Note din lăuntru
G. Pienescu
Corvoada gingaşă (III)
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2/2012
Pe la finele anului 1953, după moartea „genialului conducător şi părinte al popoarelor”, a „corifeului genial al ştiințelor”, Iosif Vissarionovici Stalin, începuse să le vină mințile la cap unora din numeroşii foşti „ilegalişti” („Puțini am fost, mulți am rămas!” a exclamat cu umor, la înmormântarea unuia din ei, St. Roll, autentic ilegalist). Pe-atunci director al E.S.P.L.A. (nu ştiu dacă en titre sau supleant ori „locțiitor”) era Al.I. Ştefănescu, „tovarăşul Ali”, cum i se zicea cam pe turceşte, dar cu simpatie meritată, fost meditator al lui Baruțu Arghezi, în Mărțişor, dar şi participant, după aceea, printr-o „scrisoare deschisă”, publicată în buletinul cultural comunist Contemporanul (nr. 4, din 12 octombrie 1946), la campania de ponegrire a poetului. Este adevărat însă că „scrisoarea deschisă” a lui Al.I. Ştefănescu nu conține violențe de limbaj şi acuzații rău-voitoare şi neghioabe precum cele din articolele comandate de Leonte Răutu şi semnate de activişti ideologici ca Traian Şelmaru (care-şi combinase astfel pseudonimul încât să sugereze sonic un Traian cel Mare), I. Vitner, Nestor Ignat, N. Moraru, Mihai Beniuc, Mihai Gafița şi alții ejusdem furfuris, sau asemănătoare celor folosite de Miron Radu Paraschivescu, colaborator al lui Sorin Toma („fiul fostului cadavru”, cum îl numea Tudor Arghezi) la redactarea mişelescului articol defăimător Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei. Răsfoind volumele lui Tudor Arghezi (I-IV, Scânteia, nr.1013-1016, din 5-10 ianuarie 1948). Deci s-ar putea spune că, în replică ironică la „scrisoarea deschisă” din Contemporanul, Destinul hotărâse ca tot Al.I. Ştefănescu, în calitatea sa de director al E.S.P.L.A., să primească, din partea forurilor care se ocupau de „politica cu cartea”, sarcina de a patrona editarea unei alegeri de proze argheziene.
Deşi mi se pare că pentru „scrisoarea deschisă” din Contemporanul „tovarăşul Ali” ar merita, în pofida dictonului de mortuis nil nisi bene, câteva fraze spinoase, mă abțin să le creionez, din două principale şi foarte subiective motive:
Primul – Datorită bunăvoinței lui am fost angajat, în 1950, înainte de a-mi termina studiile universitare şi deşi aveam „origine socială nesănătoasă”, deci „dosar de cadre” prost, dispecer la E.P.D., instituție culturală cu profil ideologic (dar ce instituție nu avea profil ideologic în timpul regimului comunist?) şi dependentă direct de Consiliul de Miniştrii, ceea ce îi dădea un plus de autoritate administrativă. Angajare rapidă, după doar zece zile de la depunerea „probei de competență” (o recenzie la o cărțulie de proză), în a doua jumătate a lunii aprilie, care m-a smuls la timp din ghearele organizației U.T.M. din Facultate, ai cărei activişti şefi, nişte zvârgolici ahtiați să parvină prin slugărnicie politică pemeristă, mă eliminaseră de pe lista studenților selectați pentru a fi viitorii cercetători ai Institutului de Istorie Literară, ce urma să-şi înceapă activitatea, subt conducerea lui G. Călinescu, în toamna anului 1950, şi mă aruncaseră (după cum mi-a spus asistentul universitar Constantin Jalbă – fie-i țărâna uşoară!) învățător „la dispoziția Ministerului Învățământului şi Culturii, în județul Bistrița-Năsăud”.
Al doilea motiv pentru care mă abțin să folosesc vreun cuvânt colțos împotriva lui Al.I. Ştefănescu este recunoştința pe care i-o păstrez pentru că, ştiindu-mă un împătimit cititor de literatură argheziană – cândva, într-un articol de amintiri, mă va numi, cu bunăvoință, „fanatic arghezian” – , atunci când i s-a comandat editarea unei cărți de proze argheziene, m-a chemat la sine şi m-a întrebat, pe un ton semiconfidențial, dacă aş putea alcătui, în două luni, o antologie de proze argheziene de 300-400 de pagini. „Momentul istoric” mi se pare că era începutul anului 1954, şi, de asemenea, mi se pare că din întrebarea lui am dedus că „forurile” voiau să vadă antologia tipărită până la 21 mai 1955, când poetul împlinea vârsta de 75 de ani. I-am spus că-mi sînt suficiente două-trei săptămâni, dacă mă înlesneşte cu patru dactilografe şi cu două corectoare foarte bune, care să verifice dactilogramele înainte de lectura mea finală. A doua zi am avut la dispoziție patru dactilografe şi două corectoare. Cu ajutorul hărniciei lor, al inteligentei lor atenții şi nu în ultimul rând al răbdării şi capacității lor de a descifra măruntele buchiseli din caietele colecției mele de proze argheziene, după trei săptămâni am pus pe biuroul lui Al.I. Ştefănescu două mape conținând vreo 700-800 de pagini dactilografiate, de două ori mai multe decât îmi ceruse. De două ori mai multe pentru că ştiam, din situații similare, că textele incluse în dactilograme vor fi considerate, în editură, ca material documentar, citite de director, redactorii-şefi, şefii de redacții şi de alte persoane vigilente, cu nivel ideologic şi politic superior, şi împărțite în trei grupe: publicabile, nepublicabile şi discutabile, şi abia după aceea trimise la „forurile de aviz”, însoțite de un referat-sinteză al observațiilor critice editoriale. Altminteri nu se putea, pentru că ar fi însemnat că directorul şi ceilalți membri din „aparatul de conducere” al editurii sînt lipsiți de spirit critic față de nişte texte apărute în timpul regimului burghezo-moşieresc şi aparținând unui scriitor despre a cărui literatură se ştia, în cercurile de conducere ideologică ale partidului comunist, că este mistică şi decadentă.
Într-adevăr, după citirea celor peste 700 de pagini de către Al.I. Ştefănescu, Silvian Iosifescu, Milo Petroveanu, Florin Tornea şi câțiva redactori cu „orientare justă”, textele au fost trimise la „forurile superioare”, însoțite de un amplu referat-sinteză (vreo 30 de pagini), cuprinzând – presupun, pentru că l-am văzut, dar nu l-am citit – observațiile critice ale cititorilor din editură. Acolo vor fi fost parcurse de Leonte Răutu, patronul proletcultismului stalinist din România, un fel de Jdanov dâmbovițean, şi de activiştii din subordinea lui, precum şi de Miron Constantinescu, concurentul autorității lui Leonte Răutu pe plan ideologico-literar, devenit, la un moment dat, înainte de Plenara din iunie 1957, un guru în ierarhia „partidului unic”, de vreme ce mereu dădea indicații cu tentă intelectuală, iar mulți membri ai sectoarelor editoriale îi rosteau numele cu ton respectuos şi sperau să obțină din partea lui dezlegări de şarade ideologice şi de probleme în „politica cu cartea”. „Să-l întrebăm pe tovarăşul Miron” era o expresie curentă a conducătorilor de edituri, îndeosebi de edituri literare, o expresie ce reflecta nu numai o mare încredere în puterea cugetărilor Constantinescului Miron, dar şi o nuanță de ostilitate față de stalinistul Leonte Răutu. Şi fără îndoială că dactilogramele au ajuns şi la E.P.D. şi la cenzura oficială, denumită eufemistic Direcția Generală a Presei şi Tipăriturilor (D.G.P.T.). Când au revenit în editură, textele predate de mine directorului, cu vreo şase luni mai înainte, în două mape cenuşii, erau cuprinse în două mape colorate: o mapă roşie conținea texte excluse (vreo 300 de pagini), neînsoțite de nicio mențiune justificativă, iar o altă mapă, albastră, celelalte 450-500 de pagini şi o anexă de vreo zece pagini, din care nouă pagini cuprindeau „recomandări”, „propuneri” şi dispozițiile „să se omită” sau „să se renunțe la” (tabletele, pasajele, frazele, cuvintele).
Trei din cele vreo nouă pagini ale anexei cu care s-a întors la editură manuscrisul Tablete1, deci aproximativ o treime din observațiile, propunerile, recomandările şi hotărârile cenzoriale le-am găsit printre obiectele salvate din ruinurile apartamentului meu de până la 4 martie 1977. În ele se cerea eliminarea a unsprezece texte2 – numite în cele trei pagini necenzurate de seism, când „tablete”, când… „bucăți” – şi se „propuneau modificări” sau pur şi simplu se dispunea eliminarea ori „transformarea” unor pasaje, alineate, fraze, propoziții, cuvinte, cu diverse formule cenzoriale categorice: „să se omită cuvintele…”, „să se renunțe la pasajul tăiat de noi cu creionul roşu”, „să se scoată pasajul”, „să se modifice”, „să se taie cuvântul” ş.a.m.d.
Propunerile de eliminare a tabletelor erau introduse cu fraze tipic cenzoriale („socotim necesar să se renunțe la tabletele…”, sau „propunem scoaterea bucăților…”), argumentate ridicol: „Parte din acestea [din tablete] conțin atacuri la adresa bisericii ca instituție3, parte sînt nesemnificative” (?!).
Citez în continuare titlurile celor unsprezece tablete, la care, după opinia cenzorilor, era necesar să se renunțe: Procesul conştiinței, Postul cel mare şi teatrul, Scrisori către învățători, Musca, Maior Tecuş către maior Teacă, Plaja, Lae Chioru, Mihai şi Dumitra, Omul liber, Domnul polemist, Preşedintele.
Mai interesante decât eliminările „necesare” erau „recomandările” şi hotărârile transmise editurii. Editura, desigur, trebuia, la rându-i, să le transmită autorului şi să-l „îndrume” (acesta era cuvântul preferat, cu încărcătură politică marxist-leninistă, pentru că se ştia că scriitorii şi, în general, artiştii erau nişte rătăcitori printre ispitele idealismului, misticismului şi decadentismului...) spre îndeplinirea exigențelor cenzurii, exigențe bineînțeles că neargumentate, de vreme ce erau zilnic expuse în presă, în emisiunile radiofonice şi în „prelucrările” cel puțin săptămânale din întreprinderi şi din instituții. Iată câteva „recomandări” exemplare:
La tableta Majestatea sa Proprietarul se cerea: „în al doilea aliniat [sic!] să se omită cuvintele: «îi place să fie viguros tescuită»”. Iată, pentru mai buna înțelegere a sensibilității cenzorului, textul pamfletului, căci „tableta” cu titlul citat este un pamflet: „Proprietarul adevărat, specific metropolei româneşti, e acolo, în aceste văgăuni [colibe leproase, înnămolite în mocirlele unui cartier], îmbrăcat englezeşte, cu nevasta groasă şi ridicată de vârful pântecos al nasului în sus; cu o fată care învață pianò; cu un băiat care va fi judecător sau deputat – trăind cu toți în piftia mahalalei şi educați ca viermii, pentru moleşeală, putreziciune şi inconştiență.
La fiecare semestru, acest proprietar urcă şi la fiece an îndoieşte chiria, care la locatarii cei mai săraci echivalează aproape cu cifra venitului muncii. E ca o funie ce se strânge pe gâtlejul unui spânzurat, încă în viață, cu fiece zmucire câte puțin.
Pân-aci lucrurile privesc finanțele şi negoțul. Proprietarii storc puterile populației, şi acestei populații, care reprezintă, fără să-şi dea seama, o putere, s-ar părea că-i place să fie viguros tescuită. Iar autoritățile nu intervin să echilibreze guşa proprietarului cu punga chiriaşului.”
Probabil că cenzorul avea o subtilă inteligență politică şi a înțeles că nu este bine să vorbeşti de funie în casa spânzuratului şi nici să-i atragi populației atenția asupra puterii pe care o are şi, totodată, asupra plăcerii perverse de a se lăsa „viguros tescuită”.
La aceeaşi tabletă se cerea: „să se renunțe la ultimul aliniat” (sic!). Iată alineatul respectiv: „Cu un capital de cinci mii de lei dobândiți din bacşişuri şi furturi mărunte, un odăiaş de biurou poate cumpăra, în acelaş timp cu o magazie de zid, dreptul, rezervat lui Dumnezeu, de a suprima omenirea.”
La tableta Un om providențial se cerea: „să se renunțe la pasajul tăiat de noi cu creion roşu, în prima pagină”. Citez integral începutul pamfletului – căci, iarăşi, despre un pamflet este vorba – , închizând între paranteze unghiulare (< >) „pasajul tăiat de noi cu creion roşu”: „Proprietarul hotelului în care locuiesc stă pe gânduri. Are optzeci de camere toate pline şi treizeci din ele, rezervate clientelei cu schimbul, se închiriază la fiece oră. El inspectează, pe rând şi de câteva ori pe zi, toate etajele. <La nr.45 aude un geamăt de satisfacție. Cine e la nr. 45? Perfect! la plecare va plăti de două ori prețul odăii pentru că a turburat liniştea pasagerilor într-un chip antifamilial. Locatarei de la nr. 73 i se va întrei chiria, pentru că dovedeşte o activitate îmbelşugată şi schimbă şervetele des.> Cine face baie la al doilea etaj, în ore nepotrivite? A! da, bine. Se va încasa un supliment.”
La schița de profil Omul care nu ştie să plece se cerea : „să se omită pasajul din pag. 4 însemnat cu creionul”. Citez „pasajul”: „În coridor mă cuprinse voiciunea mea normală şi mă repezii la bucătărie. Servitoarea ținea râşnița de cafea în brațe. Construi doi ghionți cu colți şi-i aplicai în maxilarele ei, subt bărbie. Servitoarea dete să urle.
– Şşt! îi spusei pe şoptite. Nu face gălăgie că aude din biurou cel mai bun elev la botanică al ilustrului meu părinte. Cine ți-a spus să-l bagi în biurou, muiere? Vorbeş-te-ncet, că te anihilez. Ce ți-a venit?
Servitoarea se puse să plângă şi, convinsă că-i curge sânge din măsele, făcu o demonstrație de şantaj cu scuipat pur. Era o senzație falsă, măselele erau intacte.
Abia te-am atins – îi explicai – şi zbieri ca un cangur.”
Bineînțeles că textul citat nu este un „pasaj”, ci un fragment, parte integrantă din schița de profil Omul care nu ştie să plece, după cum îşi va putea da lesne seama tot cititorul inteligent.
„Biletul de papagal” Un tâlhar medical trebuia amputat, după opinia cenzorului, de două ori. O dată se cerea: „în primul aliniat [sic!] să se renunțe la cuvintele «şi întocmit din bale»”. Cuvintele ce l-au şocat pe cenzor sînt cuprinse într-o frază în care Tudor Arghezi, apreciind profesiunea de analist medical a unui tânăr chimist, scrie că analistul „se îndeletniceşte cu verificarea şi analiza sângelui şi a secrețiilor fizicului nostru inteligent şi întocmit din bale”. Ca să formuleze pretenția citată, cenzorul trebuie să fi fost ori un îmbâcsit cu opinia multor didactici, negativă, de bună seamă, că Tudor Arghezi este un scriitor naturalist, ori un individ care s-a socotit personal înjosit, citind că fizicul lui inteligent este întocmit nu numai din materie cenzorială, dar şi din bale. A doua oară se cerea: „La aliniatul [sic!] 2 să se omită pasajul ...”. Şi, pentru orientare, se cita începutul „pasajului”. Pentru că „pasajul” este parte a unui text, a unei idei, îl citez în contextul lui: „Chimistul trebuia să trăiască. Un coleg l-a sfătuit să viziteze pe domnii medici, de preferință pe cei cu clientelă, cu înfumurări de lăutari, cu înscrieri anticipate şi cu afişul de închiriat pe uşă: «Vizita una mie lei». <Bolnavii cunosc din redactări variate, care uneori fac abstracție nu numai de obraz, dar şi de gramatică, inscripția de introducere la câțiva medici reputați şi de mare specialitate. Ei costă scump, ca vânzătoarele de grații, cedează numai la sumă rotundă şi primesc banii înainte. Din traficul sultanelor medicale masculine lipseşte numai instituția patronajului cunoscută subt numele de «Țață», care la unii împărțitori de miracole cu monopol de Stat a luat forma unui secretariat. Mângâierea prostatei: 1000 lei. Urechea la țâță: 1000 lei. Sînt operațiuni banale. Scara prețurilor creşte ca la dricar şi ca la arhiereu, care îşi trag vitaminele, ca şi medicii mari, din accesoriile pobreganiei şi ale colivei. O moarte subt cloroform: 100.000 lei.”>4
Şi, în sfârşit, – deşi aş mai putea cita multe texte pe care cenzorii le considerau publicabile numai dacă ar fi fost ciopârțite după gusturile lor ideologice –, încă un exemplu de prostie cenzorială. În tableta-poem Fluturele de chiciură se cerea „să se omită cuvintele «cum numai dumnezeu [sic!] se pricepe să dea»„ – o metaforă în locul unui prozaic superlativ absolut. Iată „fluturele de chiciură” aşa cum l-a desenat penița sensibilității poetului, fermecată de frumusețile lui nemaivăzute, cărora le-a dedicat metafora neadmisă de cenzură: „De coada măturii răzimată-n părete, s-a lipit ceva, ca o bucată de hârtie. Ne punem ochelarii. Copiii ne-au luat-o înainte şi au țipat: «Ce splendoare!». Într-adevăr, prezența străinului e uimitoare. E un fluture mare, oprit acolo, pe mătura cu care s-au adunat virginalele petale în câteva muşuroaie, pe cărări. Culoarea lui, nouă pentru toată grădina, e o nuanță palidă, de ivoriu pe catifea transparentă. S-a strâns toată lumea să salute cu emoție mistică imobilitatea nobilului vizitator, croit din cele mai suave cârpe astrale. Îl examinăm la ochelari şi lupă ca să-i descoperim caracteristicile misterioase. Ochii de argint şi aur lipsesc. Cucuvaia mică are capul bont şi nicio mustață detectoare, niciun fulg de sprânceană nu-i complică profilul, neted şi scurt. O simplicitate redusă la triunghi, cum singur Dumnezeu se pricepe să dea, deosibeşte perfecțiunea nemaipomenitei făpturi.”
Toate aceste hotărâri stupide şi multe altele identice, însemnate pe textele dactilografiate5, trebuiau să-i fie comunicate lui Tudor Arghezi de cineva din editură, ca nişte condiții sine qua non ale apariției cărții Tablete. Acel cineva din editură, conform normelor privind relațiile cu autorii, putea fi directorul, unul din redactorii-şefi, un şef de redacție sau redactorul responsabil. Al. I. Ştefănescu a încălcat pe neaşteptate aceste norme. Şi fie ca să mă recompenseze pentru alcătuirea rapidă a colecției Tabletelor, fie pentru că, ştiind că de mult timp năzuiam să-l văd aidoma pe poet şi să-i vorbesc, a voit să-mi dăruiască cel mai bun prilej. În momentul în care i-am pus pe birou colecția pregătită pentru Mărțişor, a pus mâna pe receptorul telefonului, a format un număr şi, recomandându-se, a adăugat că vrea să-i transmită ceva maestrului Tudor Arghezi. După un salut politicos şi câteva formule convenționale de început de convorbire, l-a anunțat scurt că îi trimite paginile viitorului volum de proze printr-un „redactor care vă iubeşte”. Şi fără să mă prevină în vreun fel, a spus numele meu. Auzindu-l – îmi aduc foarte bine aminte sentimentul trăit atunci, puternic şi bizar – vorbele lui parcă nu mă priveau pe mine, ci pe un altul, care, surprins de cuvintele rostite, fugise din mine chiuind, lăsându-mă năuc, copleşit de o intensă bucurie mută.
Când, după câteva secunde, m-am reîntregit, am luat mapa cu texte pregătite pentru Mărțişor, i-am mulțumit „tovarăşului Ali”, m-am dus în redacție, am pus mapa şi plumiera cu creioane, ascuțitoare, radieră şi stilou în servietă şi am plecat spre Mărțişor. Nu ştiu cum am ajuns până acolo. În amintire nu mi-a rămas decât hodorogeala hurducăită a unui tramvai, o uliță de mahala cu case modeste, uliță pe care am bătut-o cu piciorul până la „prelungirea Mărțişor” şi până la portița de intrare în gospodăria poetului. Apoi... Apoi totul a devenit altfel decât până atunci..
Deşi mi se pare că pentru „scrisoarea deschisă” din Contemporanul „tovarăşul Ali” ar merita, în pofida dictonului de mortuis nil nisi bene, câteva fraze spinoase, mă abțin să le creionez, din două principale şi foarte subiective motive:
Primul – Datorită bunăvoinței lui am fost angajat, în 1950, înainte de a-mi termina studiile universitare şi deşi aveam „origine socială nesănătoasă”, deci „dosar de cadre” prost, dispecer la E.P.D., instituție culturală cu profil ideologic (dar ce instituție nu avea profil ideologic în timpul regimului comunist?) şi dependentă direct de Consiliul de Miniştrii, ceea ce îi dădea un plus de autoritate administrativă. Angajare rapidă, după doar zece zile de la depunerea „probei de competență” (o recenzie la o cărțulie de proză), în a doua jumătate a lunii aprilie, care m-a smuls la timp din ghearele organizației U.T.M. din Facultate, ai cărei activişti şefi, nişte zvârgolici ahtiați să parvină prin slugărnicie politică pemeristă, mă eliminaseră de pe lista studenților selectați pentru a fi viitorii cercetători ai Institutului de Istorie Literară, ce urma să-şi înceapă activitatea, subt conducerea lui G. Călinescu, în toamna anului 1950, şi mă aruncaseră (după cum mi-a spus asistentul universitar Constantin Jalbă – fie-i țărâna uşoară!) învățător „la dispoziția Ministerului Învățământului şi Culturii, în județul Bistrița-Năsăud”.
Al doilea motiv pentru care mă abțin să folosesc vreun cuvânt colțos împotriva lui Al.I. Ştefănescu este recunoştința pe care i-o păstrez pentru că, ştiindu-mă un împătimit cititor de literatură argheziană – cândva, într-un articol de amintiri, mă va numi, cu bunăvoință, „fanatic arghezian” – , atunci când i s-a comandat editarea unei cărți de proze argheziene, m-a chemat la sine şi m-a întrebat, pe un ton semiconfidențial, dacă aş putea alcătui, în două luni, o antologie de proze argheziene de 300-400 de pagini. „Momentul istoric” mi se pare că era începutul anului 1954, şi, de asemenea, mi se pare că din întrebarea lui am dedus că „forurile” voiau să vadă antologia tipărită până la 21 mai 1955, când poetul împlinea vârsta de 75 de ani. I-am spus că-mi sînt suficiente două-trei săptămâni, dacă mă înlesneşte cu patru dactilografe şi cu două corectoare foarte bune, care să verifice dactilogramele înainte de lectura mea finală. A doua zi am avut la dispoziție patru dactilografe şi două corectoare. Cu ajutorul hărniciei lor, al inteligentei lor atenții şi nu în ultimul rând al răbdării şi capacității lor de a descifra măruntele buchiseli din caietele colecției mele de proze argheziene, după trei săptămâni am pus pe biuroul lui Al.I. Ştefănescu două mape conținând vreo 700-800 de pagini dactilografiate, de două ori mai multe decât îmi ceruse. De două ori mai multe pentru că ştiam, din situații similare, că textele incluse în dactilograme vor fi considerate, în editură, ca material documentar, citite de director, redactorii-şefi, şefii de redacții şi de alte persoane vigilente, cu nivel ideologic şi politic superior, şi împărțite în trei grupe: publicabile, nepublicabile şi discutabile, şi abia după aceea trimise la „forurile de aviz”, însoțite de un referat-sinteză al observațiilor critice editoriale. Altminteri nu se putea, pentru că ar fi însemnat că directorul şi ceilalți membri din „aparatul de conducere” al editurii sînt lipsiți de spirit critic față de nişte texte apărute în timpul regimului burghezo-moşieresc şi aparținând unui scriitor despre a cărui literatură se ştia, în cercurile de conducere ideologică ale partidului comunist, că este mistică şi decadentă.
Într-adevăr, după citirea celor peste 700 de pagini de către Al.I. Ştefănescu, Silvian Iosifescu, Milo Petroveanu, Florin Tornea şi câțiva redactori cu „orientare justă”, textele au fost trimise la „forurile superioare”, însoțite de un amplu referat-sinteză (vreo 30 de pagini), cuprinzând – presupun, pentru că l-am văzut, dar nu l-am citit – observațiile critice ale cititorilor din editură. Acolo vor fi fost parcurse de Leonte Răutu, patronul proletcultismului stalinist din România, un fel de Jdanov dâmbovițean, şi de activiştii din subordinea lui, precum şi de Miron Constantinescu, concurentul autorității lui Leonte Răutu pe plan ideologico-literar, devenit, la un moment dat, înainte de Plenara din iunie 1957, un guru în ierarhia „partidului unic”, de vreme ce mereu dădea indicații cu tentă intelectuală, iar mulți membri ai sectoarelor editoriale îi rosteau numele cu ton respectuos şi sperau să obțină din partea lui dezlegări de şarade ideologice şi de probleme în „politica cu cartea”. „Să-l întrebăm pe tovarăşul Miron” era o expresie curentă a conducătorilor de edituri, îndeosebi de edituri literare, o expresie ce reflecta nu numai o mare încredere în puterea cugetărilor Constantinescului Miron, dar şi o nuanță de ostilitate față de stalinistul Leonte Răutu. Şi fără îndoială că dactilogramele au ajuns şi la E.P.D. şi la cenzura oficială, denumită eufemistic Direcția Generală a Presei şi Tipăriturilor (D.G.P.T.). Când au revenit în editură, textele predate de mine directorului, cu vreo şase luni mai înainte, în două mape cenuşii, erau cuprinse în două mape colorate: o mapă roşie conținea texte excluse (vreo 300 de pagini), neînsoțite de nicio mențiune justificativă, iar o altă mapă, albastră, celelalte 450-500 de pagini şi o anexă de vreo zece pagini, din care nouă pagini cuprindeau „recomandări”, „propuneri” şi dispozițiile „să se omită” sau „să se renunțe la” (tabletele, pasajele, frazele, cuvintele).
Trei din cele vreo nouă pagini ale anexei cu care s-a întors la editură manuscrisul Tablete1, deci aproximativ o treime din observațiile, propunerile, recomandările şi hotărârile cenzoriale le-am găsit printre obiectele salvate din ruinurile apartamentului meu de până la 4 martie 1977. În ele se cerea eliminarea a unsprezece texte2 – numite în cele trei pagini necenzurate de seism, când „tablete”, când… „bucăți” – şi se „propuneau modificări” sau pur şi simplu se dispunea eliminarea ori „transformarea” unor pasaje, alineate, fraze, propoziții, cuvinte, cu diverse formule cenzoriale categorice: „să se omită cuvintele…”, „să se renunțe la pasajul tăiat de noi cu creionul roşu”, „să se scoată pasajul”, „să se modifice”, „să se taie cuvântul” ş.a.m.d.
Propunerile de eliminare a tabletelor erau introduse cu fraze tipic cenzoriale („socotim necesar să se renunțe la tabletele…”, sau „propunem scoaterea bucăților…”), argumentate ridicol: „Parte din acestea [din tablete] conțin atacuri la adresa bisericii ca instituție3, parte sînt nesemnificative” (?!).
Citez în continuare titlurile celor unsprezece tablete, la care, după opinia cenzorilor, era necesar să se renunțe: Procesul conştiinței, Postul cel mare şi teatrul, Scrisori către învățători, Musca, Maior Tecuş către maior Teacă, Plaja, Lae Chioru, Mihai şi Dumitra, Omul liber, Domnul polemist, Preşedintele.
Mai interesante decât eliminările „necesare” erau „recomandările” şi hotărârile transmise editurii. Editura, desigur, trebuia, la rându-i, să le transmită autorului şi să-l „îndrume” (acesta era cuvântul preferat, cu încărcătură politică marxist-leninistă, pentru că se ştia că scriitorii şi, în general, artiştii erau nişte rătăcitori printre ispitele idealismului, misticismului şi decadentismului...) spre îndeplinirea exigențelor cenzurii, exigențe bineînțeles că neargumentate, de vreme ce erau zilnic expuse în presă, în emisiunile radiofonice şi în „prelucrările” cel puțin săptămânale din întreprinderi şi din instituții. Iată câteva „recomandări” exemplare:
La tableta Majestatea sa Proprietarul se cerea: „în al doilea aliniat [sic!] să se omită cuvintele: «îi place să fie viguros tescuită»”. Iată, pentru mai buna înțelegere a sensibilității cenzorului, textul pamfletului, căci „tableta” cu titlul citat este un pamflet: „Proprietarul adevărat, specific metropolei româneşti, e acolo, în aceste văgăuni [colibe leproase, înnămolite în mocirlele unui cartier], îmbrăcat englezeşte, cu nevasta groasă şi ridicată de vârful pântecos al nasului în sus; cu o fată care învață pianò; cu un băiat care va fi judecător sau deputat – trăind cu toți în piftia mahalalei şi educați ca viermii, pentru moleşeală, putreziciune şi inconştiență.
La fiecare semestru, acest proprietar urcă şi la fiece an îndoieşte chiria, care la locatarii cei mai săraci echivalează aproape cu cifra venitului muncii. E ca o funie ce se strânge pe gâtlejul unui spânzurat, încă în viață, cu fiece zmucire câte puțin.
Pân-aci lucrurile privesc finanțele şi negoțul. Proprietarii storc puterile populației, şi acestei populații, care reprezintă, fără să-şi dea seama, o putere, s-ar părea că-i place să fie viguros tescuită. Iar autoritățile nu intervin să echilibreze guşa proprietarului cu punga chiriaşului.”
Probabil că cenzorul avea o subtilă inteligență politică şi a înțeles că nu este bine să vorbeşti de funie în casa spânzuratului şi nici să-i atragi populației atenția asupra puterii pe care o are şi, totodată, asupra plăcerii perverse de a se lăsa „viguros tescuită”.
La aceeaşi tabletă se cerea: „să se renunțe la ultimul aliniat” (sic!). Iată alineatul respectiv: „Cu un capital de cinci mii de lei dobândiți din bacşişuri şi furturi mărunte, un odăiaş de biurou poate cumpăra, în acelaş timp cu o magazie de zid, dreptul, rezervat lui Dumnezeu, de a suprima omenirea.”
La tableta Un om providențial se cerea: „să se renunțe la pasajul tăiat de noi cu creion roşu, în prima pagină”. Citez integral începutul pamfletului – căci, iarăşi, despre un pamflet este vorba – , închizând între paranteze unghiulare (< >) „pasajul tăiat de noi cu creion roşu”: „Proprietarul hotelului în care locuiesc stă pe gânduri. Are optzeci de camere toate pline şi treizeci din ele, rezervate clientelei cu schimbul, se închiriază la fiece oră. El inspectează, pe rând şi de câteva ori pe zi, toate etajele. <La nr.45 aude un geamăt de satisfacție. Cine e la nr. 45? Perfect! la plecare va plăti de două ori prețul odăii pentru că a turburat liniştea pasagerilor într-un chip antifamilial. Locatarei de la nr. 73 i se va întrei chiria, pentru că dovedeşte o activitate îmbelşugată şi schimbă şervetele des.> Cine face baie la al doilea etaj, în ore nepotrivite? A! da, bine. Se va încasa un supliment.”
La schița de profil Omul care nu ştie să plece se cerea : „să se omită pasajul din pag. 4 însemnat cu creionul”. Citez „pasajul”: „În coridor mă cuprinse voiciunea mea normală şi mă repezii la bucătărie. Servitoarea ținea râşnița de cafea în brațe. Construi doi ghionți cu colți şi-i aplicai în maxilarele ei, subt bărbie. Servitoarea dete să urle.
– Şşt! îi spusei pe şoptite. Nu face gălăgie că aude din biurou cel mai bun elev la botanică al ilustrului meu părinte. Cine ți-a spus să-l bagi în biurou, muiere? Vorbeş-te-ncet, că te anihilez. Ce ți-a venit?
Servitoarea se puse să plângă şi, convinsă că-i curge sânge din măsele, făcu o demonstrație de şantaj cu scuipat pur. Era o senzație falsă, măselele erau intacte.
Abia te-am atins – îi explicai – şi zbieri ca un cangur.”
Bineînțeles că textul citat nu este un „pasaj”, ci un fragment, parte integrantă din schița de profil Omul care nu ştie să plece, după cum îşi va putea da lesne seama tot cititorul inteligent.
„Biletul de papagal” Un tâlhar medical trebuia amputat, după opinia cenzorului, de două ori. O dată se cerea: „în primul aliniat [sic!] să se renunțe la cuvintele «şi întocmit din bale»”. Cuvintele ce l-au şocat pe cenzor sînt cuprinse într-o frază în care Tudor Arghezi, apreciind profesiunea de analist medical a unui tânăr chimist, scrie că analistul „se îndeletniceşte cu verificarea şi analiza sângelui şi a secrețiilor fizicului nostru inteligent şi întocmit din bale”. Ca să formuleze pretenția citată, cenzorul trebuie să fi fost ori un îmbâcsit cu opinia multor didactici, negativă, de bună seamă, că Tudor Arghezi este un scriitor naturalist, ori un individ care s-a socotit personal înjosit, citind că fizicul lui inteligent este întocmit nu numai din materie cenzorială, dar şi din bale. A doua oară se cerea: „La aliniatul [sic!] 2 să se omită pasajul ...”. Şi, pentru orientare, se cita începutul „pasajului”. Pentru că „pasajul” este parte a unui text, a unei idei, îl citez în contextul lui: „Chimistul trebuia să trăiască. Un coleg l-a sfătuit să viziteze pe domnii medici, de preferință pe cei cu clientelă, cu înfumurări de lăutari, cu înscrieri anticipate şi cu afişul de închiriat pe uşă: «Vizita una mie lei». <Bolnavii cunosc din redactări variate, care uneori fac abstracție nu numai de obraz, dar şi de gramatică, inscripția de introducere la câțiva medici reputați şi de mare specialitate. Ei costă scump, ca vânzătoarele de grații, cedează numai la sumă rotundă şi primesc banii înainte. Din traficul sultanelor medicale masculine lipseşte numai instituția patronajului cunoscută subt numele de «Țață», care la unii împărțitori de miracole cu monopol de Stat a luat forma unui secretariat. Mângâierea prostatei: 1000 lei. Urechea la țâță: 1000 lei. Sînt operațiuni banale. Scara prețurilor creşte ca la dricar şi ca la arhiereu, care îşi trag vitaminele, ca şi medicii mari, din accesoriile pobreganiei şi ale colivei. O moarte subt cloroform: 100.000 lei.”>4
Şi, în sfârşit, – deşi aş mai putea cita multe texte pe care cenzorii le considerau publicabile numai dacă ar fi fost ciopârțite după gusturile lor ideologice –, încă un exemplu de prostie cenzorială. În tableta-poem Fluturele de chiciură se cerea „să se omită cuvintele «cum numai dumnezeu [sic!] se pricepe să dea»„ – o metaforă în locul unui prozaic superlativ absolut. Iată „fluturele de chiciură” aşa cum l-a desenat penița sensibilității poetului, fermecată de frumusețile lui nemaivăzute, cărora le-a dedicat metafora neadmisă de cenzură: „De coada măturii răzimată-n părete, s-a lipit ceva, ca o bucată de hârtie. Ne punem ochelarii. Copiii ne-au luat-o înainte şi au țipat: «Ce splendoare!». Într-adevăr, prezența străinului e uimitoare. E un fluture mare, oprit acolo, pe mătura cu care s-au adunat virginalele petale în câteva muşuroaie, pe cărări. Culoarea lui, nouă pentru toată grădina, e o nuanță palidă, de ivoriu pe catifea transparentă. S-a strâns toată lumea să salute cu emoție mistică imobilitatea nobilului vizitator, croit din cele mai suave cârpe astrale. Îl examinăm la ochelari şi lupă ca să-i descoperim caracteristicile misterioase. Ochii de argint şi aur lipsesc. Cucuvaia mică are capul bont şi nicio mustață detectoare, niciun fulg de sprânceană nu-i complică profilul, neted şi scurt. O simplicitate redusă la triunghi, cum singur Dumnezeu se pricepe să dea, deosibeşte perfecțiunea nemaipomenitei făpturi.”
Toate aceste hotărâri stupide şi multe altele identice, însemnate pe textele dactilografiate5, trebuiau să-i fie comunicate lui Tudor Arghezi de cineva din editură, ca nişte condiții sine qua non ale apariției cărții Tablete. Acel cineva din editură, conform normelor privind relațiile cu autorii, putea fi directorul, unul din redactorii-şefi, un şef de redacție sau redactorul responsabil. Al. I. Ştefănescu a încălcat pe neaşteptate aceste norme. Şi fie ca să mă recompenseze pentru alcătuirea rapidă a colecției Tabletelor, fie pentru că, ştiind că de mult timp năzuiam să-l văd aidoma pe poet şi să-i vorbesc, a voit să-mi dăruiască cel mai bun prilej. În momentul în care i-am pus pe birou colecția pregătită pentru Mărțişor, a pus mâna pe receptorul telefonului, a format un număr şi, recomandându-se, a adăugat că vrea să-i transmită ceva maestrului Tudor Arghezi. După un salut politicos şi câteva formule convenționale de început de convorbire, l-a anunțat scurt că îi trimite paginile viitorului volum de proze printr-un „redactor care vă iubeşte”. Şi fără să mă prevină în vreun fel, a spus numele meu. Auzindu-l – îmi aduc foarte bine aminte sentimentul trăit atunci, puternic şi bizar – vorbele lui parcă nu mă priveau pe mine, ci pe un altul, care, surprins de cuvintele rostite, fugise din mine chiuind, lăsându-mă năuc, copleşit de o intensă bucurie mută.
Când, după câteva secunde, m-am reîntregit, am luat mapa cu texte pregătite pentru Mărțişor, i-am mulțumit „tovarăşului Ali”, m-am dus în redacție, am pus mapa şi plumiera cu creioane, ascuțitoare, radieră şi stilou în servietă şi am plecat spre Mărțişor. Nu ştiu cum am ajuns până acolo. În amintire nu mi-a rămas decât hodorogeala hurducăită a unui tramvai, o uliță de mahala cu case modeste, uliță pe care am bătut-o cu piciorul până la „prelungirea Mărțişor” şi până la portița de intrare în gospodăria poetului. Apoi... Apoi totul a devenit altfel decât până atunci..