Viața cotidiană a "omului nou"

Am scris până acum despre majoritatea cărților lui Lucian Dan Teodorovici, de fiecare dată lăsând a se înțelege că autorul poate mai mult; volumul său din 2009, Celelalte poveşti de dragoste, mă îndreptățea să cred că tânărul scriitor şi-a atins maturitatea stilistică, urmând să puncteze decisiv cu următoarele cărți. De fapt, acesta a fost tonul celor mai mulți dintre comentatorii volumelor sale. De aceea, apariția unui roman masiv, de 400 de pagini, care atacă o temă dificilă şi îşi propune o miză la fel de exigentă, cum este Matei Brunul (Editura Polirom, 2011) reprezintă, cu siguranță, un moment-cheie în cariera lui Teodorovici; dacă până acum el tatona literatura de calibru, acum îşi dă examenul cel mai important: promovarea în prima ligă a prozei româneşti contemporane.
În afara unei teme care străbate mare parte din proza autorului (cea a lumii-circ, a omului-marionetă şi a existenței-spectacol), Lucian Dan Teodorovici a făcut, de această dată, efortul (vizibil) de a se reinventa. Formula este cu totul alta, personajele nu mai sunt fantoşe debusolate, lipsite de repere, ratați care îşi savurează ratarea, atitudinea narativă nu mai este nici ea marcată de satiră, ironie, parodie; autorul se reîntoarce la romanul clasic, al unui destin, capabil, dacă este plasat credibil în contextul mai amplu al Istoriei mari (şi este), să capete valoare de exemplaritate. După cum o indică şi titlul, noul roman al lui Teodorovici este romanul unui personaj. Fără trucuri narative, fără strategii postmoderniste, fără o preocupare stridentă de a deconspira permanent convențiile, aceasta este una dintre cele mai „clasice” cărți ale prozei ultimilor ani. Una care mizează aproape exclusiv pe o poveste construită tacticos. Acesta este unul dintre câştigurile lui Lucian Dan Teodoro-vici în Matei Brunul: răbdarea. El a învățat să construiască în mod calm o poveste, cu amănuntele necesare, cu aspectele ei secundare care o fac vie. Intriga nu se mai precipită, ca în celelalte cărți, către un final voit paradoxal, ci capătă consistență şi incită la o lectură din ce în ce mai curioasă.
Romanul debutează ex abrupto, plasându-şi personajul în mijlocul unui eveniment aparent inexplicabil: surprins de un milițian cu o marionetă atârnată pe marginea unui pod, personajul are răgazul să-şi amintească un discurs despre sufletul marionetei şi abia apoi să reacționeze în reluare. Este un început destul de ezitant, aş spune, care întrerupe suspansul pentru a face loc unor discursuri interioare aparent fără nici o justificare logică. Luat la întrebări de organul legii (şi asta în anul 1959!), Brunul reactualizează o pățanie similară şi îşi găseşte timp să deruleze în minte un discurs pe care îl repetă mecanic de câte ori i se iveşte prilejul: „Orice marionetă are suflet. (...) Doar că trebuie să ştii să i-l descoperi. Se găseşte, poate la fel ca la oameni, în interior. Cu siguranță însă că unii vor dori să-i dea un alt nume, aşa că îl vom numi centru de greutate. Orice mişcare a marionetei se bazează pe un centru de greutate. Dacă e mânuit cum se cuvine, dacă marionetistul îl cunoaşte, îl simte până la identificarea cu el, celelalte părți ale corpului, care sunt doar nişte pârghii, pendule, se mişcă pe linia dorită de el. Forța gravitației îşi face datoria. La om, sufletul e o necunoscută. Sufletul marionetei e însă uşor de găsit, e tocmai acel centru de greutate. Şi el dictează mişcarea, acțiunea, îi dictează practic viața. Viața marionetei stă în mâinile marionetistului. Niciodată nu poți manipula păpuşa, niciodată n-o poți face să trăiască aşa cum vrei tu, dacă nu înveți să-i controlezi în profunzime sufletul, indiferent de locul în care se află. Sufletul sau centrul de greutate...” Pasajul are însă tâlcul său. Se insuflă astfel cititorului, încă de la primele pagini, un nivel simbolic al lecturii: Matei Brunul este un păpuşar, dar totodată şi o păpuşă, la fel cum un sistem închis, cum era cel comunist al „obsedantului deceniu”, reduce întregul joc social la cel dintre păpuşar şi marionetă. Dumitru Bojin, ca şi Eliza, supraveghetorii, „păpuşarii” săi, îl vor modela încercând să-i stăpânească sufletul sau centrul de greutate (care este trecutul uitat). Deja, în primele 4-5 pagini ale cărții se prefigurează această pistă de lectură.
Dar cine este acest personaj misterios, care e surprins, încă de la debutul romanului, într-o ipostază neclară? Matei Bruno, copilul unui industriaş român şi al unei italience, este nevoit să suporte, după o copilărie fericită în România, mai multe rupturi şocante: mai întâi, plecarea în Italia, unde refuză să devină avocat şi să preia afacerile familiei, şcolindu-se pentru a-şi urma pasiunea: aceea pentru păpuşi. Atunci când climatul politic din Cizmă pare sulfuros, când afacerile merg din ce în ce mai rău odată cu debarcarea lui Mussolini de la sfârşitul războiului, tatăl acceptă să-l trimită în patrie, profitând de vechea sa prietenie cu Lucrețiu Pătrăşcanu, actualmente ministru în guvernul comunist. Matei ajunge păpuşar la Teatrul Țăndărică, profitând de protecția Elenei Pătrăşcanu, soția ministrului, scenaristă la acelaşi teatru. De aici începe nebunia istoriei mari: odată cu căderea şi apoi executarea lui Lucrețiu Pătrăşcanu, intră şi Matei Bruno în moara sistemului represiv comunist: realizează toate acestea abia în ziua în care, dorind să se întoarcă în Italia pentru a participa la funeraliile tatălui său, i se refuză plecarea. Marginalizat, realizează că a devenit un prizonier într-o închisoare deocamdată extinsă, care este noua Republică Populară Română, statul comunist. Închisoarea propriu-zisă, închisoarea cea mică reprezintă următoarea firească etapă din viața sa.
Dacă totul ar fi decurs însă atât de simplu şi de linear în romanul lui Teodorovici, i-aş fi reproşat banalitatea. Autorul găseşte însă o rezolvare: construieşte intriga punând în paralel două planuri: cel al prezentului (începând cu anul 1959, cu Matei Brunul plimbând pe străzi o marionetă) şi cea a trecutului, care relatează aventurile personajului prin puşcăriile comuniste. Pe de o parte, Matei Brunul cel din prezent nu mai are, din cauza unui accident petrecut în puşcărie, memoria ultimilor 20 de ani din viața sa, care sunt recuperați, la nivel narativ, prin capitole ce le confruntă pe cele care îl înfățişează, amnezic şi abulic, blând şi încrezător într-un viitor incert, pe noul Matei Brunul. Bruno Matei devine Matei Brunul; vechiul om, lucid, agil, pasionat de arta manipulării marionetelor, trăind în afara istoriei mari, devine un „om nou” sub presiunea acesteia. Nu metaforic, ci cât se poate de concret, căci el este subiectul unui experiment pe linia programului lui Makarenko.
Să le luăm pe rând. Pe de o parte, Matei Brunul (cum îl numeşte „pe româneşte” securistul care îl are în grijă, Dumitru Bojin) a suferit un accident în închisoare şi şi-a pierdut trecutul. Ultimele scene pe care şi le aminteşte sunt cele din timpul plecării în Italia, pe când era adolescent. Este neliniştit, suferă din cauza spațiului alb din memoria sa, caută tot felul de indicii şi devine o păpuşă în mâna lui Bojin şi a Elizei, securiştii care au sarcina de a-l controla, de a-l monitoriza. Şi chiar de a-l modela. Aceste capitole adoptă, de cele mai multe ori, perspectiva personajului; naratorul nu îşi asumă omnisciența, aşa cum o face în celelalte capitole în care reface trecutul lui Matei (adică atunci când îl aduce în prim-plan pe Bruno Matei). Ca personaj, Matei Brunul este cumva inconsistent. Viața sa interioară este schematizată (lucru firesc, dacă ținem cont de faptul că e un om lipsit de memoria ultimilor 20 de ani), superficială; ar fi fost de dorit o rezolvare la nivel de autoanaliză a tensiunii, a incertitudinii, a modului fragmentar de a pricepe lumea specifice acestui personaj amnezic. Autorul preferă însă soluțiile mai simple, rezolvând lucrurile la nivelul narațiunii factologice. Ceea ce nu înseamnă că sondările eului lipsesc; dimpotrivă, uneori ele dau tonul, dar personajul nu are capacitatea, nu are puterea de a împinge lucrurile până la capăt; nu face de la bun început o dramă din faptul că a fost deposedat de propriul trecut; sigur, este neliniştit, neîmpăcat cu soarta, dar deturnat de către marionetistul Bojin să privească nu către trecut, ci către viitor. Matei Brunul devine un om nou; sistemul profită de faptul că mintea sa este tabula rassa şi încearcă să sădească în ea doar valorile noii lumi. Iese un individ schematizat, mult mai asemănător cu marioneta de care se ataşează decât de omul întreg care fusese. Gândirea sa este una săracă, lipsită de nuanțe. Cum Eliza i-a citit tot felul de cărți comuniste şi l-a dus la filme propagandistice, modelul său este cel al eroului comunist, gata oricând să se sacrifice pentru binele celorlalți; nu doar că Brunul trăieşte ruşinea de a fi fost, în trecutul pe care nu îl mai conştientizează, un duşman al poporului, dar el simte un autentic entuziasm când vine vorba de a plăti, permanent, pentru greşelile acelui trecut, chiar dacă este străin de el. Dialogurile sale interioare denotă o gândire de mancurt, reducționistă, fără sesizarea nuanțelor, fără capacitatea de a mai emite dubii; atunci când i se spune că trebuie să părăsească teatrul de marionete pentru a munci, concret, pe şantier, pentru a construi viitorul socialist, el acceptă, de?i uşor ezitant, acest scenariu. Termenii în care o face demonstrează că „modelarea” sa în om nou a avut succes: „Indiferent de ce voia el, lucrurile trebuiau făcute. Binele propriu nu era mai presus de binele celorlalți. Păpuşile nu erau mai presus de oameni. Sacrificiul, exemplul lui Manolis Glezos, chipul doctorului Ustinenko, devenit de-o vreme şi omul lui drag, cel pentru care datoria față de alții sugrumase propriile dorințe. Iar acum lui, Brunului, nu i se cerea să renunțe la ceva atât de important, nu i se cerea să renunțe la Eliza, de exemplu. Nu i se cerea nici măcar, tovarăşul Bojin nu-i spusese aşa ceva, să renunțe la Vasilache. Ci doar la o muncă, una care, dacă se gândea bine, într-adevăr n-avea cine ştie ce importanță.” Individul începe să deprindă noile ticuri induse, într-un experiment cinic: cei de sus, prin intermediul tovarăşului Bojin, se gândesc să valorifice amnezia lui Matei Brunul; uitarea ultimilor 20 de ani din viață (mai mult de jumătate şi anume cea conştientă, în care se sedimentează valorile, principiile şi se cristalizează spiritul critic) reprezintă un avantaj: un asemenea material uman poate fi modelat; Makarenko putea fi aplicat acum fără impedimente, fără efortul de a „reeduca” omul vechi. O singură problemă intervine: deşi credibil, un astfel de personaj nu este însă foarte atractiv în plan literar. De aceea apreciez răbdarea scriitorului de a nu-i pune în seamă gânduri extravagante, care să ritmeze narațiunea, dar care ar strica logica personajului.
În roman există însă un alt personaj memorabil (fireşte, nu ca model uman, ci ca „ființă de hârtie”, deci ca efect narativ). Dumitru Bojin, securistul apt de anumite sentimente care îl umanizează, deşi capabil chiar de mustrări de conştiință, lucrând conştient cu două tipuri de adevăr (unul oficial, convenabil, altul de bun-simț, dar periculos) se simte mândru că este protagonistul acestui proces de „modelare a omului de către om”. Trăieşte chiar, în dimineața în care se duce să-l ridice pe Matei Brunul de la închisoare, vertijul fericirii („A simțit, în timpul plimbării prelungite, întrerupte când simțea nevoia să se aşeze pe câte o bancă din parcul Copoului, că totul în viața lui e aşa cum trebuie să fie.”). E mulțumit de noul său rol, care îi dă satisfacții profesionale reale: „S-a oprit de două-trei ori gândindu-se chiar la asta: avea şansa să lucreze asupra unei persoane cum, probabil, nimeni n-o mai făcuse vreodată. Ca asupra unui copil pe care-l creşti de mic în spiritul ideilor tale. Numai că în cazul lui Bruno Matei, al Brunului, lucrurile stăteau mult mai spectaculos: nu era copil, era un bărbat în toată regula, trecut până şi de tinerețe. Şi totuşi, o lua cumva de la zero. Ca şi cum s-ar fi născut acum, în lumea nouă, dar sărind în ea direct din lumea veche, trecând cu ochii închişi peste toate frământările creației, peste tot procesul atât de dificil uneori prin care el, Bojin, a trebuit să treacă. Era un norocos, în fond, Brunul. Lipsa memoriei putea fi, iată, un mare noroc. Omul avea să fie ferit de luptă, de temeri, de muncile depuse de toți ceilalți, bucurându-se doar de binefaceri. Iar el, Bojin, era cel care-l crea acum pe noul Brun, total adaptat noii lumi – fusese creatorul aşteptărilor, urma să fie creatorul realității acestor aşteptări împlinite.” Bojin devine, astfel, păpuşarul, iar Matei Brunul marioneta perfectă. Acest personaj este, în plan narativ, mai reuşit chiar decât protagonistul romanului. E parcă mai viu, mai bine realizat, nu doar din lumini şi umbre, ci şi din nuanțe. Deşi unealtă a răului, deşi pune el însuşi la cale scenarii macabre, securistul nu este un personaj-funcție, nu reprezintă răul fără nuanțe. Are o soție credincioasă, e pasionat de tehnică, când se îmbată se simte vinovat şi devine sentimental, se apropie de Brun, ține la el, dar nu dintr-o pornire firească, ci pentru că ajunge să îl considere opera sa. Creația sa, modelată într-un material sufletesc ingenuu. Deşi îngropată adânc, persistă în sine amintirea a ceea ce a trebuit să ucidă în el pentru a crede cu adevărat în sistemul comunist. Dar umanitatea securistului nu merge până acolo încât să pună sub semnul întrebării corectitudinea deciziilor criminale ale acestui sistem. Vinovat nu se simte de toate aceste crime la care contribuise, dar nu-şi refuză efuziunile de mândrie proletară: la noul paradis terestru a contribuit şi el. Securistul gândeşte în clişee până şi în momentele sale de solitudine absolută, limbajul de lemn a devenit modul său firesc de a pricepe lumea. În fond, şi Bojin este un „om nou”, care îşi refuză însă accesul la normalitate; lui Matei Brunul, în schimb, acest acces i-a fost metodic refuzat, în special de către Bojin.
Există un moment în care Brunul pare a pricepe că a devenit cobaiul unui experiment pervers, când are dubii, când i se năruie credința în singurii săi „prieteni”, securiştii care îi controlează destinul, la fel cum marionetistul controlează viața păpuşii: Bojin şi Eliza. De aceasta din urmă se şi îndrăgosteşte, față de celălalt simte recunoştință, vinovăție şi prietenie. Însă decizia sa finală, refuzul de a pleca „dincolo”, către Italia în care se afla trecutul său, echivalează cu o renunțare la propriul trecut, cu tot misterul său, în favoarea prezentului. Matei Brunul refuză să redevină Bruno Matei. „Omul nou” este mult mai trainic decât cel vechi, care nu se poate regăsi pe sine.
Al doilea plan al romanului, care se derulează în paralel cu cel al transformării lui Bruno Matei în „omul nou” Matei Brunul este mult mai riscant. Din cel puțin două motive. Mai întâi, pentru că este dificil de armonizat, în special din punct de vedere cronologic, cele două planuri. Câtă vreme primul susține, până la final, suspansul asupra accidentului în urma căruia Matei şi-a pierdut memoria, şi cel de al doilea trebuie să o facă. Din acest punct de vedere, Lucian Dan Teodorovici este un prozator extrem de atent. Dar parcă prima perspectivă, subiectivă, a personajului principal pur şi simplu nu intră în rezonanță cu cealaltă, obiectivă, a unui narator omniscient, care îi reface trecutul. În plus, a avea permanent în fața ochilor, ca în oglindă, pe măsură ce lectura se derulează, un om lipsit de memoria ultimilor 20 de ani simultan cu recuperarea narativă a acestor două decenii din viața sa creează, la un moment dat, impresia de linearitate, ba chiar de previzibil.
Al doilea aspect este ceva mai sensibil. A ficționaliza o realitate cruntă, cum este cea a „reeducării” de la Piteşti şi cea a închisorilor comuniste în general, după ce ea a fost detaliată de victimele acestei orori reprezintă un risc greu de depăşit. Teodorovici se documentează însă serios şi construieşte scene pline de miez, crunte, deşi nu reuşeşte să creeze apăsarea şi tensiunea pe care ți-o aduc cărțile unora care au traversat acel iad şi au reuşit să îşi păstreze, plătind un preț teribil, umanitatea. Nu este un reproş, e doar o remarcă: în asemenea cazuri-limită, resursele estetice pur şi simplu nu sunt suficiente. Unele lucruri se lasă doar mărturisite, reconstituite, nu ficționalizate. Cu toate aceste rezerve, paginile din romanul lui Teodorovici reprezintă, din câte ştiu eu, cam singurele care îndrăznesc să coboare ficțiunea în istorie: personajele sunt reale (cazul directorului de la închisoarea de la Galați, Maromet) sau oricum verosimile, atmosfera este cea descrisă de foştii deținuți politici, detaliile abundă, torturile descrise fac parte din arsenalul folosit la Piteşti. Un singur lucru lipseşte: forța de convingere pe care o poate da doar garanția suferinței celui care povesteşte. Nu este exclus ca, în această privință, să am eu anumite blocaje de percepție. De aceea nici nu mă grăbesc să transform aceste observații în critici aduse romanului, ci încerc să le dau o tentă generică.
Ce iese din aceste două narațiuni, una a prezentului, alta a trecutului aceluiaşi individ, puse cap la cap? O poveste înfiorătoare a unui personaj care, trecut prin încercările istoriei mari, devine el însuşi dintr-un păpuşar o marionetă. Matei Brunul este un personaj asupra căruia sunt puse cam multe astfel de experiențe (chiar dacă majoritatea neconştientizate); semănând prea mult cu o marionetă, el riscă să devină într-o prea mare măsură „exemplar”, având sarcina ingrată de a ilustra o teză şi un procedeu: comunismul schimbă radical până şi firea umană, modelând într-un material uman „omul nou”, debarasat de un trecut periculos prin scoriile sale valorice.
În concluzie, dacă nu sunt dispus să împărtăşesc acelaşi entuziasm pe care l-au mărturisit majoritatea comentatorilor (Paul Cernat, Antonio Patraş, Şerban Axinte, Adina Dinițoiu, Florin Irimia ş.a.m.d.), nu sunt nici sceptic în privința romanului lui Lucian Dan Teodorovici: Matei Brunul este, clar, cea mai bună carte a sa; o reuşită, fără doar şi poate. Una care marchează o maturizare deplină a acestui prozator extrem de talentat. Doar că, dacă în cărțile anterioare autorul părea a-şi propune mize prea mici pentru posibilitățile sale, de această dată impresia mea este că şi-a dorit prea mult, poate chiar totul, de la această carte.