Cronica literară
Al. Cistelecan
Asceza de nevoie
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2/2012
Profețiile critice sînt lucru fatal. Mai toți criticii îşi fac obicei (unii mai devreme, alții mai tîrziu; unii cît de des, alții mai rar) din a profeți. Fireşte, nu lucruri mari, nu catastrofe literare (deşi sunt şi vestitori de apocalipse de artă, oameni atît de nevricoşi încît dau ca sigure ba moartea poeziei, ba moartea literaturii sau lecturii – totuna! –, ba alte morți şi mai şi), ci prorociri mai domestice, mai de amănunt, de nu strict punctuale: cutare va deveni un poet despre care se va vorbi, cutărică va ajunge mare sau foarte mare etc.; în general, prevestiri de bine. Multe, ce-i drept, se şi împlinesc, ceea ce produce, desigur, curaj de alte prevestiri şi dă tonus bun la subiecții în cauză. Deşi stă cu fața la trecut, critica nutreşte, de fapt, ambiții de clarvăzătoare şi-i place nu doar să vadă, dar şi să intervină în viitor. Reiese astfel că între critici şi profeți e o relație de manifestă empatie, de nu cumva e vorba de o identitate anamorfozată prin care proorocii au decăzut în critici (ceea ce nici n-ar fi de mare mirare, avînd în vedere că profeții erau nişte critici radicali ai prezentului). Mai sunt şi unele profeții – să le zic aşa – analitice, care devin din puterea de a discerne evoluția ulterioară a unui poet pe baza a ceea ce omul a scris, transformînd astfel analiza în divinație. Asemenea profeții (intuiții le zic unii) fac gloria celor care le proclamă, arătînd finețe de pătrundere şi ascuțiş eminent de spirit. Dar ele nu dau bine pentru poeții în cauză; pe cît de favorabile la impresie sunt pentru critic, dovedindu-i antene invizibile şi abilități prezicătoare, pe atît de stricătoare sunt pentru poeți. Iar asta pentru că poeții respectivi dau impresia că-s prea predictibili şi că nu mai pot comite neprevăzute. Oricît de organică ar fi evoluția unui poet, ea trebuie, totuşi, să lase spațiu imprevizibilității, căci altminteri evoluția nu e decît o mecanică. Un poet ”ghicit” de critică e un poet în situație delicată, de nu la început de plafonare. Aşteptările criticului trebuie, cît de cît (ori măcar din cînd în cînd), înşelate, chiar dacă nu de tot trădate. Ca şi femeile, poeții nu trebuie să fie predictibili decît vag şi nesigur. Poeții fără comportament feminin sunt mereu în pierdere de interes. Talentul lor are caracter, viziunea organicitate, dar farmecul neprevăzutului s-a dus. Iar acesta mai că face cît celelalte două la un loc.
Floarea Țuțuianu a fost şi ea victima unei astfel de prorociri ”analitice”, devenită, fireşte, dintr-o lectură excesiv comprehensivă. Iar profet i-a fost chiar Eugen Negrici, în prefața la Leul Marcu din 2000, unde concluzia sună aşa: ”Pe viitor, poeziei semnate de Floarea Țuțuianu i se poate prevedea o adîncire în tra-gic iar autoarei – o alunecare în misticism”. Lucrurile acestea se puteau, într-adevăr, prevedea şi ele mai că s-au întîmplat. În orice caz, poezia nu mai stă, cum zice Gabriela Gheorghişor (în România literară, nr. 28/2010), ”la mijloc de serios şi sprințar”, ci a trecut, odată cu Mărinimia ta (Editura Brumar, Timişoara, 2010), cu totul pe malul seriosului. Nu atît al gravității de formulare, cît al celei de problematică. De unde, desigur, o evidentă ”adîncire în tragic” sau – şi mai evident – un proces de asimilare dramatică a condiției. Cît despre misticismul poeziei (pe al autoarei, prevestit de Negrici, îl lăsăm afară), nu cred că Floarea Țuțuianu îl va atinge vreodată. Cel puțin nu atîta vreme cît inteligența sa constructivă şi asociativă va fi atît de ofensivă şi va para orice tentativă de pathos. Căci inteligența – cu atît mai mult cea poetică – e cenzorul oricărui patetism şi ea vine mereu însoțită de un scepticism al implicării şi contopirii. Oricît scenariul central al poeziei Floarei Țuțuianu e unul similar revelației de intensitate senzuală a Sfintei Tereza, ea nu se abandonează spasmului divin fără precauții de distanță şi dedublare, fără suspans ludic. Dacă va profesa misticism, poezia ei va profesa un misticism cu ironie, o specie, aşadar, nu prea acreditată şi acceptată de canoane. Cum acestea merg pe procesualitatea topirii iar inteligența pe cea a separației şi distincțiilor, o poezie cu orgoliul inteligenței nu prea se încadrează la mistică.
Nici nu e, fireşte, nevoie, întrucît poeții mistici nu-s chiar o clasă pusă deasupra tuturor celorlalte clase poetice. E poate chiar mai bine cum procedează Floarea Țuțuianu, conspectînd amănunțit decăderea şi făcînd fişele unei suferințe concrete, fără s-o transfere neapărat în martiriu al cărnii şi s-o delege astfel unui scenariu de prestigiu general. Notațiile de angoasă au o gramatică spontan corporală şi se țin astfel într-un concret aproape visceral, de senzații, totuşi, mai degrabă reflectate decît directe şi care abia ele devin parabola unei drame de spirit: ”Noaptea/ stau trează să văd cum se aşază pe mine/ ridurile la rînd şi frumos/ Pielea fină şi moale se-adună (cu voie bună)/ şi se-ncrețeşte pe mîini/ Mîini care sunt goale şi. N-au încotro/ Vinişoare albastre// Gura mi se strînge şi se face pungă// De-atîta-ntuneric ochiul se albeşte şi/ se face cearcăn. Peste dimineață/ nu vreau să-mbătrînesc în somn/ D-aia noapte de noapte sunt albă. Sunt trează/ Sunt verde-albastră. De nu mă mai văd” (Nu vreau să îmbătrînesc în somn). Arta deliciilor, cu care s-a întreținut în primele volume, e doar un memorial melancolic, de substrat, iar arta seducției a devenit arta resemnării, o artă de asceză şi de hieratizare. Asceza Floarei Țuțuianu n-are însă retorica celei de vocație, ci apăsarea celei de nevoie, în care suferința face temeiul şi materia iluminării. Ea e un proces de sublimare a frustrării, de ridicare a durerii în contemplație şi de permutare a autoscopiei în rugăciune. Gestica hieratică a suferinței face din notații iconografie şi pune singurătatea şi neputința în condiție sacramentală, deopotrivă de mister şi suferință: ”Stau în colțul camerei/ şi mă preling de pe pereți în genunchi// De şapte ori a trecut un vers prin mine/ şi nu şi-a găsit locul/ Zile şi nopți zile şi nopți gura mea nu s-a atins/ de nici un cuvînt// Şi am început să văd/ Negru în fața ochilor/ Şi o lumină de la un singur cuvînt/ Luminînd// O tu care eşti singur între cei singuri şi/ totul în toate/ Durerea e mută. Iubirea e oarbă” (Tăcerea femeii este slava ei). Periplul tematic e unul triunghiular, încercînd să topească într-o singură ecuație devoțională poezia, iubirea şi credința, un complex iluminant care alunecă însă în suferință. Pe desfăşurătorul tematic al poeziei Floarei Țuțuianu (nu numai de aici) se şi ajustează ca prefață poemul de reflecții al lui Patapievici, despre ”metaforele” căruia Grete Tartler zice (în Ziarul de duminică din 21 oct. 2011) că ”sunt înfrățite” cu cele ale poetei; înfrățite, fireşte, într-un fel de paralelism tematic. Dar triunghiul tematic, exhibat cu tenacitate, e schițat mai curînd pe ruinele devoțiunii de dinainte: iubirea s-a decarnalizat, trupul s-a spiritualizat, febra cuvîntului s-a stins iar credința e mai mult în ipostază de invocare. Asta cu toate că poemele rulează perifraze biblice şi fac frecvente citații evanghelice, înaintînd printr-un fel de saturație referențială şi aluzivă. Cadrul e, ce-i drept, biblic, dar în rama sacramentală e pusă drama concretă, dubla angoasă a destrămării şi transfigurării: ”Iată eu trimit pe îngerul meu înaintea ta/ Cinsteşte-l fără să-l citeşti/ Încrederea ta trebuie să fie oarbă. Precum lumina vederii// Altfel sunt doar o femeie. O biată femeie/ Cultiv pămîntul şi iubirea platonică/ Precum o mie de aşchii spiritul ascuțit mi-a/ intrat în piele pînă cînd carnea mea a intrat în/ Repaos./ Nu mai tulbur pe nimeni cu fapta sau gîndul. Doar gîndul/ că mîna va trebui să fie toată numai lumină/ Mă sperie şi linişteşte// Încrederea trebuie să fie oarbă. Precum lumina vederii” (Precum lumina vederii). Mărinimia Ta e suita invocațiilor lansate din punctul în care angoasa de detracare se întîlneşte cu cea de spiritualizare. Echilibrul celor două spaime face concretul dramatic al volumului. E poate momentul ca Floarea Țuțuianu să nu mai țină atît de mult să fie o poetă cu inteligență (care se joacă de-a efectele; se vede îndeosebi în abrevierile de enunț, devenite o tehnică în sine), căci de-aici încolo inteligența ar trebui să fie doar o prezență diafană. Suferința e dincolo de categoria inteligenței (deşi nu strică să fie inteligentă, dacă inteligența n-o frivolizează). Dar în general suferința nu-i inteligentă; pentru că e patetică, fie că acest lucru se vede, fie că nu. Mai ales dacă nu.
Floarea Țuțuianu a fost şi ea victima unei astfel de prorociri ”analitice”, devenită, fireşte, dintr-o lectură excesiv comprehensivă. Iar profet i-a fost chiar Eugen Negrici, în prefața la Leul Marcu din 2000, unde concluzia sună aşa: ”Pe viitor, poeziei semnate de Floarea Țuțuianu i se poate prevedea o adîncire în tra-gic iar autoarei – o alunecare în misticism”. Lucrurile acestea se puteau, într-adevăr, prevedea şi ele mai că s-au întîmplat. În orice caz, poezia nu mai stă, cum zice Gabriela Gheorghişor (în România literară, nr. 28/2010), ”la mijloc de serios şi sprințar”, ci a trecut, odată cu Mărinimia ta (Editura Brumar, Timişoara, 2010), cu totul pe malul seriosului. Nu atît al gravității de formulare, cît al celei de problematică. De unde, desigur, o evidentă ”adîncire în tragic” sau – şi mai evident – un proces de asimilare dramatică a condiției. Cît despre misticismul poeziei (pe al autoarei, prevestit de Negrici, îl lăsăm afară), nu cred că Floarea Țuțuianu îl va atinge vreodată. Cel puțin nu atîta vreme cît inteligența sa constructivă şi asociativă va fi atît de ofensivă şi va para orice tentativă de pathos. Căci inteligența – cu atît mai mult cea poetică – e cenzorul oricărui patetism şi ea vine mereu însoțită de un scepticism al implicării şi contopirii. Oricît scenariul central al poeziei Floarei Țuțuianu e unul similar revelației de intensitate senzuală a Sfintei Tereza, ea nu se abandonează spasmului divin fără precauții de distanță şi dedublare, fără suspans ludic. Dacă va profesa misticism, poezia ei va profesa un misticism cu ironie, o specie, aşadar, nu prea acreditată şi acceptată de canoane. Cum acestea merg pe procesualitatea topirii iar inteligența pe cea a separației şi distincțiilor, o poezie cu orgoliul inteligenței nu prea se încadrează la mistică.
Nici nu e, fireşte, nevoie, întrucît poeții mistici nu-s chiar o clasă pusă deasupra tuturor celorlalte clase poetice. E poate chiar mai bine cum procedează Floarea Țuțuianu, conspectînd amănunțit decăderea şi făcînd fişele unei suferințe concrete, fără s-o transfere neapărat în martiriu al cărnii şi s-o delege astfel unui scenariu de prestigiu general. Notațiile de angoasă au o gramatică spontan corporală şi se țin astfel într-un concret aproape visceral, de senzații, totuşi, mai degrabă reflectate decît directe şi care abia ele devin parabola unei drame de spirit: ”Noaptea/ stau trează să văd cum se aşază pe mine/ ridurile la rînd şi frumos/ Pielea fină şi moale se-adună (cu voie bună)/ şi se-ncrețeşte pe mîini/ Mîini care sunt goale şi. N-au încotro/ Vinişoare albastre// Gura mi se strînge şi se face pungă// De-atîta-ntuneric ochiul se albeşte şi/ se face cearcăn. Peste dimineață/ nu vreau să-mbătrînesc în somn/ D-aia noapte de noapte sunt albă. Sunt trează/ Sunt verde-albastră. De nu mă mai văd” (Nu vreau să îmbătrînesc în somn). Arta deliciilor, cu care s-a întreținut în primele volume, e doar un memorial melancolic, de substrat, iar arta seducției a devenit arta resemnării, o artă de asceză şi de hieratizare. Asceza Floarei Țuțuianu n-are însă retorica celei de vocație, ci apăsarea celei de nevoie, în care suferința face temeiul şi materia iluminării. Ea e un proces de sublimare a frustrării, de ridicare a durerii în contemplație şi de permutare a autoscopiei în rugăciune. Gestica hieratică a suferinței face din notații iconografie şi pune singurătatea şi neputința în condiție sacramentală, deopotrivă de mister şi suferință: ”Stau în colțul camerei/ şi mă preling de pe pereți în genunchi// De şapte ori a trecut un vers prin mine/ şi nu şi-a găsit locul/ Zile şi nopți zile şi nopți gura mea nu s-a atins/ de nici un cuvînt// Şi am început să văd/ Negru în fața ochilor/ Şi o lumină de la un singur cuvînt/ Luminînd// O tu care eşti singur între cei singuri şi/ totul în toate/ Durerea e mută. Iubirea e oarbă” (Tăcerea femeii este slava ei). Periplul tematic e unul triunghiular, încercînd să topească într-o singură ecuație devoțională poezia, iubirea şi credința, un complex iluminant care alunecă însă în suferință. Pe desfăşurătorul tematic al poeziei Floarei Țuțuianu (nu numai de aici) se şi ajustează ca prefață poemul de reflecții al lui Patapievici, despre ”metaforele” căruia Grete Tartler zice (în Ziarul de duminică din 21 oct. 2011) că ”sunt înfrățite” cu cele ale poetei; înfrățite, fireşte, într-un fel de paralelism tematic. Dar triunghiul tematic, exhibat cu tenacitate, e schițat mai curînd pe ruinele devoțiunii de dinainte: iubirea s-a decarnalizat, trupul s-a spiritualizat, febra cuvîntului s-a stins iar credința e mai mult în ipostază de invocare. Asta cu toate că poemele rulează perifraze biblice şi fac frecvente citații evanghelice, înaintînd printr-un fel de saturație referențială şi aluzivă. Cadrul e, ce-i drept, biblic, dar în rama sacramentală e pusă drama concretă, dubla angoasă a destrămării şi transfigurării: ”Iată eu trimit pe îngerul meu înaintea ta/ Cinsteşte-l fără să-l citeşti/ Încrederea ta trebuie să fie oarbă. Precum lumina vederii// Altfel sunt doar o femeie. O biată femeie/ Cultiv pămîntul şi iubirea platonică/ Precum o mie de aşchii spiritul ascuțit mi-a/ intrat în piele pînă cînd carnea mea a intrat în/ Repaos./ Nu mai tulbur pe nimeni cu fapta sau gîndul. Doar gîndul/ că mîna va trebui să fie toată numai lumină/ Mă sperie şi linişteşte// Încrederea trebuie să fie oarbă. Precum lumina vederii” (Precum lumina vederii). Mărinimia Ta e suita invocațiilor lansate din punctul în care angoasa de detracare se întîlneşte cu cea de spiritualizare. Echilibrul celor două spaime face concretul dramatic al volumului. E poate momentul ca Floarea Țuțuianu să nu mai țină atît de mult să fie o poetă cu inteligență (care se joacă de-a efectele; se vede îndeosebi în abrevierile de enunț, devenite o tehnică în sine), căci de-aici încolo inteligența ar trebui să fie doar o prezență diafană. Suferința e dincolo de categoria inteligenței (deşi nu strică să fie inteligentă, dacă inteligența n-o frivolizează). Dar în general suferința nu-i inteligentă; pentru că e patetică, fie că acest lucru se vede, fie că nu. Mai ales dacă nu.