Confruntarea unor amintiri

June fulminant al poeziei autohtone din jurul anului 1940, apoi istoric literar, publicist şi nu în ultimul rînd memorialist, cu o viață deloc uşoară, sub neprielnice vremi, Lucian Valea a cunoscut numeroşi scriitori cărora le-a făcut loc în „depozitele miraculoase” ale amintirii sale, spre a le evoca în două volume, dintre care ultimul, postum, face obiectul prezentelor însemnări. Predomină aici un şir de „truditori modeşti dar cu mare tragere de inimă pentru cultură”, „stinşi prematur ori dispăruți numai, aproape inexplicabil, din circulația normală a destinului lor”, însă cîteva nume sunt de notorietate. Ne oprim asupra a două dintre ele, nu doar întrucît sunt atracțioase, ci şi pentru că pe purtătorii lor s-a întîmplat ca şi subsemnatul să-i fi cunoscut îndeajuns de bine. Astfel că amintirile noastre se intersectează. Mai întîi A. E. Baconsky. Lucian Valea l-a întîlnit prima oară în iarna 1955, eu în primăvara anului anterior, cu prilejul unei vizite a scriitorilor din jurul revistei Steaua, la Oradea. „M-a primit, scrie memorialistul, într-un birou de pe pereții căruia nu lipseau tablourile. Stătea la o masă cu cărți şi manuscrise. Eleganța lui vestimentară contrasta, violent, cu modul de a se îmbrăca al omului din vremea aceea, rămas încă tributar modei proletare: costumul, gen pe puncte, şapcă, fără cravată”. Impresie coroborată cu cea „insolită” a părintelui acestuia, „bătrîn învățător”, care-l vede în 1956, la Sângeorz, unde poetul venise pentru un tratament balnear: „I s-a părut prea frumos pentru un bărbat, prea elegant pentru vremurile în care trăia şi prea distins pentru stilul predominant în epocă”. Adevărul este acesta. Ceea ce frapa în primul rînd în persoana bardului era ținuta ostentativ elegantă, adjuvant al conştiinței de bărbat chipeş dar şi mod oblic de a se încadra în context. În acei ani de indigență, de viață cenuşie sub toate aspectele, un atare răsfăț vestimentar costa mult, nefiind la îndemîna covîrşitoarei majorități a cetățenilor. Autorul Fluxului memoriei şi-l putea îngădui, deoarece veniturile condeierilor care acceptaseră să slujească regimul erau foarte consistente, iar pana lui se grăbise să aştearnă texte propagandistice dintre cele mai acuzate, fapt ce l-a propulsat în fruntea unuia dintre foarte puținele periodice literare care apăreau atunci în țară. Însă ambițiile sale, cu o viguroasă rădăcină egolatră, erau mult mai mari, în direcția unei afirmări personale cu sau fără sprijinul oficialității. Încasînd onorariile oferite de aceasta, A. E. Baconsky înțelegea a o sfida „subtil” prin garderoba sa ieşită din comun, printr-o „eleganță” nelipsită de aroganță pe care a impus-o ca o uniformă „elitară” şi unor colegi de redacție precum Aurel Rău şi Aurel Gurghianu. Morga sa provoca pînă la un punct platitudinea dezolantă, deficitul de elementară civilizație a noilor potentați, deşi să remarcăm că se înscria în perimetrul lumii lor vulgar triumfătoare, precum o curiozitate tolerată a acesteia (i s-ar potrivi expresia pe care Paul Morand o aplica unuia dintre contemporanii săi, „un aristocrat pentru bădărani”, căci vădea rigidități mai puțin conforme cu veritabilul spirit aristocratic). A fost totuşi primul act de relativă nesubordonare înaintea „emancipării” care s-a petrecut la periodicul clujean, pe la mijlocul deceniului şase, cel „obsedant”. Se cuvine reamintit şi prototipul bucureştean al lui A. E. Baconsky, care era Petru Dumitriu. Aproape de aceeaşi vîrstă cu redactorul şef al revistei Steaua, autorul Cronicii de familie îşi permitea şi el o ținută inconformistă, „aristocratică”, o conduită de dandy „socialist”, pe temeiul financiar creat de copioasele sale compromisuri scriptice, normal, la scara mai mare pe care o făcea posibilă locația sa la „centru”. Îl zăream în 1954, într-o înveşmîntare neverosimilă, de senior interbelic, la Casa scriitorilor ori la Athenée Palace, plutind deasupra mizeriilor obşteşti. Un soi de emulație se desfăşura între cei doi, legată de o estetizare a persoanei, de un narcisism scăldat în dezangajarea de fond, amorală. Țintind ambii o „eliberare” care să dea măsura potenței lor creatoare, acceptau pînă una-alta un suficient de spectaculos joc oportunist.
„Mai mult decît prin scrisul său neliniştit şi prin personalitatea sa inconformistă, Baconsky şi-a indispus epoca, prin revista pe care a condus-o: Steaua. Încă de la primele numere apărute sub şefia lui, Steaua se prezintă ca o publicație incomodă, tipărind nume «compromise» şi studii despre chestiuni literare, cel puțin suspecte, dacă nu de-a dreptul primejdioase; atacînd la rubrica Mențiuni şi opinii personalități literare «la modă», despre care presa nu zicea decît de bine, informînd despre mişcarea europeană şi universală, într-o rubrică unică în publicistica vremii – Confluențe – şi promovînd o spectaculoasă deschidere spre modernitate”. N-am putea contesta asemenea rînduri ale lui Lucian Valea, însă ele impun cîteva precizări. „Deschiderea spre modernitate”, reală, era în fapt destul de timidă, deoarece textele „curajoase” alternau cu altele proregim, în cadrul inflexibil al ideologiei momentului, deosebit de ingrat mai cu seamă în urma înăbuşirii în sînge a revoluției anticomuniste din Ungaria. Departe de a „primejdui” ordinea de stat, paginile Stelei tatonau cu maximă prudență limitele impuse de forurile care dirijau cultura, ca şi de cenzură, care, după o vagă relaxare, în urma dispariției lui Stalin, au revenit la măsuri draconice. Am putea afirma că, mai curînd decît să fie protestatară, revista clujeană oglindea tirania unui dirijism pe fundalul căruia cele mai firave semne de „liberalizare” atrăgeau atenția într-un chip disproporționat cu semnificația lor rezonabilă, precum nişte scîntei în beznă. Cu toate acestea, A. E. Baconsky şi-a pierdut scaunul de redactor şef. N-am uitat poza ce a adoptat-o într-o asemenea circumstanță. Se plimba alene pe stradă, înveşmîntat ca de obicei „la patru ace”, cu privirea acoperită de o pereche de ochelari de soare, iar la redacție şedea pe un scaun în mijlocul încăperii adjunctului său, Aurel Gurghianu, parcă pregătit de plecare, însă cu o înțepenire a poziției şi cu o superbie a privirii, ca şi cum, vag plictisit, ar trebui să mai acorde audiențe. A urmat exilul la… Bucureşti, unde a dobîndit o locuință ultracentrală, pe strada numită ulterior Tudor Arghezi, nr. 26, în care primeşte vizitele memorialistului. Ne putem lesne imagina convorbirile lor, de facto monologurile lui Baconsky, ins cu o remarcabilă uşurință a oralității, în duhul unei cordialități condescendente. Acum poetul stelist intră în faza a doua, cu adevărat expiatoare, a biografiei sale, beneficiind de o ambianță în care fibra sa de artist putea respira în voie: „Poetul avea o colecție de picturi, din care nu lipseau Pallady şi Țuculescu, icoane vechi, mobilier stil, lucrări de Alin Gheorghiu, excelente desene şi picturi proprii, cărți rare – toate contribuind la închegarea acelei atmosfere de bun gust şi de intelectualitate, care constituia blazonul de noblețe al acestui interior. Biroul la care lucra Baconsky aparținuse doctorului Danielopolu”. Sancțiunea era aşadar remarcabil de blîndă… În vreme ce Petru Dumitriu se stabilise definitiv în Occident, e drept fără a lăsa acolo o urmă foarte prestigioasă, A. E. Baconsky ezită a face un atare pas decisiv. Călătoriile pe care le-a întreprins în Vest se soldează cu o decepție provocată în speță de ceea ce socotea a fi „xenofobismul francez”, „suficiența culturală”, „penibila autarhie spirituală” a hexagonului. Însingurat, de bună seamă vulnerat prin neputința realizării visului său de glorie transnațional, se lamentează astfel oaspetelui său dintr-o îndepărtată provincie, în termeni ce n-ar fi displăcut regimului ceauşist, tot mai atras de naționalism, dacă ultimul Baconsky ar mai fi fost dispus a-l sluji: ”Şi Ionescu şi Cioran şi Beckett sunt de fapt nişte tolerați, nişte meteci, cum le zice Sartre, care s-a năpustit recent asupra lor, într-un text de un şovinism furibund. Şi totuşi ei scriu cea mai valoroasă franceză contemporană. Dar naționalismul francez, exacerbat după război, promovează o politică provincială, în cultură, cu întoarcerea spatelui atît Orientului cît şi Europei occidentale. Celui mai incolor poetastru din Sud i se dedică analize sofisticate de către o critică ignorantă, care se simte jignită cînd e întrebată care sunt marii poeți europeni de azi, dovedind că nu ştie ce să răspundă. Tocmai de aceea e mai mult decît ridicolă graba cu care noi traducem, scriem, lăudăm astfel de mediocrități”. Nu putem a nu ne gîndi la o similară deziluzie, cea a lui Macedonski, cînd, la o vîrstă crepusculară, constatase că nu-i mai stă în putință a inaugura o strălucită carieră franceză…
Efigia de căpetenie a cărții de care ne ocupăm este însă cea a lui Lucian Blaga. Într-un Cluj devastat de stihia proletcultistă, prezența marelui om, pe care zadarnic autoritățile se străduiau a-l împinge în anonimat, părea a ține de miracol. În plin marasm ideologic, Blaga putea fi întîlnit pe stradă, putea fi abordat ca o chezăşie a normalității: „Nu mi se poate şterge din minte, consemnează memorialistul, silueta lui Blaga, aşa cum se strecura ea atunci, printre trecătorii grăbiți, pe străzile Clujului. Îmbrăcat mai totdeauna în costume de culoare închisă, cu pălărie de fetru, cu umbrelă – pe vreme ploioasă – şi ținînd în mînă o servietă, omul călca fără grabă, părînd, cu fiecare pas, că se coboară de pe nişte trepte nevăzute. Cînd era salutat, îşi ridica, politicos, pălăria şi înclina, uşor, capul. Cînd se întîlnea cu prieteni, se oprea şi le întindea, afectuos, mîna”. Întocmai astfel îl conservă şi amintirea subsemnatului şi, indiscutabil, a celor ce l-au cunoscut şi se mai află încă între noi. Lucian Valea are norocul de a-l găzdui pe Blaga, în 1954, în casa-i părintească de la Sângeorz (era cu mai puțin de un an înainte ca eu să-l caut la Biblioteca Universității). Plimbările celor doi, sub semnul unei inaparente încordări, printr-un orăşel „încă profund rural, cu casele mici, acoperite cu draniță şi cu pereții puternic văruiți în albastru”, scot la iveală interesul caracteristic al autorului Spațiului mioritic față de vechimea indigenă pentru care nutrea o constantă evlavie. Clădirea bătrînească în care a poposit îl face să emită aprecierea că o „casă a viitorului” n-ar trebui „să pustiască lumea existentă, ci numai să o reorganizeze, prin «civilizație». La rîndul ei, aceasta trebuie să se lase luminată de spiritualitatea vechii aşezări. Numai dacă se va înțelege dialectica aceasta, Sângeorzul va intra în noua lui etapă, cu un chip de care să nu-i fie ruşine”. Iar confruntarea cu localnicii e plină de un pitoresc în care se poate descifra încă o dată legătura organică a poetului cu mediul său natal: „Pe Valea Borcutului, femeile treceau cu legănaşe de lemn, ca nişte luntri mici, scobite, atîrnate pe umăr. Cu furca în brîu, călcau apăsat şi torceau. Se grăbeau spre casele din cîmp, la bărbații lor. «Nu ți-e greu să duci şi legănaşul şi să şi torci?» a întrebat-o Blaga pe nevasta care tocmai ne ajunsese din urmă. «Nu, domnule, i-a răspuns aceasta. Noi nu ieşim niciodată de-acasă fără cujeică. Nici pînă la boaldă să cumpărăm sare ori te miri ce. Aşa am apucat-o de la mamele şi bunele noastre»”. Astfel cum un mare pictor vede pretutindeni peisajele artei sale, Blaga vedea pretutindeni mituri. Plimbîndu-se pe un deal din preajmă, ochiul său se umple, hölderlinian, de fantasmele Eladei, amestecate cu cele ale propriei sale creații, atît de pătrunse de sevele toposului transilvan: „Stăm printre chiparoşi iar dealul acela poate fi foarte bine însuşi Olimpul. Incredibil colț de Eladă. Dincolo, la cîțiva paşi numai, moara de apă, din care oricînd se pot ivi Moşul cu Noe şi Nefîrtate. De la mit la civilizație, un singur pas. Tocmai de aceea ar putea să apară, acum şi aici, pe acest platou de otavă, un templu grec”. Gluma prin care poetul-filosof se autoamendează, „după o clipă de tăcere”, dovedeşte că reveria sa era implacabil datată: „Dacă m-ar auzi cineva – ştiu eu cine – cum vorbesc, nu s-ar sfii nicio clipă să tune şi să fulgere împotriva idealismului şi misticismului meu”.
Interesante sunt precizările făcute de Lucian Valea în direcția relațiilor lui Blaga cu Cercul de la Sibiu. Se ştie că poetul a „patronat” Cercul încă din perioada revistei Curțile Dorului şi a fost de acord cu scindarea Cercului literar studențesc Octavian Goga al Universității din Cluj, refugiate la Sibiu, din care a provenit Cercul Literar. Profesor al cerchiştilor, e adesea înfățişat în paginile lor critice sau de retrospecție biografică (eu unul, am auzit prima dată numele lui Doinaş rostit de Blaga cu simpatie şi cu mirarea, prin 1955-1956, că nu-l cunosc!). Însă, observă memorialistul, „în convorbirile din Bîrlog ori cele de la Valea Vinului, anii sibieni nu i-au stimulat niciodată lui Blaga evocări stăruitoare. Uneori pomenea, ce-i drept, de burgul medieval, dar în împrejurări în care zgîndărirea jarului mocnit din parte-mi ar fi putut să însemne ireverență”. De ce oare? Cercul literar a publicat în ziarul Viața, condus de Liviu Rebreanu, în 1943, faimosul său Manifest, redactat de I. Negoițescu, care, adresat lui E. Lovinescu, susținea primatul esteticului şi nevoia disocierii valorii estetice de celelalte, blamînd „acel spirit sămănătorist al confuziilor”, ce renăştea în Ardeal „ca o permanență, ca o stare de spirit retrogradă şi profund dăunătoare evoluției artistice”. Reacțiile au fost diverse, pe un cadran mergînd de la respingerea ritoasă din partea intelighenției tradiționale pînă la aprobarea unor critici importanți precum, fireşte, adresantul, Vladimir Streinu şi Pompiliu Constantinescu, cel din urmă socotind că actul tinerilor sibieni deschide „larg porțile penetrației criticii estetice lovinesciene dincolo de Carpați”, şi dezaprobînd, la rîndul său, „lipsa gravă a unei conştiințe estetice” în spațiul în cauză. Cu adaosul că „poziția ideologică a lui Blaga ca şi opera lui literară împacă estetismul cu spiritul etnic, împacă particularismul românesc cu universalul”. Or, în Manifest Blaga nu e nici măcar menționat… Ne putem imagina decepția sa provocată de tinerii cu pricina pe care-i prețuise ca studenți. „Ignorarea cu care fusese tratat, subliniază memorialistul, nu-i va fi convenit, personalitatea lui fiind cu mult mai potrivită pentru adresarea unei mărturisiri de crez estetic, în împrejurările de atunci, din acel moment istoric de cumpănă”. Să aibă oare dreptate Lucian Valea, cînd, alături de consemnarea întristării marelui Blaga, consideră că sub egida acestuia „s-ar fi putut preconiza mai convingător necesitatea unei noi orientări pentru literatura transilvană, orientare ferită şi de excesele etniciste dar şi de intoleranțele estetizante”? Oricît de seducător ar apărea gestul d-sale de arbitraj postfactual (deşi sintagma „intoleranțe estetizante” e, să admitem, ea însăşi nu tocmai tolerantă!), avem totuşi impresia că E. Lovinescu a fost punctul de reper cel mai potrivit al demersului avîntat al cerchiştilor. Cu atît mai vîrtos cu cît tendenționismul advers structurilor estetice pe care-l aveau în vedere în timpul războiului avea să fie urmat de un tendenționism cu mult mai virulent, care a prejudiciat în chip monstruos nu doar esteticul, ci întregul cîmp al culturii româneşti. Intuiția lor istorică n-a greşit…
Şi acum cîte ceva despre relațiile lui Blaga cu Steaua. Aprecierile lui Lucian Valea sună prea idilic: „Singuri steliştii, în frunte cu Baconsky, şi, mai apoi cu Aurel Rău, primindu-l cu dragoste, îl vor face să se simtă printre ei, în colțul acela de insulă binecuvîntată, din care poetul poate convorbi cu destinul”. Chiar dacă Blaga a publicat în mensualul clujean, în 1954, un text convențional, Rînduri pentru pace, şi apoi, în 1956, cîteva poezii traduse, să nu uităm că steliştii reprezentau, fie şi animați de un anume liberalism, un lot al literaturii oficiale, subsumate propagandei şi deci net diferențiate de poziția de permanentă rezervă a lui Blaga. Noncolaboraționismul său nu se putea armoniza întrutotul cu o variantă, fie şi îmblînzită, a producției literare „pe linie”. Cînd, în cursul convorbirilor subsemnatului cu Blaga, venea vorba despre stelişti, poetul surîdea uşor, cu subînțeles. Într-o zi am menționat cîştigul bănesc considerabil în epocă al lui A.E. Baconsky, care îşi permitea nu doar veşminte de lux ci şi, după cum a adăugat autorul Poemelor luminii, achiziționarea unor tablouri şi mobile scumpe. „Ce vrei, a concluzionat Blaga, el s-a obişnuit cu un anume standard de viață şi ar face totul ca să-l mențină”. Întîlnindu-mă în acea perioadă atît cu Blaga cît şi cu Baconsky, mi-am dat seama că ultimul e oarecum gelos pe marea reputație a celui dintîi şi că, socotindu-l aparținînd trecutului, ar dori să dobîndească o poziție similară în planul, cum spunea el, nu al „realismului socialist”, ci al „umanismului socialist”, cu perspective „nespus de largi”. „Blaga e depăşit, face parte dintr-un capitol al istoriei, nu-l putem reînvia, nu-l putem continua. Pe cine ar mai putea interesa azi nişte poeme despre îngeri? Blaga e mort ca şi Dumnezeul lui Nietzsche”. Îmi e jenă să-mi imaginez gestul obscen la care s-a pretat pe stradă Baconsky, la întîlnirea cu Blaga, relatat de I. D. Sîrbu, dar nu pot a nu vedea altfel raporturile marelui creator relegat cu Steaua decît la modul echivoc al unei „deschideri” a revistei însoțite de o (in)dispoziție concurențială a conducătorului său. Să mai adaug că a mai apărut în revistă o notă malițioasă despre un „maestru” bătrîn, uitat de lume, care-şi îngăduie să împartă laude excesiv de generoase literaților neînsemnați ce-i calcă pragul? Interesul autorului Cadavrelor în vid, culegere ce avea să urmeze, se îndrepta pe atunci spre Arghezi, de curînd reoficializat, a cărui amabilitate, care s-a tradus într-o apreciere superlativă ce-l va fi entuziasmat pe prezumțiosul tînăr bard clujean, atîrna mai greu în cumpănă decît opinia ostracizatului Blaga. Nu uit nici asiduitățile, pînă la un unghi al obedienței nu tocmai onorabil, pe care acelaşi Baconsky le îndrepta înspre un alt favorit de excepție al zilei, preşedintele temut al Uniunii Scriitorilor, Mihai Beniuc, care vizita periodic Clujul. Lucrurile se leagă oricum în sensul defavorizării din partea lui Baconsky a marii personalități din preajma sa, fără şansa vreunei reintrări în circuit. Benevolența sa de care s-a făcut caz față de Blaga nu putea fi decît ambiguă. Şi încă o împrejurare îmi coroborează opinia. Cînd i-a apărut lui Blaga, în 1957, volumul Tălmăciri din lirica universală, Aurel Gurghianu mi-a propus să-i fac o recenzie pentru Steaua, pe un ton uşor ironic: „dacă tot te întîlneşti cu Blaga, n-ai vrea să scrii” etc.? Spre stupefacția mea, textul apărut în revistă, cred că unicul în România acelui timp închinat cărții în cauză, conținea cuvinte ce nu-mi aparțineau, asupra cărora n-am fost încunoştiințat în prealabil, de mustrare, Doamne, privitoare la lipsa de orientare a traducătorului către producțiile poetice cu caracter social. Aflînd cele întîmplate, Blaga a zîmbit subțire, ca şi alte dăți. Lipsa de probitate a steliştilor din acel moment avea să aibă o urmare tardivă, după 1989, cînd cîteva pene (de exemplu cea colerică, a lui Mihai Drăgan, în Literatorul) s-au năpustit asupră-mi pe motiv că… l-am jignit pe marele poet aflat în dizgrație.

(Lucian Valea: Alți oameni pe care i-am iubit, Ed. Pergamon, 198 pag.)