre pleoape scurs în lacrimi mari, mari, rotunde... Urme de lăuntric tras pe roată.
***
Nu mai primise nici o vizită. Le refuzase sau…?
La un moment dat, un camion s-a oprit în fața scării blocului ei. Doi bărbați l-au încărcat cu două noptiere, un dulap, o masă, trei scaune, un fotoliu, două cutii cu sticlărie, vesèlă, trei saci cu haine, un televizor, un aparat de radio, o maşină de spălat rufe, un radiator.
Apoi maşina a plecat.
Fără bătrîna Doamnă.
Deşi s-a aflat că erau lucrurile ei.
Cînd s-a încărcat camionul, vecinii de pe palier n-o văzuseră ieşind din garsonieră.
Au auzit-o doar dînd indicații celor doi hamali, plătindu-i la sfîrşit şi mulțumindu-le.
Unul dintre vecini şi două dintre vecine, aflați sau nu întîmplător în dreptul uşii deschise, afirmau că avea: …o voce de robot dereglat.
***
După această întîmplare, mai fusese văzută intrînd de cîteva ori la fotograful de lîngă magazinul universal. Sub braț ținea o mapă maro din vinilin. Iar cînd ieşise, ducea, tot sub braț, plicuri albastre de mărimea unei coli de cerere, pline cu nu se ştie ce.
Unii şi, mai ales, unele, au încercat să afle conținutul mapei, al plicurilor. Dar fotograful, un tip morocănos de felul lui şi, pesemne, plătit să-si țină gura, răspundea mereu monosilabic: … poze, pe un asemenea ton, că reteza avîntul oricărui şi oricărei persoane roase de curiozitate...
***
Şi mai fusese zărită ducînd trandafiri galbeni şi mov, în Cimitirul municipal.
***
Ultima întîlnire cu Doamna s-a produs pe o alee dintre blocuri.
Se plimba agale. Cu paşi mărunți. Egali. Fără să plutească însă.
Se spune că rîdea încet, parcă aducîndu-şi aminte de o întîmplare nostimă.
Cei care au întîlnit-o s-au ferit instinctiv s-o salute.
Aşa au mărturisit.
Oricum, Doamna a trecut pe lîngă ei, fără să-i vadă.
Aşa simțeam, ne cutremuram visceral şi ni se înfrigura inima:
Doamna noastră devenise un fel de spectru.
Ne bîntuia existența, asemeni unui spectru.
Ne obseda – precum un spectru al vieții pierdute-visate odată...
Şi... a dispărut.
***
Trecuse vara.
Am îndurat noi cît am îndurat. Şi am început să ne întrebăm.
Mai întîi cu falsă nepăsare, după care, din zi în zi, tot mai pătimaş, unii erau chiar agresivi,
aproape că îi acuzau pe ceilalți de dispariția Doamnei: unde e? unde e?! ce s-a întîmplat? cum e posibil, domnule?! stăm aşa, cu mîinile în sîn, extraordinar!... bătrîna Doamnă!... atîta indiferență, of, of…, să facem ceva, nu?!
Cartierul ni se părea dintr-odată pustiu.
Dintr-odată pustiit.
Erau clipe în care aveam vedenii: o zăream dînd colțul vreunui bloc sau intrînd în alimentară, ne grăbeam să verificăm, dar… nimeni.
NIMENI.
Femeile s-au dat peste cap şi au izbutit să ajungă la rudele ei.
Cele mai îndrăznețe le-au făcut vizite. Toți mai puțin îndurerați, dar, în mod evident, jigniți şi revoltați. Doamna le trimisese un scurt mesaj: „...nimic nu-mi aparține, nimic nu vă aparține, vă iubesc...” dar mi-e dor, mi-e atît de dor... Şi nimeni nu putea înțelege ce voise a le mărturisi... Şi toți erau, în mod evident, jigniți şi revoltați...
Femeile mai povesteau că nepoții, auzind numele bunicii, începuseră să sară în jurul părinților, exasperîndu-i şi enervîndu-i pe aceştia cu rugămintea țipată: cînd mergem la bunica? vreau la bunica!!! hai, hai la bunica!!! O fetiță se pornise pe plîns şi i-a arătat vizitatoarei, vecina noastră, medalionul primit de la Doamna noastră. Dar tatăl , în scopuri curative, pe dată i-a administrat o pereche de palme. Unul dintre părinți a încercat, totuşi, o explicatie, oftînd resemnat: … a dispărut aşa, fără urme, săraca, nu poți şti niciodată ce-ți aduce bătrînețea… Apoi, a zîmbit uşor ironic, dar cu înțelepciune:...poate s-a dus la băi, la vîrsta ei avea tot dreptul… sau poate că s-a retras să moară într-un loc ascuns, ca elefanții, are vreun cimitir al ei…
***
Nu după multă vreme de la vizitele făcute rudelor, ne-am liniştit şi noi.
Nu complet.
Doamna mai pîlpîia uneori în amintirea noastră.
Fiecare are viața lui.
În cartierul nostru, fusese o Doamnă.
Trei ani ne apăruse, ni se înfățişase, femeia aceea, DOAMNA.
***
Ianuarie.
Şi mai blîndă, mai aspră, iarna.
Acelaşi cartier.
Cu amintiri – moarte sau vii.
Cu viață – monotonă sau vie.
***
Cîteva zile după Anul Nou.
Vacanță pentru copii. Sănii. Bulgări.
În case, se epuizează vinul şi bunătățurile agonisite cu transpirație în vederea Revelionului. Poate unii, cînd au înălțat paharul la miez de noapte, au avut un gînd mic şi firav: unde o fi, oare, Doamna noastră?
Oricum, nu cred... că i s-a rostit numele.
***
Sclipeşte zăpada. Lumina neoanelor. Filigranul nefiresc de negru şi de clar al crengilor. Înălțimea nopții invadate de zori. Stele – lucind ochi de mort. Fumez. Mă gîndesc aiurea. Apar imagini, dispar imagini. Flux, reflux. Aud paşi moi. Întorc capul: bună dimineața, Doamnă…, ce mai faceți? bine, bine şi trece. Mai departe, tot mai departe. Închid ochii. ?i îi redeschid. Nimeni. Blocul ei, acolo, la colț de stradă... Un taxi galben şi sforăind încet, trece fantomatic...
***
Privesc înspre fereastra ei. Lumina. Gălbuie. Oscilantă. Lumina…
Nu, înfrigurarea mea nu lasă urme în zăpadă.
Îmi spun: n-ar fi drept, n-ar fi drept, de ce abia acum, Doamnă? Cu ce ți-am greşit noi?
***
În fata uşii. Sun: țîrrr!... Tăcere. Bat cu pumnul. Degeaba. Cu umărul. Izbesc. Apoi cu piciorul. Cît pot de tare. Uşa se loveşte de perete. Întuneric. Aprind lumina din hol. Palmele îmi sînt umede. Îmi țin respirația. Niciun zgomot.
Uşa bucătăriei. Întredeschisă. O dau la o parte. Apăs pe comutator. Mă opresc pentru o clipă. De ce nu intru în cameră? Mi s-au uscat buzele. Inspectez rapid bucătăria. Curățenie de spital. Pe aragaz, un ibric şi o tigaie. Goale. Spălate. Deschid frigiderul. Gol. Şi scos din priză. Cămara. Într-o lădiță, o ceapă. În rest, o cratiță. Ca şi nouă. Şi un coş pentru pîine. Înăuntru, cîteva firimituri.
Trebuie să intru în cameră.
Dar mă aşez pe scaun. Şi spaima... călcat de copitele noianelor ei.
Camera. Închid lumina pe hol şi în bucătărie. Nicio rază nu răzbate de sub uşă şi prin gaura cheii.
Dintr-odată, dorința să fug. Să fug cît mai repede. De ce-am intrat? Poliția, violare de domiciliu… În ce m-am băgat, în ce m-am băgat…
Închid ochii. Şi întind mîna. Tremur. Deschid uşa camerei. Întuneric. Tăcere.
Răsuflarea mea. În prag de sufocare.
Aprind lumina.
Doamna... pe canapea. Acoperită cu o pătură. În chihilimbarul ochilor, pupile dilatate.
Felina agonizind în noapte ... Mă doare pe dinlăuntru. Tare mă mai doare. Doamnă, ce durere...
I se mişcă buzele. Încearcă să-mi zîmbească.
Abia desfăşurat evantaiul degetelor ei. Descărnate.
Totuşi... E vie.
Mi se înmoaie genunchii. Mă aşez, încet, în fotoliul de lîngă mine. Privesc în jur.
Doar biblioteca, fotoliul pe care stau, canapeaua şi pick-up-ul învechit... şi discurile prăfuite...
Şi încremenesc: tavanul, pereții, podeaua pe lîngă covor…
Fotografii. Fotografii cu doar trei personaje: Doamna, un copil şi un bărbat... Atît. Un univers împietrit în fotografii. Fotografii alb-negru sau sepia... Un univers împietrit in fotografii...
Aud rîsul. Curat şi atît de stins. Se vălureşte încet tăcerea.
Îmi spune Doamna, pierdut în catifea aud glasul ei:
lasă, lasă, e bine, acum, te rog frumos, să ie?i, să uiți... m-ai tulburat, tare m-ai mai tulburat... mi-ai tulburat dorul, mi-ai înspăimîntat visul... hai, mulțumesc, ieşi, du-te, te rog...
… de ce, Doamnă? mi se sugrumă vocea, de ce? de ce, Doamnă?!
… îți mulțumesc că ai venit, noi doi, noi ne-am mai întîlnit, nu-i aşa? acum e prea tîrziu,
e mult prea tîrziu..., hai, pleacă, te rog, ei, hai, du-te odată…
Nu ştiu ce să fac... Îmi vine să țip, să urlu, să plîng... nu ştiu ce să fac...
Da! trebuie să o iau de aici pe Doamna mea, Doamna noastră.
Da, trebuie să o iau de aici, din universul ăsta împietrit...
Da, trebuie... din universul ăsta împietrit...
Mă apropii de ea, de Doamna noastră şi...
Şi o sărut încet, încet... pe frunte, pe ochi, pe buze...
Încearcă să mi se împotrivească. Ca şi cum m-ar mîngîia.
O înfăşor în pătura moale, moale...
O iau în brațe. Pe Doamna mea. Doamna noastră.
Nu mai are greutate lumească.
O voi salva.
Da, trebuie... din universul ăsta împietrit...
***
Ninge domol.
Oamenii se uită la mine. Ca la un nebun.
Căci eu rîd şi nu reuşesc să le spun nimic…
Dar în brațele mele DOAMNA zîmbeşte fulgilor şi oamenilor...
Totul s-a despietrit...
(Fragment din romanul BOLERO pentru ANNA-MARIA sau
Amintiri dintr-o puşcărie americană)
Motto:
...cel care nu şi-a pierdut viața pentru a trăi viața, cel care trăieşte în Pădurea Împietrită a vieții ca fiind doar o viață – acela nu poate fi mîntuit, căci s-a născut străin de Domnul şi de Iubire... (Theophil Magus)
Devenise un fel de spectru.
Ne bîntuia existența, asemeni unui spectru.
Ne obseda – precum un spectru al vieții pierdute-visate odată...
***
Uşoară ca o naframă roasă, străvezie şi exact aşa, zilele trecute, apăruse cînd, întinzîndu-i mîna, un licean o ajutase să urce în autobuz.
Fantasmă avînd o anume mîndrie a stranietății şi ororii pe care le împrăştia în jur: ceață destrămată, moale şi caldă, cadaverică doar prin inefabilul conținutului ei – amestec de renunțare şi tristețe tragic, crud şi, totuşi, neaşteptat de blînd.
Ochii? nu ştiu…, ne mărturisea chiar ea... ori de cîte ori se întreba în oglindă, aşa ne cuvînta.
Ochii… două picături de chihlimbar smulse din mătăniile unei suferințe ascunse şi mîngîiate numai de pustnicul ei suflet. Şi imobilizate în mierea întunecată, lucind ciudat în soare: pupilele îi erau întotdeauna dilatate – felină care vede perfect în noaptea unei vieți refuzate celorlalți întru cunoaştere. Un fel de spectru…
Făptura aceasta – copil… nu, o adolescentă la cincisprezece-şaisprezece ani, astfel mumificată, încît să ne sfideze permanent, să înfrunte timpul gîrbovit şi încrîncenat; împietrită odată cu dorința să sfîrşească grabnic, cît mai grabnic chinul – lupta cu viul condamnată a se petrece doar în tranşee. Dezgust fremătau buzele-i, ale unei zeițe sătule de idolatri, de nemurire. Însă fruntea îi rămăsese neschimbată şi la fel de tulburătoare ca şi înainte de schimbare… Fruntea, înaltă, totdeauna netedă şi strălucitoare, de parcă demonul ce-o tortura nu reuşise deloc să-i nămolească izvorul gîndurilor.
***
Bătrîna apăruse în cartierul nostru acum vreo trei ani şi în mai puțin de o lună fiecare dintre noi se simțise obligat să privească îndelung în urma ei şi nu numai atît: să-i păstreze preț de minute-n şir imaginea, viziune bruscă despre altă lume.
Locuieşte – deşi nimeni nu mai e sigur de asta – într-o garsonieră din blocul de deasupra cofetăriei. Noi, cei din cartier, nu i-am călcat vreodată pragul. N-au fost invitați nici măcar vecinii de pe acelaşi palier cu ea. Şi în anumite discuții, oamenii şi-au exprimat clar, revoltați pe bună dreptate, această frustrare de relații normale într-un bloc de garsoniere.
Cîteva persoane de vîrste diferite o vizitaseră totuşi. În cei aproape trei ani, de vreo patru ori. Un frate, o soră poate? Cei doi copii ai ei şi nepoții, poate? Poate, poate... doar fantasme ale imaginației de vecin curios, a fiecăruia dintre noi – nu-i aşa?
Vizita lor dura în jur de o oră, maximum o oră şi jumătate.
De fiecare dată, au părăsit-o încruntați, manifestînd o vizibilă enervare. Țineau sub braț sau în mînă pungi albe de plastic. Pline. Poate asta îi iritase, cadourile primite... Sau cine ştie…? În orice caz, cei doi țînci care o vizitaseră anul trecut, plecaseră cu lacrimi în ochi … poate fiindcă li se furase dreptul să mai guste o bucățică din sufletul de turtă dulce al bunicii... Dar, iarăşi – poate...
De la bun început, ne-a frapat eleganța decentă cu care se îmbrăca. Nu, nu erau haine găsite în magazine, făcute la croitor sau primite de peste hotare. Ni se înfățişa fără ostentație garderoba unei Penelope care nu-şi va mai revedea vreodată soțul iubit şi pierdut aiurea.... Recuzita actriței blestemate să joace la nesfîrşit rolul condamnatei la moarte – pe neaşteptate grațiată împotriva voinței sale. De la babe cîrîitoare şi pînă la adolescente, toate femeile croşetau fel şi fel de păreri pe tema vestimentației ei, dar, paradoxal – niciodată cu răutate. De fapt, nici nu puteau altfel. O admirau fățiş şi, în anume fel, inefabil, le înspăimîntă... ca un fel de oglindă a stafiei ascunsă de fiecare femeie, cît mai tainic, cît mai în adînc... Pe de altă parte însă, da, se simțeau ignorate. Teroarea subtilă a nobleței.
***
Piața şi-o făcea dimineața la opt ori la zece, iar după-masa la patru ori la şapte. Cerea pîinea, untul sau salamul, ori brînza, sau altele, legume, fructe, în fine, orice ... cu glas stins, dar limpede şi răspicat, ca şi cum dreptul ei de a-şi cumpăra acel aliment nu putea să-i fie contestat de nicio instanță lumească şi, astfel, toți vînzătorii o serveau prompt, mereu fără comentarii inutile, tipice lor – o serveau ca şi cum ar fi fost onorați de prezența ei.
Mereu reuşea să creeze în jurul ei impresia bizară… de mecanism programat să găsească fie în sărăcie, fie în abundență, exact hrana ce-i trebuie să supraviețuiască de pe o zi pe alta, căci, de fiecare dată, coşul ei cu alimente nu conținea decît strictul necesar. La obişnuitul rînd din dreptul casei de plată, era o apariție hieratică prin fizionomie, ținută şi mai ales prin tăcere.
Şi – ca-ntr-o sublimă ironie – nu putea fi văzută decît atunci cînd se întîmpla ca momentul de manifestare al crampelor stomacului colectiv să coincidă cu ora ei de aprovizionare. Dar nu stătea la rînd niciodată mai mult de cîteva minute. Minute parcă atemporale. Dacă aşteptarea urma să dureze dincolo de acest vid-în-timp, ieşea dintre oamenii decişi să rabde şi se îndepărta cu paşi mărunți, egali, plutind parcă.
O petreceam cu privirea şi pălăvrăgeala, caracteristică acestor aşteptări, înceta brusc.
Ştiu bine că toți aveam sentimentul micimii noastre.
Însă nu ştiu cîți o uram, cîți o invidiam, cîți o admiram, cîți o înțelegeam.
De îndată ce dispărea – după clipele de tăcere stînjenitoare, bineînțeles, urmau: vorbe şi vorbe şi vorbe... Un murmur de valuri stinse de țărm...
***
Pe uşa garsonierei nu are nici o plăcuță cu numele ei şi un an intreg nu a avut numele înregistrat nici pe lista locatarilor din bloc. Lăsase pe listă numele fostului proprietar al garsonierei. Cînd, în sfîrşit, a binevoit să se afle pe listă, ştiind cum o cheamă, ne-am decis în mod tacit s-o salutăm. Rosteam: sărut-mîinile, Doamna…, ce mai faceți? adugam această întrebare ezitînd, fără să ne lămurim de ce, stingheriți – iar ea, Doamna, doar: bună-ziua…, bine, bine.... Glasul ei vibra ca o rugă în aer şi ne cuprindea sentimentul închinării cu sfioşenie în fața… în fața..., n-am crezut şi nu cred că vom înțelege vreodată, în fața – cui?… A ei?
Şi atunci, străluceau stins, dar luminînd sferic înlăuntrul nostru ochii aceia...
Într-un tîrziu, unii, am cutezat – prea ne sfredelea straniu, mîngîind privirea-i, ochii…? Bătrîna respira scurt, un fel de oftat aspru: ...ochii?... şi eu o întreb ades pe cea din oglindă…
După care, pleca precum o frunză adusă-dusă, iar bărbia şi-o lăsa delicat pe pieptul uscat. Ne trezeam şoptindu-ne cu mare, mare vină: cu ce i-am greşit, Doamne?!...
***
Nimeni nu ştie cînd am început s-o numim Doamna.
Doar atît: DOAMNA.
Şi femeile, şi bărbații, şi copiii.
A primit firesc noul nume, atît de firesc, încît nici unul nu s-a îndoit vreo clipă de legitimitatea botezului nostru. Dimpotrivă, aveam mîndria săvîrşirii unei fapte creştineşti.
***
Întîlnind-o de cîteva ori la Clinica medicală a cartierului, femeile au reuşit să afle că era şi ea, chiar şi ea, Doamna, bolnavă ca mai toate bătrînele. Şi, trăgînd cu urechea la discuțiile din timpul consultației, au publicat în gazeta nescrisă a străzii că, ea, Doamna îşi ignora maladiile cu o semeție nebună. Auzi, dragă, auzi?!! şi ta, ta, taa… timp de cîteva săptămîni la dejun, la prînz şi la cină. Bietele şi cumsecadele neveste, logodnice, soacre, mame erau revoltate, voiau s-o ajute cu orice preț. Îşi doreau cumplit s-o transforme în egalul lor. Şi, dintr-o dată, bărbații s-au simțit solidari şi, parcă anume obligați să devină confesori ai Doamnei. Drept care, au început asaltul. Fiecare pe cont propriu. Strategiile lor atît de diverse în angajarea dialogului – gesturi diferite, intonații diferite, zîmbete şi zîmbete, invitații care mai de care mai decente, mai respectuoase, fie la cofetărie, fie la o cafea, unii mai îndrăzneți, la restaurant sau la teatru, la Operă chiar; alții îşi ofereau serviciile pentru diverse ajutoare domestice, dacă era ceva de reparat în casă, ceva de cumpărat în afara cartierului şi aşa mai departe. Toți – noi, bărbații – o abordam în locurile în care Doamna poposea cu răbdare şi, avînd pe chip, în privire o veselie de clovn în seara premierei... Aşadar, toți ne încercam şansa de a fi împreună cu Doamna, cînd ea se afla în librării, în magazinele de jucării şi, îndeosebi, în parc. Şi, inevitabil şi în mod identic, fiecare începea prin a o asigura că vine spre ea ca un prieten adevărat, de nădejde sau, cei mai tineri... mda, ca fiul spre mamă. Dar toți, fără deosebire – păream a fi doar ploi tîrzii asupra florii uscate.
Mi-amintesc: soare de sfîrşit de august, înmuiat în purpură şi rostogolit printre şuvițe de vată, deschizînd albii sîngerii în senin, aleile parcului, lumina aruncată pe pietrişul cenuşiu, printre aleile parcului, lumina aruncată pe pietrişul cenuşiu, printre şi pe verdele deja pătat de presimțirea toamnei, iar, pe o bancă – lemn ros şi ponosit – Doamna, împreună cu un bărbat între două vîrste, figură cunoscută mie din cartier, m-am aşezat alături, el de-abia începuse, puțin stingherit, zîmbea afectuos, dar sincer, capul masiv înclinat într-o parte, în semn de supunere şi respect, umerii lați strînşi şi înălțați a neputință voită, cu ochii mari, albaştri, privind din spatele lentilelor pieziş în jos, din cînd în cînd, înspre ființa minusculă de lîngă el:
sărutmîinile Doamnă, nu mă cunoaşteți, sînt vecin de bloc cu dumneavoastră, mă numesc…, iertați-mă, vă deranjez?
nu, nicidecum domnule, dimpotrivă, spuneți…, cu ce vă pot ajuta? glasul ei ca-ntr-o cameră de cristal cu tot mobilierul din cristal,
ei, Doamnă… eu vă cunosc… vă urmăresc de cînd ați venit aici, în cartier, şi nu ştiu… şi mie îmi place în parc, iubesc natura… e atîta linişte, copiii, porumbeii, darr…, omul s-a foit cu o anume nelinişte, şi-a aprins o țigară, a răscolit pietrişul cu vîrful pantofului, a aruncat o privire mînioasă Doamnei, bătrîna şi-a deschis geanta, a luat pachetul de Marlboro Light, fumez şi eu o țigară cu dumneavoastră, îmi dați un foc? brusc, bărbatul respira linişte şi pace, fericit îi aprindea țigara,
ei? şoptea Doamna, nici tristă, nici veselă, dar, totuşi, interesată, o ascetă înțelegătoare, răbdătoare, iar bărbatul, precum toți ceilalți, întreba, voia să afle cine este, ce necazuri are, cum poate s-o ajute....
Doamna l-a mințit, ca pe fiecare dintre noi, atît cît a fost necesar să-l convingă că s-ar putea odată şi-odată să aibă nevoie de ajutorul lui. Pentru fiecare avea aceea?i, şi totu?i altă, biografie. Astfel încît, şi eu, şi el, şi celălalt, şi oricine ar fi fost să fie alături de ea, fie pe acea bancă ponosită, fie pe pămînt sau în ceruri, fiecare să trăim povestea vieții ei aşa cum ne-o imaginasem, cum ne-o dorisem.
Şi, pe neaşteptate, ne simțeam posesorii unei comori nebănuite – valoare umană.
Apoi, fără să ne dăm seama, răsturna situația şi, tînăr sau bătrîn, abia după ce o părăseam, ne trezeam cum că ne-am mărturist păcatele şi cerusem cu umilință – izbăvirea.
În acele clipe de luciditate, chipul bătrînei plutea în noi şi deasupra noastră:
Doamna care ne putea iubi sau nu, lăsîndu-ne în viață. Şi, din această cauză, unii dintre bărbați au început s-o urască. Ori să o ocolească. Cîini vagabonzi temători şi de umbra lor. Pe care, însă Doamna continua să-i mîngîie şi să-i înțeleagă. Cel puțin cu privirea, dacă îi era refuzat cuvîntul.
***
În schimb, copiii – fascinați de această femeie fascinată de copilărie...
Întîlnirile Doamnei cu țîncii, chiar şi cu copiii abia păşind pe pragul adolescenței, deveneau mereu şi mereu un joc superb, infinit variat, neaşteptat structurat,
întotdeauna.
Erau, în momentele acelea, clipe în care părinții îşi redescopereau copiii: … aerul, florile, iarba, copacii, cîinii şi pisicile, blocurile şi casele, pămîntul şi cerul, chiar şi asfaltul, totul părea a fi... nu, chiar era străbătut de o undă de bunătate şi înțelegere – toți şi toate apăreau a fi eliberate de orice prejudecată, restricție, de orice încătuşare...
Lăuntrul fiecărui părinte căpăta claritatea unei vieți de om cristalizate superb în secunda dinaintea morții: binele şi răul deveneau iluzii stupide...
***
Şi a sosit vremea cînd:
Doamna noastră devenise un fel de spectru.
Ne bîntuia existența, asemeni unui spectru.
Ne obseda – precum un spectru al vieții pierdute-visate odată...
Un spectru avînd, totuşi, o anume mîndrie a stranietății şi ororii caline pe care începuse să le împrăştie în jur.
Nu-şi mai respecta programul de cumpărături. Introdusese ore suplimentare. Cu chip de gheață, se aproviziona de parcă ar fi urmat o iarnă grea, deşi ne aflam abia la sfîrsitul lunii lui Cuptor, iulie. Tot mai rar o întîlneam în librării, în magazinele de jucării, în parc. Şi acolo, mai ales în parcul ei atît de iubit – zăbovind doar cîteva minute. Avea chipul unei Doamne de gheață, sumbru luminat de umbra şovăielnică a unei tristeți cununate cu o necuvîntată şi abisală spaimă. Abia dacă ne mai răspundea la salut. Sfîrşită Doamna... de-o oboseală de om sculat aiurea din morți. Sărut-mîinile, Doamnă…, încercam toți, femei, bărbați, copii – dar buzele i se mişcau, livide făpturi fără vlagă, rareori mai auzeam, … bună ziua, iar privirea ei... prin noi, dincolo de noi. Ca-n filmele de groază. Sau cele cu înțelepți uitați. De oameni. De timp. Nici nu mai putea fi vorba de asaltul bărbaților solidari şi auto-obligați să devină sclavii-de-bună voie ai Doamnei. Doamna abrogase orice sclavie. Nu prea existaseră nici pînă atunci, pentru ea, femeile. Dar acum nu mai aveau nici un fel de materialitate. Iar ele o miroseau ca pe un mort. Aproape în putrefacție. O disecau cu febrilitate... Şi erau cu ochii în patru. Cerberițele Infernului brusc întrezărit.
Bătrîna Doamnă rămăsese însă neschimbată față de copii. Deşi, aceştia fuseseră povățuiți să ocolească primejdia cu chip de femeie şi bătrînă, şi Doamnă.
Nu chiar neschimbată, din această cauză.
***
Doamna rătăcea uneori printre noi toți – cu chihlimbarul dintre pleoape scurs în lacrimi mari, mari, rotunde... Urme de lăuntric tras pe roată.
***
Nu mai primise nici o vizită. Le refuzase sau…?
La un moment dat, un camion s-a oprit în fața scării blocului ei. Doi bărbați l-au încărcat cu două noptiere, un dulap, o masă, trei scaune, un fotoliu, două cutii cu sticlărie, vesèlă, trei saci cu haine, un televizor, un aparat de radio, o maşină de spălat rufe, un radiator.
Apoi maşina a plecat.
Fără bătrîna Doamnă.
Deşi s-a aflat că erau lucrurile ei.
Cînd s-a încărcat camionul, vecinii de pe palier n-o văzuseră ieşind din garsonieră.
Au auzit-o doar dînd indicații celor doi hamali, plătindu-i la sfîrşit şi mulțumindu-le.
Unul dintre vecini şi două dintre vecine, aflați sau nu întîmplător în dreptul uşii deschise, afirmau că avea: …o voce de robot dereglat.
***
După această întîmplare, mai fusese văzută intrînd de cîteva ori la fotograful de lîngă magazinul universal. Sub braț ținea o mapă maro din vinilin. Iar cînd ieşise, ducea, tot sub braț, plicuri albastre de mărimea unei coli de cerere, pline cu nu se ştie ce.
Unii şi, mai ales, unele, au încercat să afle conținutul mapei, al plicurilor. Dar fotograful, un tip morocănos de felul lui şi, pesemne, plătit să-si țină gura, răspundea mereu monosilabic: … poze, pe un asemenea ton, că reteza avîntul oricărui şi oricărei persoane roase de curiozitate...
***
Şi mai fusese zărită ducînd trandafiri galbeni şi mov, în Cimitirul municipal.
***
Ultima întîlnire cu Doamna s-a produs pe o alee dintre blocuri.
Se plimba agale. Cu paşi mărunți. Egali. Fără să plutească însă.
Se spune că rîdea încet, parcă aducîndu-şi aminte de o întîmplare nostimă.
Cei care au întîlnit-o s-au ferit instinctiv s-o salute.
Aşa au mărturisit.
Oricum, Doamna a trecut pe lîngă ei, fără să-i vadă.
Aşa simțeam, ne cutremuram visceral şi ni se înfrigura inima:
Doamna noastră devenise un fel de spectru.
Ne bîntuia existența, asemeni unui spectru.
Ne obseda – precum un spectru al vieții pierdute-visate odată...
Şi... a dispărut.
***
Trecuse vara.
Am îndurat noi cît am îndurat. Şi am început să ne întrebăm.
Mai întîi cu falsă nepăsare, după care, din zi în zi, tot mai pătimaş, unii erau chiar agresivi,
aproape că îi acuzau pe ceilalți de dispariția Doamnei: unde e? unde e?! ce s-a întîmplat? cum e posibil, domnule?! stăm aşa, cu mîinile în sîn, extraordinar!... bătrîna Doamnă!... atîta indiferență, of, of…, să facem ceva, nu?!
Cartierul ni se părea dintr-odată pustiu.
Dintr-odată pustiit.
Erau clipe în care aveam vedenii: o zăream dînd colțul vreunui bloc sau intrînd în alimentară, ne grăbeam să verificăm, dar… nimeni.
NIMENI.
Femeile s-au dat peste cap şi au izbutit să ajungă la rudele ei.
Cele mai îndrăznețe le-au făcut vizite. Toți mai puțin îndurerați, dar, în mod evident, jigniți şi revoltați. Doamna le trimisese un scurt mesaj: „...nimic nu-mi aparține, nimic nu vă aparține, vă iubesc...” dar mi-e dor, mi-e atît de dor... Şi nimeni nu putea înțelege ce voise a le mărturisi... Şi toți erau, în mod evident, jigniți şi revoltați...
Femeile mai povesteau că nepoții, auzind numele bunicii, începuseră să sară în jurul părinților, exasperîndu-i şi enervîndu-i pe aceştia cu rugămintea țipată: cînd mergem la bunica? vreau la bunica!!! hai, hai la bunica!!! O fetiță se pornise pe plîns şi i-a arătat vizitatoarei, vecina noastră, medalionul primit de la Doamna noastră. Dar tatăl , în scopuri curative, pe dată i-a administrat o pereche de palme. Unul dintre părinți a încercat, totuşi, o explicatie, oftînd resemnat: … a dispărut aşa, fără urme, săraca, nu poți şti niciodată ce-ți aduce bătrînețea… Apoi, a zîmbit uşor ironic, dar cu înțelepciune:...poate s-a dus la băi, la vîrsta ei avea tot dreptul… sau poate că s-a retras să moară într-un loc ascuns, ca elefanții, are vreun cimitir al ei…
***
Nu după multă vreme de la vizitele făcute rudelor, ne-am liniştit şi noi.
Nu complet.
Doamna mai pîlpîia uneori în amintirea noastră.
Fiecare are viața lui.
În cartierul nostru, fusese o Doamnă.
Trei ani ne apăruse, ni se înfățişase, femeia aceea, DOAMNA.
***
Ianuarie.
Şi mai blîndă, mai aspră, iarna.
Acelaşi cartier.
Cu amintiri – moarte sau vii.
Cu viață – monotonă sau vie.
***
Cîteva zile după Anul Nou.
Vacanță pentru copii. Sănii. Bulgări.
În case, se epuizează vinul şi bunătățurile agonisite cu transpirație în vederea Revelionului. Poate unii, cînd au înălțat paharul la miez de noapte, au avut un gînd mic şi firav: unde o fi, oare, Doamna noastră?
Oricum, nu cred... că i s-a rostit numele.
***
Sclipeşte zăpada. Lumina neoanelor. Filigranul nefiresc de negru şi de clar al crengilor. Înălțimea nopții invadate de zori. Stele – lucind ochi de mort. Fumez. Mă gîndesc aiurea. Apar imagini, dispar imagini. Flux, reflux. Aud paşi moi. Întorc capul: bună dimineața, Doamnă…, ce mai faceți? bine, bine şi trece. Mai departe, tot mai departe. Închid ochii. ?i îi redeschid. Nimeni. Blocul ei, acolo, la colț de stradă... Un taxi galben şi sforăind încet, trece fantomatic...
***
Privesc înspre fereastra ei. Lumina. Gălbuie. Oscilantă. Lumina…
Nu, înfrigurarea mea nu lasă urme în zăpadă.
Îmi spun: n-ar fi drept, n-ar fi drept, de ce abia acum, Doamnă? Cu ce ți-am greşit noi?
***
În fata uşii. Sun: țîrrr!... Tăcere. Bat cu pumnul. Degeaba. Cu umărul. Izbesc. Apoi cu piciorul. Cît pot de tare. Uşa se loveşte de perete. Întuneric. Aprind lumina din hol. Palmele îmi sînt umede. Îmi țin respirația. Niciun zgomot.
Uşa bucătăriei. Întredeschisă. O dau la o parte. Apăs pe comutator. Mă opresc pentru o clipă. De ce nu intru în cameră? Mi s-au uscat buzele. Inspectez rapid bucătăria. Curățenie de spital. Pe aragaz, un ibric şi o tigaie. Goale. Spălate. Deschid frigiderul. Gol. Şi scos din priză. Cămara. Într-o lădiță, o ceapă. În rest, o cratiță. Ca şi nouă. Şi un coş pentru pîine. Înăuntru, cîteva firimituri.
Trebuie să intru în cameră.
Dar mă aşez pe scaun. Şi spaima... călcat de copitele noianelor ei.
Camera. Închid lumina pe hol şi în bucătărie. Nicio rază nu răzbate de sub uşă şi prin gaura cheii.
Dintr-odată, dorința să fug. Să fug cît mai repede. De ce-am intrat? Poliția, violare de domiciliu… În ce m-am băgat, în ce m-am băgat…
Închid ochii. Şi întind mîna. Tremur. Deschid uşa camerei. Întuneric. Tăcere.
Răsuflarea mea. În prag de sufocare.
Aprind lumina.
Doamna... pe canapea. Acoperită cu o pătură. În chihilimbarul ochilor, pupile dilatate.
Felina agonizind în noapte ... Mă doare pe dinlăuntru. Tare mă mai doare. Doamnă, ce durere...
I se mişcă buzele. Încearcă să-mi zîmbească.
Abia desfăşurat evantaiul degetelor ei. Descărnate.
Totuşi... E vie.
Mi se înmoaie genunchii. Mă aşez, încet, în fotoliul de lîngă mine. Privesc în jur.
Doar biblioteca, fotoliul pe care stau, canapeaua şi pick-up-ul învechit... şi discurile prăfuite...
Şi încremenesc: tavanul, pereții, podeaua pe lîngă covor…
Fotografii. Fotografii cu doar trei personaje: Doamna, un copil şi un bărbat... Atît. Un univers împietrit în fotografii. Fotografii alb-negru sau sepia... Un univers împietrit in fotografii...
Aud rîsul. Curat şi atît de stins. Se vălureşte încet tăcerea.
Îmi spune Doamna, pierdut în catifea aud glasul ei:
lasă, lasă, e bine, acum, te rog frumos, să ie?i, să uiți... m-ai tulburat, tare m-ai mai tulburat... mi-ai tulburat dorul, mi-ai înspăimîntat visul... hai, mulțumesc, ieşi, du-te, te rog...
… de ce, Doamnă? mi se sugrumă vocea, de ce? de ce, Doamnă?!
… îți mulțumesc că ai venit, noi doi, noi ne-am mai întîlnit, nu-i aşa? acum e prea tîrziu,
e mult prea tîrziu..., hai, pleacă, te rog, ei, hai, du-te odată…
Nu ştiu ce să fac... Îmi vine să țip, să urlu, să plîng... nu ştiu ce să fac...
Da! trebuie să o iau de aici pe Doamna mea, Doamna noastră.
Da, trebuie să o iau de aici, din universul ăsta împietrit...
Da, trebuie... din universul ăsta împietrit...
Mă apropii de ea, de Doamna noastră şi...
Şi o sărut încet, încet... pe frunte, pe ochi, pe buze...
Încearcă să mi se împotrivească. Ca şi cum m-ar mîngîia.
O înfăşor în pătura moale, moale...
O iau în brațe. Pe Doamna mea. Doamna noastră.
Nu mai are greutate lumească.
O voi salva.
Da, trebuie... din universul ăsta împietrit...
***
Ninge domol.
Oamenii se uită la mine. Ca la un nebun.
Căci eu rîd şi nu reuşesc să le spun nimic…
Dar în brațele mele DOAMNA zîmbeşte fulgilor şi oamenilor...
Totul s-a despietrit...
(Fragment din romanul BOLERO pentru ANNA-MARIA sau
Amintiri dintr-o puşcărie americană)