Comentarii critice
Ali Shehzad Zaidi
Dezvăluirea sacrului în Oameni şi pietre de Mircea Eliade
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2/2012
Oameni şi pietre, piesa scrisă de Mircea Eliade, este, dacă o privim global, un dialog cuprinzător între un poet, Alexandru, şi un geolog, Petruş, desfăşurat în timpul unei expediții pe care cei doi o fac într-o peşteră din Carpați. Titlul textului a fost inspirat dintr-un fragment din Coran: „Temeți-vă de focul nutrit din oameni şi pietre, care îi va pedepsi pe cei ce refuză dreapta credință.” Cuvintele acestea situează criza de disperare a lui Alexandru într-un context islamic, confirmând aserțiunea lui Emil Cioran, conform căreia Eliade s-ar situa, din punct de vedere spiritual, „în apropiere de fiecare religie, atât prin profesiune, cât şi prin convingere.” După ce are un accident în peşteră, Alexandru experimentează o epifanie a cărei expresie o găsim, altfel expusă, şi în lirica lui Hafiz: „Nu moare niciodată cel a cărui inimă e plină de dragoste,/ Căci toată existența noastră e înscrisă în Marea Carte a Universului.”
La începutul textului, Alexandru pare a încerca să asculte ceva aflat dincolo de capacitatea sa de a auzi. Iar atunci când cei doi prieteni descoperă un izvor unde, cu veacuri în urmă, era un loc de adunare al oamenilor din vechime, Alexandru1 îi mărturiseşte lui Petruş că totul se petrece ca într-un vis, căutând să identifice el însuşi, în urmele omeneşti în fața cărora se găsesc, uimirea şi spaimele trăite de locuitorii de demult ai peşterilor.
Petruş, speologul, este ceva mai în vârstă decât Alexandru.2 Numele Petru, un vechi cuvânt grecesc pentru „piatră” (de aici derivând şi cuvântul românesc), trimite atât la profesiunea acestuia, cât şi la o anumită soliditate şi stabilitate afectivă ce contrastează puternic cu ezitările permanente ale lui Alexandru. Petruş îşi recunoaşte limitele artistice, glumind pe seama faptului că a fost nevoit să-şi abandoneze lecțiile de vioară pentru a-şi salva căsnicia. El îl sfătuieşte pe Alexandru să dea întotdeauna atenție viselor, astfel încât să le poată povesti şi celorlalți, celor care nu visează, sau ale căror vise nu sunt atât de frumoase. Petruş are mari aşteptări de la prietenul lui, o persoană care îl făcuse deja să întrevadă frânturi dintr-o realitate diferită, cumva angelică, ținând, în mod definitoriu, de o altă lume. Aşa că îi cere lui Alexandru să transfigureze peştera în care se găsesc prin intermediul forței poeziei. „Vreau s-o văd creată de tine”, îi spune el. „De aceea eşti artist, ca să ne arăți lumea mai frumoasă decât este.” După cum observa Matei Călinescu, „numai prin intermediul imaginației se poate accede la conştiința creativității universale, deci la sensul întreg şi dinamic al existenței.” Şi tocmai prin recursul la imaginație Petruş şi Alexandru trebuie să reconstruiască, simbolic, umanitatea primordială.3
Cu toate acestea, Alexandru este chinuit de îndoieli. Astfel că îi spune lui Petruş, cu o urmă de falsă modestie, dar, deopotrivă, evidențiindu-şi sentimentul de inadaptare, că şi lui îi este scris să nu-şi poată împlini destinul artistic. El încearcă să invoce trecutul îndepărtat şi forțele acestuia prin intermediul evocării unor imagini ale zânelor şi spiriduşilor, însă imediat va renunța la acest demers, considerându-l lipsit de orice originalitate şi aflat sub semnul unor simple clişee verbale.4 Deşi viziunile sale pasagere sunt paşi greşiți pe drumul căutării adevărului, Alexandru se află, totuşi, în imediata apropiere a revelației. Aude voci care îi spun să tacă şi să asculte cu atenție. Alexandru e poet şi, după cum subliniază Eliade, „poeții sunt cei care păstrează dimensiunea sacră a existenței: toate lucrurile care au existat vreodată există încă, nu s-au pierdut definitiv. Le găsim iar şi iarăşi în visele şi dorințele noastre.” Alexandru alungă vocile imaginare ale morților, dar afirmă că atunci când pietrele vor începe să se mişte, iar tavanul peşterii va deveni însuflețit, exact asemenea pietrelor, „atunci, poate, voi putea vedea... şi voi începe să cred.”
Petruş şi Alexandru se folosesc de nişte tije de metal fosforescent pentru a se orienta şi a se întoarce la intrarea în peşteră. Caută împreună cavernele cu ajutorul lanternelor empirice pe care le au, iar lumina verzuie a acestora ne face să ne gândim la o amintire din copilărie a lui Eliade însuşi, pe care scriitorul a relatat-o amănunțit. Astfel, el afirmă că, într-o anumită zi, într-o după-amiază de vară, a deschis o uşă şi a văzut, dincolo de ea, un hol de culoare verde-gălbuie de la nuanța draperiilor pe care le luminau razele soarelui. Copilul Eliade a simțit o linişte stranie, ca şi cum s-ar fi aflat „în interiorul unui fruct copt, de culoare verde.” Acest sentiment paradisiac seamănă cu bucuria lui Alexandru de la finalul textului, dar ne trimite şi la constatările făcute la un moment dat de Albert Einstein: „Emoțiile cele mai puternice şi mai frumoase le simțim doar în plan mistic. Aceasta este puterea oricărei arte sau ştiințe autentice. Cel căruia acest tip de emoție îi este străin, cel care şi-a pierdut capacitatea de a se mira e ca şi cum ar fi deja mort. A şti că până şi ceea ce ne pare de neatins există cu adevărat, manifestându-se în formele cele mai înalte ale înțelepciunii şi luând forma celei mai uluitoare frumuseți pe care oricum capacitățile noastre perceptive limitate ne fac să le observăm doar în aspectele lor primare, ei bine, această convingere, acest sentiment stă în centrul adevăratei religiozități”, scria Eliade în Jurnal.
În vreme ce personajele rătăcesc prin peşteră, vorbesc despre Adriana, soția lui Petruş, pe care Alexandru o descrie ca fiind, în mare măsură, „autoarea geniului meu poetic”. Cu toate că ea nu se află, fizic, acolo, împreuna cu cei doi, Adriana participă, în felul ei, la călătoria lor, căci acea peşteră îi obsedase pe toți trei vreme de ani de zile, după cum subliniază Petruş. Alexandru chiar identificase o alta drept „Peştera Adria”, folosind o formă prescurtată a numelui femeii, Adriana. Mircea Handoca observa că Adriana este o anagramă a numelui Ariadna, fiica Regelui Minos, cea care l-a salvat pe tânărul Tezeu din ghearele Minotaurului, mitologica creatură care ucidea oameni. Ariadna îi dăduse lui Tezeu o sabie fermecată pentru a ucide Minotaurul, dar şi un fir menit a-l ajuta să străbată labirintul fără a se rătăci în el. După ce ucide Minotaurul, Tezeu o părăseşte pe Ariadna, cea care, ulterior, va deveni soția lui Dionysos, zeul vegetației şi al vinului.
Ariadna este o figură extrem de semnificativă pentru dragostea văzută ca o cale privilegiată de cunoaştere şi ca o modalitate de evadare din orice fel de labirint sau închisoare, fie ea şi una autoimpusă. După părerea lui Gary R. Varner, „labirintul simbolizează călătoria spiritului de-a lungul unui drum dificil care, dacă e străbătut până la capăt, conduce la lumea spirituală sau la locul unde se găseşte divinitatea.” Iar Eliade observa că „labirintul reprezintă apărarea, uneori magică, menită a avea un centru, a adăposti o comoară, un sens profund. Intrarea în el poate fi un rit de inițiere, aşa cum se întâmplă în povestea lui Tezeu. Acesta este modelul oricărei existențe, care trebuie să depăşească multe încercări pe drumul către propriul centru... Odată centrul descoperit, suntem îmbogățiți, conştiința ni se lărgeşte, aşa încât totul devine mai clar şi capătă sens. Dar viața merge înainte urmează alt labirint, alte întâlniri, încercări de alt fel, un nivel superior.”
Într-o însemnare din jurnalul anului 1944, Eliade scria că Oameni şi pietre spune ceva despre „nihilismul determinat de pierderea credinței în existența vreunui dincolo.” Petruş îl asigură pe Alexandru că disperarea îi va trece, însă Alexandru îl contrazice: „Nu, nu e numai asta. Aici înțelegi mai bine ce eşti şi ce nu.” Pentru Alexandru, moartea este adevărul amenințător şi cel mai de pe urmă. „De ce venim pe lume? Doar ca să trăim asemenea fluturilor, o singură noapte?” se întreabă el. Petruş rămâne de neclintit şi încrezător, căci el este convins că această căutare spirituală pe care o fac ei în adâncul peşterii va servi generațiilor următoare.
Alexandru nu are, pentru un timp, nici o satisfacție de pe urma acestei aventuri şi îl întreabă pe Petruş de ce nu are curajul să privească până la capăt marele gol, dar acesta îi răspunde că nu există aşa ceva decât, poate, în propria sa imaginație, potențată de stările nervoase acute prin care trece. De aceea îi şi oferă câteva pastile lui Alexandru, pe care acesta le refuză, convins că orice medicament nu face altceva decât să mascheze răul. Însă Petruş consideră calmantele ca pe o strategie de apărare împotriva spaimei – inclusiv a spaimelor care îi devorau pe oamenii primitivi, pe ale căror urme simte cum calcă. Iar această aluzie pe care o face la ivirea oamenilor din însăşi piatra peşterilor ne trimite cu gândul la un fragment din Coran care descrie pe larg cum omul a fost creat din lut.5 Piatra reprezintă „o substanță durabilă a umanității altfel trecătoare, iar semnificațiile ei oferă imaginea unei realități ce supraviețuieşte trecerii timpului... piatra simbolizează ființa esențială; sufletul vieții animate sau spirituale nu e menit pierzaniei şi risipirii, ci trebuie să dureze dincolo şi mai presus de aparențele lumii fenomenale.” Varner observa, de asemenea, că peşterile sunt „locuri ale modificărilor de structură ale timpului în folclorul multor popoare, fiind utilizate ca medii predilecte pentru riturile de inițiere şi asociate, din punct de vedere simbolic, cu permanența însăşi a umanității.” Eliade considera, la rândul său, în Mitul eternei reîntoarceri, că „piatra se relevă a fi sacră deoarece chiar existența sa este o hierofanie; e incomensurabilă şi invulnerabilă, în sensul că este tot ceea ce omul nu poate fi. Rezistă trecerii timpului, iar realitatea sa este legată de ideea de permanență.”
La început, peştera întunecată şi rece îl face pe Alexandru să creadă că „viața începe şi se sfârşeşte aici, odată cu noi”, după cum el însuşi se exprimă.6 Lipsit de darul poeziei, Alexandru se vede pe sine doar drept unul dintre acei oameni, nenumărați şi insignifianți, blestemați de Dumnezeu. Asemenea personajelor lui Dostoievski, Ivan Karamazov şi Rodion Raskolnikov, Alexandru simte că, dacă nu există Dumnezeu, orice este permis. Prin urmare, îi va spune lui Petruş că se va sălbătici „fără scrupule şi fără remuşcări”, câtă vreme absurdul nu poate fi exprimat, deci în aceste condiții îi poate veni foarte uşor chiar să urle asemenea fiarelor sălbatice. Angoasa lui atinge, aici, punctul extrem, de unde, ca să-l cităm pe Eliade, „omul poate foarte uşor ajunge la Dumnezeu din disperare.” Dragostea şi suferința îl salvează pe Alexandru din acest labirint. El o iubeşte pe Adriana, soția prietenului său Petruş, ca pe un prieten scump şi aducător de inspirație. Să ne amintim că, în secolul al XV-lea, poetul persan Jami scria: „Nu-ți întoarce fața de la o ființă iubită de pe pământ, căci ea te poate ridica până la dragostea de Adevăr.” Grav rănit după ce se prăbuşeşte într-o prăpastie, Alexandru trebuie să treacă prin încercarea inițiatică despre care vorbea Rumi: „Acceptă cel puțin durerile pe care ți le dă Dumnezeu fără a te împotrivi, căci suferința ce ți-e dată prin intermediul unui prieten e singura cale spre purificare.” Alexandru se întreabă oare ce face Adriana în chiar acel moment şi îi spune lui Petruş că îşi tot aminteşte o melodie care îi plăcea ei, o melodie care, acum, îl face să se simtă vesel şi deopotrivă trist. „E ca şi cum aş simți că întreaga lume e incredibil de mare şi frumoasă. Şi totuşi atât de îndepărtată”, spune el. Petruş e de acord că a reuşi să cunoşti înseamnă foarte mult, subliniind faptul că orice act de curaj sau îndrăzneală determină o reînnoire spirituală. Iar Alexandru e convins că doar prin intermediul a ceva foarte real se poate explica iluminarea pe care o simte subit. Căci el fusese aproape anulat de teroarea existențială, doar pentru ca apoi să se ridice deasupra ei, triumfător şi puternic aşa cum descrie un poem al lui Sultan Bahu: „Inima e un râu mai adânc decât orice ocean./ Nu e oare nimeni printre marinari/ care să-i poată prevedea/ căile nevăzute?// Cunoaşte adevărul/ Domnului/ doar acela care a păşit pe fundul oceanului/ inimii sale/ şi s-a luptat cu monştrii din adâncuri.” (Ceea ce sunt)
Petruş pune revelația lui Alexandru pe seama redescoperirii valorii imense a sensului vieții şi a forțelor acesteia, însă Alexandru afirmă că, în cazul de față, e vorba de ceva mai mult decât viața, ceva ce o precede şi vine dintr-altă parte, de undeva de dincolo. Iar moartea prime?te, la rândul ei, o altă lumină, dar e prezentată în mod asemănător cu acela în care apare şi în poezia lui Hafiz: „Nu-ți amărî inima:/ a fi anihilat e sfârşitul oricărei perfecțiuni cu putință pe lume.” Alexandru vede, deci, lumea ca şi cum abia acum ar înțelege-o cu adevărat pentru prima dată, într-o viziune ce ține de domeniul inefabilului. După cum explică Gary Eberle, „recunoaşterea sacrului reprezintă, deopotrivă, instituirea unui nou mod de a vedea. […] Mai degrabă decât să privim sacrul şi profanul ca fiind diametral opuse, ne putem gândi la aceste noțiuni ca la două lentile prin care putem privi diferit experiența vieții. Privită prin lentila timpului profan, lumea materială arată ca un lanț de fapte şi întâmplări irepetabile, o combinație de procese fizice şi forțe materiale. Însă, prin cea a timpului sacru, universul fizic tinde să se transforme complet într-o iluzie străbătută mereu de elementele cu mult mai reale ale şi mai realei lumi a spiritului ce există dincolo de legile obişnuite ale timpului şi spațiului şi care are darul de a unifica tot ceea ce există.”
Suferința vesteşte întruparea divinului, după cum se spune şi în Coran: „Fiți siguri că veți fi cercetați şi supuşi unor încercări cu spaimă şi foame. [...] Îi aparținem Domnului şi la el ne vom şi întoarce.” În scena finală, Petruş îl transportă pe Alexandru, rănit, îl duce în brațe şi îi spune să strângă din dinți, căci acesta e destinul omului, să sufere. Iar Alexandru îi răspunde „Eşti teribil de puternic, ca un urs!” Comparația cu ursul ne readuce în minte un moment anterior, în care Petruş făcea speculații cu privire la spaimele locuitorilor din vechime ai peşterilor, care erau lipsiți de orice apărare în fața urşilor. Cuvintele lui Petruş îl fac pe Alexandru să viseze cu ochii deschişi şi să-şi închipuie că ar putea exista spiritul unui urs protector capabil să vorbească oamenilor adunați în jurul ursului vânat şi ulterior adus în adâncul peşterii. Vorbind de dincolo de tărâmul vieții, ursul s-ar plânge că fusese mereu singur şi somnoros în clipa când oamenii îl găsiseră. Iar oamenii s-ar gândi, prin urmare, că urşii aduc noroc şi că nu mor niciodată.7
Oameni şi pietre se termină cu câteva cuvinte criptice ale lui Alexandru, ele reprezentând o adevărată piatră de încercare pentru cititor. Căci în text se simte, subtil, chiar prezența mormintelor acelor oameni îndepărtați şi ale strămoşilor lor, deveniți fosile vii, pietre sfinte.8 Captiv pentru totdeauna „între damnarea eternă şi lutul însuflețit”, ca să-l parafrazăm pe John Keats, Alexandru caută să perceapă sacrul ?i să-i surprindă dezvăluirea şi întruparea exact în modul pe care îl descrie Hafiz: „Noaptea trecută/ am văzut arhanghelii dărămând uşa tavernei./ I-am văzut luând din lutul lui Adam/ – cu mândrie au făcut asta –/ şi au creat din el/ ființe de o frumusețe neînchipuită.”
Eliade afirma în Jurnal că sacrul e mereu ascuns în spatele măştii realităților şi acțiunilor profane şi că experiența religioasă constă în sfâşierea vălului şi smulgerea măştii. Oameni şi pietre sfâşie orice văl, pentru a ne elibera de amenințarea acelui „foc nutrit din oameni şi pietre”. În peştera aceea adâncă şi rece, Alexandru descoperă acest mare adevăr, afirmat şi de Sultan Bahu: „Oricine are în suflet măcar o fărâmă de dragoste e beat fără a fi băut vreun strop de vin/ Căci aceia sunt adevărații mistici, Bahu, ale căror morminte rămân mereu vii.”
În româneşte de Rodica Grigore
Ali Shehzad Zaidi ține cursuri de literatură la State University of New York at Canton, este director al publicațiilor de la Transformative Studies Institute, New York şi vicepreşedinte al Asociației de Studii Sud-Est Europene. A obținut o diplomă de masterat în literatura engleză la Universitatea din Peshawar (Pakistan), o alta în literatura spaniolă la Queens College (City University of New York) şi este doctor în literatură comparată al Universității din Rochester. A publicat mai multe studii dedicate operei lui William Shakespeare şi Pedro Calderon de la Barca în prestigioase publicații precum Studies in Philology, Hispanófila, Bulletin of the Comediantes sau The Grove. A scris numeroase eseuri despre literatura lui Mircea Eliade, acestea fiind publicate în reviste academice consacrate, cum ar fi Balkanistica, Neohelicon, Interlitteraria, International Journal on Humanistic Ideology.
La începutul textului, Alexandru pare a încerca să asculte ceva aflat dincolo de capacitatea sa de a auzi. Iar atunci când cei doi prieteni descoperă un izvor unde, cu veacuri în urmă, era un loc de adunare al oamenilor din vechime, Alexandru1 îi mărturiseşte lui Petruş că totul se petrece ca într-un vis, căutând să identifice el însuşi, în urmele omeneşti în fața cărora se găsesc, uimirea şi spaimele trăite de locuitorii de demult ai peşterilor.
Petruş, speologul, este ceva mai în vârstă decât Alexandru.2 Numele Petru, un vechi cuvânt grecesc pentru „piatră” (de aici derivând şi cuvântul românesc), trimite atât la profesiunea acestuia, cât şi la o anumită soliditate şi stabilitate afectivă ce contrastează puternic cu ezitările permanente ale lui Alexandru. Petruş îşi recunoaşte limitele artistice, glumind pe seama faptului că a fost nevoit să-şi abandoneze lecțiile de vioară pentru a-şi salva căsnicia. El îl sfătuieşte pe Alexandru să dea întotdeauna atenție viselor, astfel încât să le poată povesti şi celorlalți, celor care nu visează, sau ale căror vise nu sunt atât de frumoase. Petruş are mari aşteptări de la prietenul lui, o persoană care îl făcuse deja să întrevadă frânturi dintr-o realitate diferită, cumva angelică, ținând, în mod definitoriu, de o altă lume. Aşa că îi cere lui Alexandru să transfigureze peştera în care se găsesc prin intermediul forței poeziei. „Vreau s-o văd creată de tine”, îi spune el. „De aceea eşti artist, ca să ne arăți lumea mai frumoasă decât este.” După cum observa Matei Călinescu, „numai prin intermediul imaginației se poate accede la conştiința creativității universale, deci la sensul întreg şi dinamic al existenței.” Şi tocmai prin recursul la imaginație Petruş şi Alexandru trebuie să reconstruiască, simbolic, umanitatea primordială.3
Cu toate acestea, Alexandru este chinuit de îndoieli. Astfel că îi spune lui Petruş, cu o urmă de falsă modestie, dar, deopotrivă, evidențiindu-şi sentimentul de inadaptare, că şi lui îi este scris să nu-şi poată împlini destinul artistic. El încearcă să invoce trecutul îndepărtat şi forțele acestuia prin intermediul evocării unor imagini ale zânelor şi spiriduşilor, însă imediat va renunța la acest demers, considerându-l lipsit de orice originalitate şi aflat sub semnul unor simple clişee verbale.4 Deşi viziunile sale pasagere sunt paşi greşiți pe drumul căutării adevărului, Alexandru se află, totuşi, în imediata apropiere a revelației. Aude voci care îi spun să tacă şi să asculte cu atenție. Alexandru e poet şi, după cum subliniază Eliade, „poeții sunt cei care păstrează dimensiunea sacră a existenței: toate lucrurile care au existat vreodată există încă, nu s-au pierdut definitiv. Le găsim iar şi iarăşi în visele şi dorințele noastre.” Alexandru alungă vocile imaginare ale morților, dar afirmă că atunci când pietrele vor începe să se mişte, iar tavanul peşterii va deveni însuflețit, exact asemenea pietrelor, „atunci, poate, voi putea vedea... şi voi începe să cred.”
Petruş şi Alexandru se folosesc de nişte tije de metal fosforescent pentru a se orienta şi a se întoarce la intrarea în peşteră. Caută împreună cavernele cu ajutorul lanternelor empirice pe care le au, iar lumina verzuie a acestora ne face să ne gândim la o amintire din copilărie a lui Eliade însuşi, pe care scriitorul a relatat-o amănunțit. Astfel, el afirmă că, într-o anumită zi, într-o după-amiază de vară, a deschis o uşă şi a văzut, dincolo de ea, un hol de culoare verde-gălbuie de la nuanța draperiilor pe care le luminau razele soarelui. Copilul Eliade a simțit o linişte stranie, ca şi cum s-ar fi aflat „în interiorul unui fruct copt, de culoare verde.” Acest sentiment paradisiac seamănă cu bucuria lui Alexandru de la finalul textului, dar ne trimite şi la constatările făcute la un moment dat de Albert Einstein: „Emoțiile cele mai puternice şi mai frumoase le simțim doar în plan mistic. Aceasta este puterea oricărei arte sau ştiințe autentice. Cel căruia acest tip de emoție îi este străin, cel care şi-a pierdut capacitatea de a se mira e ca şi cum ar fi deja mort. A şti că până şi ceea ce ne pare de neatins există cu adevărat, manifestându-se în formele cele mai înalte ale înțelepciunii şi luând forma celei mai uluitoare frumuseți pe care oricum capacitățile noastre perceptive limitate ne fac să le observăm doar în aspectele lor primare, ei bine, această convingere, acest sentiment stă în centrul adevăratei religiozități”, scria Eliade în Jurnal.
În vreme ce personajele rătăcesc prin peşteră, vorbesc despre Adriana, soția lui Petruş, pe care Alexandru o descrie ca fiind, în mare măsură, „autoarea geniului meu poetic”. Cu toate că ea nu se află, fizic, acolo, împreuna cu cei doi, Adriana participă, în felul ei, la călătoria lor, căci acea peşteră îi obsedase pe toți trei vreme de ani de zile, după cum subliniază Petruş. Alexandru chiar identificase o alta drept „Peştera Adria”, folosind o formă prescurtată a numelui femeii, Adriana. Mircea Handoca observa că Adriana este o anagramă a numelui Ariadna, fiica Regelui Minos, cea care l-a salvat pe tânărul Tezeu din ghearele Minotaurului, mitologica creatură care ucidea oameni. Ariadna îi dăduse lui Tezeu o sabie fermecată pentru a ucide Minotaurul, dar şi un fir menit a-l ajuta să străbată labirintul fără a se rătăci în el. După ce ucide Minotaurul, Tezeu o părăseşte pe Ariadna, cea care, ulterior, va deveni soția lui Dionysos, zeul vegetației şi al vinului.
Ariadna este o figură extrem de semnificativă pentru dragostea văzută ca o cale privilegiată de cunoaştere şi ca o modalitate de evadare din orice fel de labirint sau închisoare, fie ea şi una autoimpusă. După părerea lui Gary R. Varner, „labirintul simbolizează călătoria spiritului de-a lungul unui drum dificil care, dacă e străbătut până la capăt, conduce la lumea spirituală sau la locul unde se găseşte divinitatea.” Iar Eliade observa că „labirintul reprezintă apărarea, uneori magică, menită a avea un centru, a adăposti o comoară, un sens profund. Intrarea în el poate fi un rit de inițiere, aşa cum se întâmplă în povestea lui Tezeu. Acesta este modelul oricărei existențe, care trebuie să depăşească multe încercări pe drumul către propriul centru... Odată centrul descoperit, suntem îmbogățiți, conştiința ni se lărgeşte, aşa încât totul devine mai clar şi capătă sens. Dar viața merge înainte urmează alt labirint, alte întâlniri, încercări de alt fel, un nivel superior.”
Într-o însemnare din jurnalul anului 1944, Eliade scria că Oameni şi pietre spune ceva despre „nihilismul determinat de pierderea credinței în existența vreunui dincolo.” Petruş îl asigură pe Alexandru că disperarea îi va trece, însă Alexandru îl contrazice: „Nu, nu e numai asta. Aici înțelegi mai bine ce eşti şi ce nu.” Pentru Alexandru, moartea este adevărul amenințător şi cel mai de pe urmă. „De ce venim pe lume? Doar ca să trăim asemenea fluturilor, o singură noapte?” se întreabă el. Petruş rămâne de neclintit şi încrezător, căci el este convins că această căutare spirituală pe care o fac ei în adâncul peşterii va servi generațiilor următoare.
Alexandru nu are, pentru un timp, nici o satisfacție de pe urma acestei aventuri şi îl întreabă pe Petruş de ce nu are curajul să privească până la capăt marele gol, dar acesta îi răspunde că nu există aşa ceva decât, poate, în propria sa imaginație, potențată de stările nervoase acute prin care trece. De aceea îi şi oferă câteva pastile lui Alexandru, pe care acesta le refuză, convins că orice medicament nu face altceva decât să mascheze răul. Însă Petruş consideră calmantele ca pe o strategie de apărare împotriva spaimei – inclusiv a spaimelor care îi devorau pe oamenii primitivi, pe ale căror urme simte cum calcă. Iar această aluzie pe care o face la ivirea oamenilor din însăşi piatra peşterilor ne trimite cu gândul la un fragment din Coran care descrie pe larg cum omul a fost creat din lut.5 Piatra reprezintă „o substanță durabilă a umanității altfel trecătoare, iar semnificațiile ei oferă imaginea unei realități ce supraviețuieşte trecerii timpului... piatra simbolizează ființa esențială; sufletul vieții animate sau spirituale nu e menit pierzaniei şi risipirii, ci trebuie să dureze dincolo şi mai presus de aparențele lumii fenomenale.” Varner observa, de asemenea, că peşterile sunt „locuri ale modificărilor de structură ale timpului în folclorul multor popoare, fiind utilizate ca medii predilecte pentru riturile de inițiere şi asociate, din punct de vedere simbolic, cu permanența însăşi a umanității.” Eliade considera, la rândul său, în Mitul eternei reîntoarceri, că „piatra se relevă a fi sacră deoarece chiar existența sa este o hierofanie; e incomensurabilă şi invulnerabilă, în sensul că este tot ceea ce omul nu poate fi. Rezistă trecerii timpului, iar realitatea sa este legată de ideea de permanență.”
La început, peştera întunecată şi rece îl face pe Alexandru să creadă că „viața începe şi se sfârşeşte aici, odată cu noi”, după cum el însuşi se exprimă.6 Lipsit de darul poeziei, Alexandru se vede pe sine doar drept unul dintre acei oameni, nenumărați şi insignifianți, blestemați de Dumnezeu. Asemenea personajelor lui Dostoievski, Ivan Karamazov şi Rodion Raskolnikov, Alexandru simte că, dacă nu există Dumnezeu, orice este permis. Prin urmare, îi va spune lui Petruş că se va sălbătici „fără scrupule şi fără remuşcări”, câtă vreme absurdul nu poate fi exprimat, deci în aceste condiții îi poate veni foarte uşor chiar să urle asemenea fiarelor sălbatice. Angoasa lui atinge, aici, punctul extrem, de unde, ca să-l cităm pe Eliade, „omul poate foarte uşor ajunge la Dumnezeu din disperare.” Dragostea şi suferința îl salvează pe Alexandru din acest labirint. El o iubeşte pe Adriana, soția prietenului său Petruş, ca pe un prieten scump şi aducător de inspirație. Să ne amintim că, în secolul al XV-lea, poetul persan Jami scria: „Nu-ți întoarce fața de la o ființă iubită de pe pământ, căci ea te poate ridica până la dragostea de Adevăr.” Grav rănit după ce se prăbuşeşte într-o prăpastie, Alexandru trebuie să treacă prin încercarea inițiatică despre care vorbea Rumi: „Acceptă cel puțin durerile pe care ți le dă Dumnezeu fără a te împotrivi, căci suferința ce ți-e dată prin intermediul unui prieten e singura cale spre purificare.” Alexandru se întreabă oare ce face Adriana în chiar acel moment şi îi spune lui Petruş că îşi tot aminteşte o melodie care îi plăcea ei, o melodie care, acum, îl face să se simtă vesel şi deopotrivă trist. „E ca şi cum aş simți că întreaga lume e incredibil de mare şi frumoasă. Şi totuşi atât de îndepărtată”, spune el. Petruş e de acord că a reuşi să cunoşti înseamnă foarte mult, subliniind faptul că orice act de curaj sau îndrăzneală determină o reînnoire spirituală. Iar Alexandru e convins că doar prin intermediul a ceva foarte real se poate explica iluminarea pe care o simte subit. Căci el fusese aproape anulat de teroarea existențială, doar pentru ca apoi să se ridice deasupra ei, triumfător şi puternic aşa cum descrie un poem al lui Sultan Bahu: „Inima e un râu mai adânc decât orice ocean./ Nu e oare nimeni printre marinari/ care să-i poată prevedea/ căile nevăzute?// Cunoaşte adevărul/ Domnului/ doar acela care a păşit pe fundul oceanului/ inimii sale/ şi s-a luptat cu monştrii din adâncuri.” (Ceea ce sunt)
Petruş pune revelația lui Alexandru pe seama redescoperirii valorii imense a sensului vieții şi a forțelor acesteia, însă Alexandru afirmă că, în cazul de față, e vorba de ceva mai mult decât viața, ceva ce o precede şi vine dintr-altă parte, de undeva de dincolo. Iar moartea prime?te, la rândul ei, o altă lumină, dar e prezentată în mod asemănător cu acela în care apare şi în poezia lui Hafiz: „Nu-ți amărî inima:/ a fi anihilat e sfârşitul oricărei perfecțiuni cu putință pe lume.” Alexandru vede, deci, lumea ca şi cum abia acum ar înțelege-o cu adevărat pentru prima dată, într-o viziune ce ține de domeniul inefabilului. După cum explică Gary Eberle, „recunoaşterea sacrului reprezintă, deopotrivă, instituirea unui nou mod de a vedea. […] Mai degrabă decât să privim sacrul şi profanul ca fiind diametral opuse, ne putem gândi la aceste noțiuni ca la două lentile prin care putem privi diferit experiența vieții. Privită prin lentila timpului profan, lumea materială arată ca un lanț de fapte şi întâmplări irepetabile, o combinație de procese fizice şi forțe materiale. Însă, prin cea a timpului sacru, universul fizic tinde să se transforme complet într-o iluzie străbătută mereu de elementele cu mult mai reale ale şi mai realei lumi a spiritului ce există dincolo de legile obişnuite ale timpului şi spațiului şi care are darul de a unifica tot ceea ce există.”
Suferința vesteşte întruparea divinului, după cum se spune şi în Coran: „Fiți siguri că veți fi cercetați şi supuşi unor încercări cu spaimă şi foame. [...] Îi aparținem Domnului şi la el ne vom şi întoarce.” În scena finală, Petruş îl transportă pe Alexandru, rănit, îl duce în brațe şi îi spune să strângă din dinți, căci acesta e destinul omului, să sufere. Iar Alexandru îi răspunde „Eşti teribil de puternic, ca un urs!” Comparația cu ursul ne readuce în minte un moment anterior, în care Petruş făcea speculații cu privire la spaimele locuitorilor din vechime ai peşterilor, care erau lipsiți de orice apărare în fața urşilor. Cuvintele lui Petruş îl fac pe Alexandru să viseze cu ochii deschişi şi să-şi închipuie că ar putea exista spiritul unui urs protector capabil să vorbească oamenilor adunați în jurul ursului vânat şi ulterior adus în adâncul peşterii. Vorbind de dincolo de tărâmul vieții, ursul s-ar plânge că fusese mereu singur şi somnoros în clipa când oamenii îl găsiseră. Iar oamenii s-ar gândi, prin urmare, că urşii aduc noroc şi că nu mor niciodată.7
Oameni şi pietre se termină cu câteva cuvinte criptice ale lui Alexandru, ele reprezentând o adevărată piatră de încercare pentru cititor. Căci în text se simte, subtil, chiar prezența mormintelor acelor oameni îndepărtați şi ale strămoşilor lor, deveniți fosile vii, pietre sfinte.8 Captiv pentru totdeauna „între damnarea eternă şi lutul însuflețit”, ca să-l parafrazăm pe John Keats, Alexandru caută să perceapă sacrul ?i să-i surprindă dezvăluirea şi întruparea exact în modul pe care îl descrie Hafiz: „Noaptea trecută/ am văzut arhanghelii dărămând uşa tavernei./ I-am văzut luând din lutul lui Adam/ – cu mândrie au făcut asta –/ şi au creat din el/ ființe de o frumusețe neînchipuită.”
Eliade afirma în Jurnal că sacrul e mereu ascuns în spatele măştii realităților şi acțiunilor profane şi că experiența religioasă constă în sfâşierea vălului şi smulgerea măştii. Oameni şi pietre sfâşie orice văl, pentru a ne elibera de amenințarea acelui „foc nutrit din oameni şi pietre”. În peştera aceea adâncă şi rece, Alexandru descoperă acest mare adevăr, afirmat şi de Sultan Bahu: „Oricine are în suflet măcar o fărâmă de dragoste e beat fără a fi băut vreun strop de vin/ Căci aceia sunt adevărații mistici, Bahu, ale căror morminte rămân mereu vii.”
În româneşte de Rodica Grigore
Ali Shehzad Zaidi ține cursuri de literatură la State University of New York at Canton, este director al publicațiilor de la Transformative Studies Institute, New York şi vicepreşedinte al Asociației de Studii Sud-Est Europene. A obținut o diplomă de masterat în literatura engleză la Universitatea din Peshawar (Pakistan), o alta în literatura spaniolă la Queens College (City University of New York) şi este doctor în literatură comparată al Universității din Rochester. A publicat mai multe studii dedicate operei lui William Shakespeare şi Pedro Calderon de la Barca în prestigioase publicații precum Studies in Philology, Hispanófila, Bulletin of the Comediantes sau The Grove. A scris numeroase eseuri despre literatura lui Mircea Eliade, acestea fiind publicate în reviste academice consacrate, cum ar fi Balkanistica, Neohelicon, Interlitteraria, International Journal on Humanistic Ideology.