Comentarii critice
Vlad Zbârciog

Cumpăna, o antologie de Cassian Maria Spiridon

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2/2012

Orice antologie de autor are, în primul rând, menirea de a oferi cititorului, într-un spațiu relativ redus, particularitățile esențiale ale unui univers poetic. Antologia lui Cassian Maria Spiridon, Cumpăna. Colecția Opera Omnia – Poezie contemporană, apărută la Editura Tipo Moldova din Iaşi (2011), nu face excepție în această privință. Volumul cuprinde poeme selectate din cărțile editate pe parcursul a peste un sfert de veac, de la placheta de debut, Pornind de la zero, Iaşi, 1985, urmată de Zodia nopții, 1994; Piatra de încercare, 1995; De dragoste şi moarte, 1996; Arta nostalgiei (Poeme cuantice) 1997; Întotdeauna ploaia spală eşafodul, 1997; Clipa zboară c-un zâmbet ironic, 1999; Dintr-o haltă părăsită, 2000; Nimic nu tulbură ca viața, 2004; O săgeată îmbrăcată în roşu, 2008 şi Inedite. Folosind „sabia de Damasc a ochiului critic”, Cassian Maria Spiridon face o selecție riguroasă dar care permite, totuşi, cititorului să-şi creeze o impresie corectă despre talentul, experiența poetică şi principalele repere tematice ale autorului. Este o sinteză a ceea ce a scris poetul până la acest prag al vârstei. Constatăm o evoluție lirică diversificată, distinctă, chiar dacă pe alocuri tonul liric pare repetitiv. În cazul acesta este o reluare a subiectului sub alt aspect, la o altă temperatură estetică, ideatică şi stilistică sesizată doar de cei împătimiți cu adevărat de cuvântul artistic. Această specificitate, acest „eu” liric distinct îl face pe poet inconfundabil în peisajul poeziei româneşti. Poetul este inimitabil, are o „deschidere” aparte pentru partea ironică, dar şi filosofică a existenței, aceste două aspecte evoluând cu variațiuni nelimitate pe tot parcursul creației sale.
Având dezvoltată excesiv conştiința vieții şi a morții, poetul participă activ la drama cosmosului, care este şi drama omului, adică la un cosmos „integrator şi mântuitor”, care se contopeşte cu eternitatea. De aici şi depăşirea timpului istoric, de aici şi relația intimă cu cosmosul, viața şi moartea, având conştiința că este pus în fața unei ordini universale implacabile. Această ordine cosmică este concepută în spirală şi se regăseşte în lăuntrul ființei, armonizându-şi trăirile, simțirile, acțiunile, demersul spiritual, poetic şi instaurând, prin urmare, un echilibru al gândirii, o cumpănă care echivalează cu „mişcarea spre sine şi în sine” sau cu revelarea ființei – „legea deschiderii / ascunderii”. Am aminti aici de fenomenologia spiritului românesc în comparație cu spiritul grec, cel indic: „în Univers nu pot exista goluri, el fiind un volum plin de substanță”… Oricum, Cumpăna ține de domeniul „eternității”, ca şi Timpul, de altfel, poetul încercând să pună în echilibru „lucrarea timpului” şi „lucrarea sufletului”. Timpul este, în credința populară, „ființa raportată direct la sine şi la timp, ca o realitate în sine şi pentru sine, suverană şi superioară”. Ilustrul filosof Constantin Noica scria în Pagini despre sufletul românesc: „românii nu au vocație filosofică, deoarece caută – în câmpul gândirii – doar împăcări”. Dacă admitem valabilitatea şi adevărul aserțiunii precum că noi nu avem vocație filosofică, constatăm că „împăcările” noastre țin, în temei, de înțelepciune.
Antologia se deschide cu poemul Glăsuirea bufonului, inclus în volumul Pornind de la zero (1985), un poem în care se face evidentă, prin tragismul ei, condiția existențială, cuvântul poetic identificându-se, contopindu-se cu ființa: „mă locuiesc oarecum cu indiferență / îmi ocup trupul / îmi ocup carnea / trec prin spațiu / fără adieri sau valuri de frig / în urma mea / nici o hârtie nu se ridică-n picioare / pipăi golul / sau trec prin el”. Aşadar, tragismul condiției umane, sentimentul indiferenței față de sine, aflat într-un anume spațiu, dar mai ales sincoparea ideilor, gândurilor ca expresie a unui timp suspendat, îl urmăresc pe poet printr-o forță copleşitoare, ruptă parcă din existențial: „prin noapte vine cu paşi ca de umbră / sufletul / poartă-n spinare capul palid / cu păr de cenuşă / se mişcă prin camera goală / abia răsuflând”. Dotat cu o imaginație debordantă, poetul vede lumea altfel, într-un mod, individual, uneori suplineşte imaginile „cu ochii minții”, adică completează cu imaginația ceea ce se lasă văzut doar parțial. Totul însă devine real atunci când poetul se trezeşte din visare. Poetul face o paralelă între scris şi moarte, ambele fiind supuse unui „ritual arhaic”, în care contează doar esențialul, doar ceea ce este revelator.
Ciclul de poeme selectat din volumul Pornind de la zero include câteva titluri de o profundă vocație socio-mitologică. Poetul a pornit, cu adevărat, de la „zero” în viață / de la durere / de la forma inițială a materiei / de la strigătul pietrei…” Această „stare de „zero” i-a trecut „sufletul prin sabie”, cultivându-i sentimentul că este inutil „ca o sabie care n-a mai plecat / la război / ca o carte pe care nimeni nu vrea / să o citească / ca un univers / fără planete locuite / ca un răcnet al materiei / în răscolire…”. Este un strigăt al conştiinței, un avertisment sau poate un protest împotriva regimului de atunci, la ora publicării poemului, şi pare neverosimil (dar ne şi bucură, totodată) că cenzura nu i-a sesizat, nu i-a detectat sensul. Poetul, însă, a mers la risc, tot aşa cum a riscat, însuflețit de „vocația sa eroică”, să ridice, împreună cu alți tineri, baricade, să însuflețească, atunci, în decembrie 1989, „cu trei zile mai devreme decât prevăzuseră KGB-ul şi CIA”, masele pentru a opune rezistență regimului, într-un cuvânt, pentru a începe revoluția română… Este, cred, capodopera vieții sale, pe care o continuă prin scris, prin elaborarea unor poeme de o semnificație aparte în contextul poeziei optzeciste. Uneori „grave”, alteori „ultimative”, poemele sale sunt demne de un autor şi un cetățean responsabil de destinele lumii.
Spectacolul vieții ne oferă în permanență situații contradictorii, uneori neobişnuite, sau, mai corect, netradiționale, punând individul, dar şi societatea, în dificultate. Având o gândire şi o erudiție selecte, poetul experimentează cu seriozitatea unui adevărat creator de formule. De multe ori recurge, cum am accentuat ceva mai devreme, la sincoparea ideilor, gândurilor, momentul fiind expresia unui timp suspendat, rupt parcă din existențial.
Uneori poemele lui Cassian Maria Spiridon par nişte versete de biblie, alteori sunt ca nişte psalmi cu tentă filosofică, substanța poetică fiind înfiptă adânc în „rădăcinile vieții”. Autorul găseşte întotdeauna momentul potrivit pentru a „privi în sine”: „linia vieții / e scrisă de-a dreptul / pe pielea sufletului”; „orice cărare – oricât ne-am feri / oricâte ocolişuri am vrea să născocim – / dă-n linia vieții” (Linia vieții sau Exerciții de orbire). Poetul deschide stiloul în fața poemului „ca o încercare de atac la baionetă / o luptă corp la corp / poemul este cuprins în acul minții” (Lansarea la vatră). Luminat de destinul pe care i l-a hărăzit providența, autorul conştientizează că va trebui să meargă înainte, fiindcă nimeni nu ştie „câte salturi mortale” îl aşteaptă. (Sutra a cincea sau Prăbuşirea spre roşu). De aceea învață stăruitor „vorbirea simplă şi clară a durerii”. Aici poemele sunt psalmice, gândul, cugetările se împletesc în mod excepțional cu rostirea şi lumina dumnezeiască, autorul lor purtându-şi „iubirea / sfântă cruce prin nisipurile mişcătoare” ale vieții, prin „zloata şi necuprinsa întristare”, conştient de faptul că „poemul scris” rămâne mărturie. Îl obsedează însă tot mai des sentimentul imposibilității de a schimba lucrurile: „ieşim din grotă (mână în mână) / orbecăind şi speriați / în aerul tare abia înțelegem lumina şi sclipirea / nepăsătoare a ierbii / urmele copitei // am vrea să revenim la căldura şi liniştea / fumegoasă / a umbrei / (dar) din spate alții şi alții / eliberați / ne mână / ei mai cred în ceea ce noi am încetat / cu disperare”. (Poem impersonal).
O trăsătură dominantă în scriitura lui Cassian Maria Spiridon este conceptul de umanism, care vine dintr-o sursă majoră a suferinței, dar şi dintr-o experiență a vieții personale, din certitudinea „morții imanente”. Zice într-un poem citat deja: „pentru a cunoaşte moartea / în toate ale sale mărunțişuri / îmbătrânesc pân’la durere”. Într-un alt poem – Nu am timp – scrie: „nu am timp să-mi duc trăirile / până la capăt / nu am timp să scriu / să citesc / să stau plecat peste sufletul meu…”. Este un umanism creştin, o zonă amplă a activităților fireşti cu o deschidere largă spre sacru şi care se împleteşte şi interacționează dialectic, mai ales la nivelul gândirii, cu obişnuitul, cu cotidianul, cu simțirea, cu raționalul. De aceea, poetul se vrea „totdeauna cu un pas mai în față”, acolo unde cineva „va fi să moară / să nască / să doarmă”, acolo unde „totdeauna e cineva gata să tragă” fiindcă situat „cu un pas mai în față / afli creştetul ierbii / sufletul furtunii / gura flămândă a pietrei / plânsul neostenit” (Totdeauna). Sentimentul suferinței, îl provoacă, totodată, şi pe cel al singurătății, încât în această „linişte şi singurătate” este atacat de „arma melancoliei”. Iar melancolia aduce tristețe, o stare de incertitudine. Pentru Cassian Maria Spiridon, nostalgia devine nu numai metaforă, dar şi destin. Poetul filtrează prin propria-i sensibilitate, „limfă şi sânge”, clipele de durere şi suferință. Ca „reacție” la faptele vieții, îşi „plimbă meduza / privirii / prin cele mai clare şi mai întunecate / hărți ale sufletului”. Uneori recunoaşte că „sunt lungi şiruri de zile în care / duce „viața condamnatului”, fiindcă „împărăția cerurilor / nu-i dată omului / spre mântuire / nu-i dată nici spre împăcare”.
Spunea cineva că poezia are proprietatea de a lecui maladiile sufletului. De fapt, poezia este o formă de supraviețuire, dacă apelăm la exemple din istoria umanității. Nu întâmplător, poetul îşi reazemă fruntea de „brațul desfigurat al crucii”, întrebându-se: „cum să pricep trupul / purtător al crucii”, „lupta contra morții interioare”. Declara în unul din interviurile sale că este „adeptul unei concepții hegeliene, conform căreia poezia este cea mai înaltă manifestare a spiritului; că, pentru el, prin poezie se deschide o fereastră spre suflet, spre propria intimitate”. Această „deschidere” îi creează posibilitatea de „îndumnezeire”, îl face să creadă cu întreaga făptură că „vom ajunge, cu timpul, să citim doar poezie şi rugăciuni”.
O altă trăsătură de esență a demersului poetic spiridonian este sentimentul religios, evidențiat aproape în toate volumele din care autorul şi-a selectat poemele pentru actuala antologie. Tonul psalmic se impune autoritar, poetul adresându-se către Dumnezeu şi divinitate şi implorând iertare, mântuire, scoaterea din întuneric şi înseninarea cugetului pentru a putea „regândi lumea”. În multe poeme dominantă este o stare apocaliptică, de sacrificiu, de conştiință a gestului, de frică să nu rămână „golit de cuvinte”, dar nici să-l părăsească suferința. Aici poetul este pe cât de imagist, pe atât şi de sentimental, poezia devenind „o posibilă cale de acces spre Dumnezeu”. În această ordine de idei, Emanuela Ilie menționa, referindu-se la „religiozitatea clipei smulse alunecării spre moarte”, considerând-o, împreună cu alte aspecte esențiale, însuşi „sensul vieții” în care crede, obstinat, poetul, şi cu care „îşi investeşte, lucid, şi discursul liric, impregnat constant cu sintagme de gen, menite a aşeza totul sub semnul sacralității”. Sensul vieții, consideră Cassian Maria Spiridon, rămâne „fundamental religios”: „v-aş ruga să nu mă iubiți / nici coroana de spini să nu mi-o purtați / picioarele / fruntea / cu apă să nu le stropiți / v-aş ruga să plecați / să plecați v-aş ruga // pe munte stau singur / cu voi nu mai sunt / ați voit să mă duc / să mă duc ați voit” (Lamento). Sau: „eu am venit la Tine / Doamne / şi casa Ta era de muzici plină / ca un țipăt ce lovea peste ferestre / până când roşie era întreaga sticlă / atunci te-am văzut / pentru o clipă / şi pe obraz o lacrimă de sânge / Tu plângi / acolo-n cer / durerile umane”.
Scriam cu altă ocazie că poezia română intră într-o nouă dimensiune – cea a religiosului, a apropierii de suflet. Acest fenomen se face evident şi în poezia lui Cassian Maria Spiridon. Astăzi, ca niciodată, lumea îl caută pe Dumnezeu, înțelegând că numai prin El putem rezolva problemele de care depinde echilibrul nostru sufletesc. Atunci când, prin vrerea divină, se răsfrâng în tine vibrațiile energetice ale maximei arderi la care a fost să ajungi prin indefinite esențe cosmogonice, atunci starea de spirit se întrepătrunde cu densitățile perfecte ale lumii subtile, transcendentale, ce se diluează, sugestiv, în fondul ideatic şi estetic al celor plăsmuite. Incandescența gândului de creație condiționează în poezia lui Cassian Maria Spiridon nu doar o opțiune spirituală, ci, mai presus de toate, una existențială, a cărei identitate este relevată anume prin fiorul permanent de transformare a eul-ui spiritual poetic. Este vorba de inspirație, de starea de beatitudine, pe care o trăieşte poetul atunci când simte cum coboară în el fluidele unei limpezimi, unei iluminări dumnezeieşti. Fireşte, religiozitatea în poezie este expresia eului personal al poetului. Religiosul în poezia acestui autor este întotdeauna în tandem cu suferința. Poetul, aflat în căutarea unui echilibru, încearcă să suprapună aceste aspecte, să le retopească pentru a minimaliza durerea. Zice într-un poem din volumul O săgeată îmbrăcată în roşu: „să ne mişcăm pe ape / ca un Iisus rătăcitor prin lume / cu viață ne îndreptăm spre moarte / o pajură cu alta / îngemănate / pentru totdeauna” (Sunt porumbeii adunați pe îndoite fiare…). Derivat, sau mai corect spus, expresie a acestei „retopiri” a mai multor aspecte, trăsături, viziuni, ipostaze, particularități ale poeziei şi simțirii poetului este, de altfel şi titlul volumului – Cumpăna…
Încheie antologia ciclul de poeme cu titlul Inedite, în care poetul rămâne un reflexiv, preponderent în ele fiind sentimentul resemnării vieții, dar şi al iubirii, singurul „antidot al morții”. Sunt poeme care susțin demersul spiritual început cu primul volum, Pornind de la zero, şi amplificat pe tot parcursul creației. Cassian Maria Spiridon revine la ideea de început, încheind astfel spirala unui cerc, dar şi reluându-şi traiectul: „generația noastră n-a avut parte de nici un război”, reflectează în poemul E nevoie mereu, „am trăit ca într-o sferă etanşă / unde totul era raționalizat / la discreția conducătorului suprem” (…) „ca din străfunduri ca din vulcanii cei somnoroşi / treziți violent / ne-am revărsat pe asfaltul oraşelor / ca să aflăm / să câştigăm / libertatea copleşitoare // ei, da! / totdeauna există cineva care începe / o ia de la zero / pentru ca istoria / bolnavă / apăsătoare ca un munte de uraniu / iradiind îngrozitoarea apatie / să renască // e nevoie mereu / să o luăm de la capăt”. Sentimentul trecerii îl angajează să găsească un ax, un punct de sprijin pentru a reuşi să se mențină pe linia vieții: „mereu mai aproape e clipa / când nu vom mai fi / zăpada / şi după / va fi la fel de albă / copiii mereu mai înalți / pomii când verzi / când uscați / inimile tot mai aproape / de sufletele urcate la cer…” (O ploaie de sânge se revarsă…)
Mereu aflat în iureşul vieții – este redactor-şef al revistei Convorbiri literare, una dintre cele mai bune reviste literare din spațiul românității, fondator şi director al revistei de cultură poetică Poezia, director al Editurii Timpul…, Cassian Maria Spidiron, voce distinctă a generației optzeciste, rămâne un îmblânzitor de metafore, dar şi un luptător perseverent, având în dotare „arma cuvântului”. Poezia, susține autorul, trebuie să fie ofensivă, nu defensivă, să distrugă obişnuințe, nu să le menajeze: „ce rost are o poezie care / nu înspăimântă pe nimeni / ce rost îşi au cuvintele adunate / în rânduri solemne / când de nicăieri nu va răsuna / focul de armă / ce fior metafizic ar putea să se nască / dintr-o înşiruire cuviincioasă de vorbe / nici calde nici reci” (Ce rost are o poezie…). Sau într-un alt poem: „a umple pagina rând după rând / e cum ai şterge din viață neantul / sau cum ai anula victoriile morții”. (Până în zori).
„Conştiință lucidă a fragmentării, a ruperii, a selectării unor experiențe lirice, preponderent biografice”, Cassian Maria Spiridon aduce în poezie, pe lângă ideea de sacrificiu în numele unei mântuiri prin suferință, sentimentul religiosului, cel al singurătății şi tragismului condiției umane, dar şi un echilibru între componentele unui demers poetic de certă valoare estetică.