Cronica literară
Monica Grosu
ASEDIUL VIENEI SAU DESPRE VULNERABILITATEA UNUI SPAȚIU
Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2008
Nostalgia pentru un trecut simbolic, resimțită în special de cei mai vârstnici, dar uneori şi de copiii acestora, e de fapt nostalgia pentru Viena, pentru centrul unui Imperiu dominant, cu valori tradiționale bine înrădăcinate. Răsturnarea acestor valori de-a lungul unei istorii tumultuoase şi impactul unui regim totalitar, cum a fost comunismul, au bulversat pilonii de susținere ai acestei lumi, dând naştere unei disproporționalități de gândire şi percepție. De aici şi invazia, greu de stăvilit, a trecutului în prezent, printr-o retrăire dramatică, acută a unor realități demult apuse şi totuşi persistente încă. Dacă spațiul de manifestare a acestei lumi e Transilvania, atunci lucrurile se complică prin raportarea repetată, secole de-a rândul, dintre periferie şi centru. Coordonatele lumii marginale şi vulnerabilitatea acestui spațiu, aflat din punct de vedere istoric la confluența epocilor, sunt evocate cu adâncă detaşare de Horia Ursu, în recent premiata sa carte Asediul Vienei (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2007).
Aparent simple, lucrurile nu stau tocmai aşa în roman, a cărui acțiune este vădit şi voit complicată de autorul ce stă în umbra textului, având orgoliul de a nu interveni şi de a nu cataloga personajele în tipuri. Proiectată într-un mic oraş de provincie, acțiunea romanului nu e lineară, dimpotrivă coteşte abrupt, întrerupând adesea firul relatării epice, spre o şi mai mare dezorientare a cititorului. Spațiul ficțiunii este Apud, un topos ce exprimă simbolic perimetrul Transilvaniei, undeva între Baia Mare, Cluj, Sighişoara şi Târgu Mureş, aşadar un tablou multietnic al fostului spațiu imperial. Perioada pe care o traversează această lume pestriță este una postrevoluționară, de tranziție prin urmare, o tranziție suspendată între un trecut ce pare să nu-şi retragă definitiv tentaculele şi un viitor incert. Astfel, personajele cărții trăiesc un prezent acaparat de vise şi amintiri ce le asediază atât liniştea sufletească, cât şi speranțele de viitor. La acest asediu interior, fiecare reacționează în felul său, unii sunt seduşi de ideea plecării, a unei debarasări totale de spațiul estic (evreul Cain), chiar dacă alții se reîntorc în ,,paradisul pierdut” (Flavius-Tiberius), reîntoarcere compromisă şi ea, după cum se va dovedi, ,,pentru că toți ştiau că nu e bine să te întorci. Nici dacă aduci un camion de antene parabolice. Şi dacă tot le aduci e bine să le descarci şi să o iei din loc. Repede.” (pp. 378 – 379).
Motorul epic, odată pornit, este împins înainte de mulțimea personajelor ce mişună în această lume în care pare să nu se întâmple nimic, aşa cum şi poştaşul Gheretă se plânge mereu. E o forfotă fără rost, inutilă, dezlânată, nimic nu se coagulează într-o acțiune fermă, poate şi din motiv că evenimentele se petrec înainte de anul nou când totul stă sub semnul unui bilanț grăbit de sfârşit de an. Şi totuşi, din galeria figurilor se desprinde destinul unor cupluri (Petru Şendrean şi Iolanda, Marta Morar – Koblicska şi Coriolan Moduna, Sebastian Gavril Gheretă şi Zorela), destin compus din fărâme, întâmplări mărunte, privite în derizoriul lor cotidian. Horia Ursu nu prezintă individualități bine conturate, nu oferă tipologii şi, de aceea, fiecare personaj contribuie în felul său la completarea tabloului acestei lumi variate, hibride (artişti, intelectuali, femei frivole, parveniți etc.), ce populează Apudul şi în speță, o Transilvanie periferică. Oglinda pe care autorul o poartă peste acest spațiu reflectă realități deformate, modificate, impure. Ironia şi sarcasmul însoțesc descrierea, iar stilul rafinat, perfect stilizat oferă deliciul lecturii.
Horia Ursu recompune caleidoscopic imaginea unei lumi dezorientate, a unui spațiu vulnerabil din punct de vedere geografic, istoric şi cultural. Punctul nevralgic îl reprezintă chiar anomia care defineşte societatea postrevoluționară şi exodul spre Vest. În continuare, trecutul pare să mineze din interior liniştea şi sentimentul stabilității relațiilor, căci în această epocă postcomunistă, nimic nu se fixează sau încheagă, totul stă sub semnul tatonărilor nefinalizate, incerte. Doar Brânduşă, exponent al lumii nou instalate, exprimă, cât se poate de clar, o lume în ascensiune, material şi politic, o lume care şi-a pierdut cultul pentru carte, artă (chiar dacă achiziționează trei tablouri, o face din snobism), tradiție.
Imagini neuitate din trecut inundă fără voie gândurile eroilor ce par înlănțuiți de propriile lor amintiri. Un astfel de exemplu ne oferă profesorul Petru Şendrean, care ,,ura blocurile. Pentru el fiecare bloc era o casă demolată, o grădină îngropată în moloz, un om plângând pe o grămadă de lemne sau lângă un camion în care tocmai îşi încărcase mobila… Trăia urându-şi cu înverşunare trecutul. Un trecut mărunt, de om mărunt, oarecare. Un om oarecare, dar cu amintiri…” (pp. 207 – 208). Una dintre amintirile ce îi stăruiau în minte era aceea în care locatari noi îşi luau în primire apartamentele, cărându-şi cu greutate mobilele ori ,,covoare de iută făcute sul, rar câte un persan, maşini de spălat Alba Lux, frigidere Arctic şi Zil, cărți aproape deloc.” (208). Izbitor de realistă, acest tip de descriere configurează imaginea unei lumi aflate în derivă, în destrămare, o lume fără preocupări intelectuale, fără cărți şi fără valori spirituale. Sentimentul instabilității, al ratării, al rostului pierdut macină din interior, surpând echilibrul protagoniştilor, ce se ascund inevitabil în propriile lor psihisme. Universul personajelor este extrem de interesant cu toate că acestea nu sunt amplu creionate, ci doar schițate, compuse din frânturi de existență, din propriile lor vise, întâmplări sau confesiuni, de la care se porneşte în sondarea resorturilor intime ale unor gesturi şi acțiuni. Numele acestora vorbesc de la sine despre originea lor multietnică (români, unguri, saşi, evrei, armeni, slovaci etc.), oferind tabloul unei lumi aflate în faza ei crepusculară. Vechea aristocrație se stinge, generația tânără fiind şi ea sortită eşecului într-o perioadă când schimbările şi capitalismul postrevoluționar se instalează leneş, abolind regulile unei societăți conservatoare.
Spectacolul tranziției este oferit în toată splendoarea lui (macabră), cu ocazia aşa numitului ,,Revelion cu vânzare” din casa doamnei Alieta Ster, aflată în dificila situație de a-şi vinde tablourile şi probabil până la urmă şi casa, după cum observa cu tristețe profesorul Petru Şendrean, aflat şi el
într-o relație de afectivitate cu acest loc. Plecarea tablourilor însemna poate şi plecarea sa, acceptarea grea a schimbării. ,,Petru era abătut. Brusc, locul acela îi devenise străin, tot mai străin cu fiecare etichetă cu inscripția Colecția Brânduşă pe care Iolanda le lipea pe ramele celor trei tablouri, din proprie inițiativă. E ca un exercițiu de exorcism, îi spuse ea după ce îşi termină lucrul. Se priveau în ochi cu o tandrețe uitată. Erau tot mai aproape unul de altul pe măsură ce tablourile se pregăteau de o călătorie spre o adresă încă necunoscută. Dar ei se schimbaseră înainte chiar ca această casă să se schimbe.” (p. 348). După cum se poate uşor observa, limbajul nu se caracterizează prin prețiozitate, dimpotrivă, impresia este de simplitate, spontaneitate şi curgere firească. Frapant de expresive ne apar originalitatea exprimării şi maniera în care autorul mizează pe efectele ironiei, ca procedeu artistic, precum şi pe jocul de cuvinte.
Roman cu o structură epică compozită, cu mai multe voci narative, Asediul Vienei se aşază în postmodernitatea literară românească, cu toate că un anume realism specific Europei Centrale nu poate fi negat. Postmodernitatea textului este asigurată însă de repetatele inserții ale realului în universul pur ficțional al cărții, de prezența ironiei şi a unui umor negru, două dimensiuni fundamentale ce asigură lecturii un farmec în plus. Mai mult, discursul abundă în analepse ce ambiguizează şi mai tare firul epic al evenimentelor, iar autorul transpune în comparații plastice şi foarte originale fragmente de viață şi trăire ce iau cel mai adesea turnura unor flash-uri, a unor imagini surprinse sub blitz. Dialogurile antrenează un sarcasm nemilos, prezent de altfel şi în descrieri, căci autorul îşi abandonează fără regret personajele în propria lor ignoranță şi neputință.
Asediul Vienei este cartea unui spațiu pe care Horia Ursu ni-l desenează complex, cu resorturile, dar mai ales cu maladiile sale, într-o manieră scriptică de-a dreptul originală şi incitantă.
MONICA GROSU
Aparent simple, lucrurile nu stau tocmai aşa în roman, a cărui acțiune este vădit şi voit complicată de autorul ce stă în umbra textului, având orgoliul de a nu interveni şi de a nu cataloga personajele în tipuri. Proiectată într-un mic oraş de provincie, acțiunea romanului nu e lineară, dimpotrivă coteşte abrupt, întrerupând adesea firul relatării epice, spre o şi mai mare dezorientare a cititorului. Spațiul ficțiunii este Apud, un topos ce exprimă simbolic perimetrul Transilvaniei, undeva între Baia Mare, Cluj, Sighişoara şi Târgu Mureş, aşadar un tablou multietnic al fostului spațiu imperial. Perioada pe care o traversează această lume pestriță este una postrevoluționară, de tranziție prin urmare, o tranziție suspendată între un trecut ce pare să nu-şi retragă definitiv tentaculele şi un viitor incert. Astfel, personajele cărții trăiesc un prezent acaparat de vise şi amintiri ce le asediază atât liniştea sufletească, cât şi speranțele de viitor. La acest asediu interior, fiecare reacționează în felul său, unii sunt seduşi de ideea plecării, a unei debarasări totale de spațiul estic (evreul Cain), chiar dacă alții se reîntorc în ,,paradisul pierdut” (Flavius-Tiberius), reîntoarcere compromisă şi ea, după cum se va dovedi, ,,pentru că toți ştiau că nu e bine să te întorci. Nici dacă aduci un camion de antene parabolice. Şi dacă tot le aduci e bine să le descarci şi să o iei din loc. Repede.” (pp. 378 – 379).
Motorul epic, odată pornit, este împins înainte de mulțimea personajelor ce mişună în această lume în care pare să nu se întâmple nimic, aşa cum şi poştaşul Gheretă se plânge mereu. E o forfotă fără rost, inutilă, dezlânată, nimic nu se coagulează într-o acțiune fermă, poate şi din motiv că evenimentele se petrec înainte de anul nou când totul stă sub semnul unui bilanț grăbit de sfârşit de an. Şi totuşi, din galeria figurilor se desprinde destinul unor cupluri (Petru Şendrean şi Iolanda, Marta Morar – Koblicska şi Coriolan Moduna, Sebastian Gavril Gheretă şi Zorela), destin compus din fărâme, întâmplări mărunte, privite în derizoriul lor cotidian. Horia Ursu nu prezintă individualități bine conturate, nu oferă tipologii şi, de aceea, fiecare personaj contribuie în felul său la completarea tabloului acestei lumi variate, hibride (artişti, intelectuali, femei frivole, parveniți etc.), ce populează Apudul şi în speță, o Transilvanie periferică. Oglinda pe care autorul o poartă peste acest spațiu reflectă realități deformate, modificate, impure. Ironia şi sarcasmul însoțesc descrierea, iar stilul rafinat, perfect stilizat oferă deliciul lecturii.
Horia Ursu recompune caleidoscopic imaginea unei lumi dezorientate, a unui spațiu vulnerabil din punct de vedere geografic, istoric şi cultural. Punctul nevralgic îl reprezintă chiar anomia care defineşte societatea postrevoluționară şi exodul spre Vest. În continuare, trecutul pare să mineze din interior liniştea şi sentimentul stabilității relațiilor, căci în această epocă postcomunistă, nimic nu se fixează sau încheagă, totul stă sub semnul tatonărilor nefinalizate, incerte. Doar Brânduşă, exponent al lumii nou instalate, exprimă, cât se poate de clar, o lume în ascensiune, material şi politic, o lume care şi-a pierdut cultul pentru carte, artă (chiar dacă achiziționează trei tablouri, o face din snobism), tradiție.
Imagini neuitate din trecut inundă fără voie gândurile eroilor ce par înlănțuiți de propriile lor amintiri. Un astfel de exemplu ne oferă profesorul Petru Şendrean, care ,,ura blocurile. Pentru el fiecare bloc era o casă demolată, o grădină îngropată în moloz, un om plângând pe o grămadă de lemne sau lângă un camion în care tocmai îşi încărcase mobila… Trăia urându-şi cu înverşunare trecutul. Un trecut mărunt, de om mărunt, oarecare. Un om oarecare, dar cu amintiri…” (pp. 207 – 208). Una dintre amintirile ce îi stăruiau în minte era aceea în care locatari noi îşi luau în primire apartamentele, cărându-şi cu greutate mobilele ori ,,covoare de iută făcute sul, rar câte un persan, maşini de spălat Alba Lux, frigidere Arctic şi Zil, cărți aproape deloc.” (208). Izbitor de realistă, acest tip de descriere configurează imaginea unei lumi aflate în derivă, în destrămare, o lume fără preocupări intelectuale, fără cărți şi fără valori spirituale. Sentimentul instabilității, al ratării, al rostului pierdut macină din interior, surpând echilibrul protagoniştilor, ce se ascund inevitabil în propriile lor psihisme. Universul personajelor este extrem de interesant cu toate că acestea nu sunt amplu creionate, ci doar schițate, compuse din frânturi de existență, din propriile lor vise, întâmplări sau confesiuni, de la care se porneşte în sondarea resorturilor intime ale unor gesturi şi acțiuni. Numele acestora vorbesc de la sine despre originea lor multietnică (români, unguri, saşi, evrei, armeni, slovaci etc.), oferind tabloul unei lumi aflate în faza ei crepusculară. Vechea aristocrație se stinge, generația tânără fiind şi ea sortită eşecului într-o perioadă când schimbările şi capitalismul postrevoluționar se instalează leneş, abolind regulile unei societăți conservatoare.
Spectacolul tranziției este oferit în toată splendoarea lui (macabră), cu ocazia aşa numitului ,,Revelion cu vânzare” din casa doamnei Alieta Ster, aflată în dificila situație de a-şi vinde tablourile şi probabil până la urmă şi casa, după cum observa cu tristețe profesorul Petru Şendrean, aflat şi el
într-o relație de afectivitate cu acest loc. Plecarea tablourilor însemna poate şi plecarea sa, acceptarea grea a schimbării. ,,Petru era abătut. Brusc, locul acela îi devenise străin, tot mai străin cu fiecare etichetă cu inscripția Colecția Brânduşă pe care Iolanda le lipea pe ramele celor trei tablouri, din proprie inițiativă. E ca un exercițiu de exorcism, îi spuse ea după ce îşi termină lucrul. Se priveau în ochi cu o tandrețe uitată. Erau tot mai aproape unul de altul pe măsură ce tablourile se pregăteau de o călătorie spre o adresă încă necunoscută. Dar ei se schimbaseră înainte chiar ca această casă să se schimbe.” (p. 348). După cum se poate uşor observa, limbajul nu se caracterizează prin prețiozitate, dimpotrivă, impresia este de simplitate, spontaneitate şi curgere firească. Frapant de expresive ne apar originalitatea exprimării şi maniera în care autorul mizează pe efectele ironiei, ca procedeu artistic, precum şi pe jocul de cuvinte.
Roman cu o structură epică compozită, cu mai multe voci narative, Asediul Vienei se aşază în postmodernitatea literară românească, cu toate că un anume realism specific Europei Centrale nu poate fi negat. Postmodernitatea textului este asigurată însă de repetatele inserții ale realului în universul pur ficțional al cărții, de prezența ironiei şi a unui umor negru, două dimensiuni fundamentale ce asigură lecturii un farmec în plus. Mai mult, discursul abundă în analepse ce ambiguizează şi mai tare firul epic al evenimentelor, iar autorul transpune în comparații plastice şi foarte originale fragmente de viață şi trăire ce iau cel mai adesea turnura unor flash-uri, a unor imagini surprinse sub blitz. Dialogurile antrenează un sarcasm nemilos, prezent de altfel şi în descrieri, căci autorul îşi abandonează fără regret personajele în propria lor ignoranță şi neputință.
Asediul Vienei este cartea unui spațiu pe care Horia Ursu ni-l desenează complex, cu resorturile, dar mai ales cu maladiile sale, într-o manieră scriptică de-a dreptul originală şi incitantă.
MONICA GROSU