Cronica literară
Ion Bogdan Lefter

Uimitoarea dezvăluire a unui Sebastian extremist de dreapta

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2/2012

Mult-discutata carte din 2009 a Martei Petreu despre Mihail Sebastian s-a dovedit un best-seller, drept care a fost republicată în 2010, la aproximativ un an de la lansare, sub acelaşi titlu şi cu mici retuşuri şi adăugiri: Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu-Mihail Sebastian, Ediția a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2010, 312 p. (prima publicare, la aceeaşi editură, 2009, 296 p.). Un Post-scriptum la Cuvîntul-înainte anunță îndreptarea unor erori şi completarea cărții cu „noi informații şi surse bibliografice, cum ar fi extrase din Jurnalul integral şi încă inedit al lui Mircea Eliade, fragmente din unele scrisori ale lui Benu Sebastian către Mircea Handoca, texte din presa anilor 1930 pe care le-am trecut cu vederea la prima ediție etc.” – totul „Cu speranța, întotdeauna utopică, de a-mi face cartea cît mai clară” (ediția a II-a, p. 7). Demonstrația era – de fapt – cît se poate de clară de la prima ediție, cele circa 15 pagini suplimentare (în exact aceeaşi tehnoredactare, cu acelaşi corp de literă) adăugînd doar, ici-colo, mici precizări, nuanțe, probe suplimentare în dezbaterea „cazului” Sebastian.
Între timp, în martie 2011 editura a lansat şi o „serie de autor” consacrată Martei Petreu, cu trei prime volume: Apocalipsa după Marta (integrala poeziei), Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului (prim roman, inedit) şi Cioran sau un trecut deocheat (ediția a III-a a studiului Un trecut deocheat sau Schimbarea la față a României).

Surprizele istoriei

Istoria culturală – şi istoria în genere – oferă rareori surprize de proporții, chiar dacă arhivele sînt privite ca depozitare ale unor mari mistere. În genere, epocile trecute sînt cunoscute în linii mari, informațiile şi interpretările s-au acumulat şi s-au decantat în timp, chiar dacă – uneori – în imagini diferite, chiar divergente. Noutăți majore nu prea au de unde să iasă la iveală. Se mai întîmplă cînd apar – de pildă – documente inedite, un jurnal sau vreun pachet de scrisori intime care pot dezvălui lucruri neintrate pînă atunci în circuitul public: informații private, date despre relații personale care aruncă lumini noi asupra unor comportamente altfel greu de înțeles, gînduri ascunse ori – cine ştie?! – conspirații nepuse în aplicare. Mai sînt – fireşte – arhivele politice „secrete”, cu date din culisele guvernărilor recente, cu informații despre acțiunile spionilor sau – în versiune postcomunistă – despre funcționarea polițiilor politice, cu dosare de caz, angajamente şi rapoarte ale informatorilor şi tot restul. Pe partea culturală a lucrurilor, pentru a reveni de unde am pornit – speranțe mici, mai ales cînd e vorba de perioade mai îndepărtate: mai totul s-a citit şi s-a recitit, evaluările s-au făcut, cestiunile s-au clasat. O singură excepție îmi amintesc din anii trecuți: pachetul de scrisori ale lui Eminescu publicat de Christina Zarifopol-Illias. Rara avis, irepetabilă.
Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu-Mihail Sebastian, în care Marta Petreu reconstituie tinerețea celui de-al doilea numit în titlul cărții, e un exemplu de alt tip, la fel de rar: acela al unei cercetări de bibliotecă în urma căreia iese la iveală un lucru practic neştiut, ignorat de toată lumea, deşi priveşte o figură culturală îndeajuns de proeminentă, intens discutată după 1990 în legătură cu două repere importante ale operei sale: „cazul” De două mii de ani, asupra căruia nu s-a putut vorbi în perioada comunistă fiindcă punea problema antisemitismului românesc; şi Jurnalul inedit, din care, din pricina aceleiaşi teme dominante, nu s-au publicat decît două extrase în anii 1970-1980 (în Manuscriptum şi în Caiete critice), deşi devenise legendar în anumite cercuri ale lumii literare de atunci. Odată cenzura abolită, romanul a fost reeditat şi însemnările din anii 1935-1944 au văzut lumina tiparului, redimensionînd imaginea autorului, cunoscut pînă atunci doar ca autor de proză siropoasă (Oraşul cu salcîmi), dramaturg reprezentativ al modernității (Jocul de-a vacanța, Steaua fără nume, Ultima oră) şi publicist cultural efervescent, resuscitat de o masivă ediție de publicistică din 1972 (Cronici. Eseuri. Memorial). Odată restituite principala sa operă de creație literară, De două mii de ani, cu impresionantul adaos din Cum am devenit huligan, republicate încă din 1990, ca şi splendidul, tulburătorul jurnal, editat în 1996, Sebastian devenea altul: o figură literară şi intelectuală de mare interes, implicată dramatic în convulsiile ideologice din epoca lui, revenite în dezbaterea intelectuală după o jumătate de secol, la ieşirea din comunism, care blocase discuția pe asemenea subiecte.
În cartea Martei Petreu – din nou, alt Sebastian.

Pasiunea cercetătoarei pentru anii ’30-’40

Autoarea noastră n-a ajuns întîmplător la subiect şi la dezvăluirea din carte. Poetă reputată, una dintre vocile cele mai importante ale literaturii române din ultimele decenii (nu mai insist aici asupra apartenenței ei la „echinoxism”, la „noul val” postmodern debutat în jurul lui 1980 şi la Apostroful pe care l-a înființat şi-l conduce din 1990 încoace), ea e totodată o eseistă de vîrf, de formație filozofică (şi profesoară la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj), autoare de studii şi cărți de specialitate. Punînd laolaltă competența profesională în materie de analiză a ideilor cu buna cunoaştere a istoriei noastre literare şi culturale, s-a ocupat cu oarecare sistemă de segmentul tulbure, incitant, mult controversat al alunecării unei părți a intelectualității autohtone către extrema dreaptă în perioada interbelică. Incursiunea în biografia lui Mihail Sebastian e a patra dintr-o serie, după Un trecut deocheat sau Schimbarea la față a României (1999, 2004), Ionescu în țara tatălui (2001, 2002) şi Despre bolile filozofilor. Cioran (2008). În cea dintîi, autoarea analizează junețea autorului Culmilor disperării şi a Schimbării la față… ca rătăcire „deocheată” (conform glumeț-amarei notații cioraniene: „Scriitorul care a făcut prostii în tinerețe, la debut, e ca femeia cu un trecut deocheat. I se reproşează veşnic”). Lui Eugen Ionescu îi analizează „sofistica”, în care descoperă resorturile carierei lui literare, îi indică punctele de contact cu ideologia tinerei generații a anilor ’30 şi-i descoperă motivații psihologice profunde, psihanalizabile, pentru despărțirea de România: individualismul, vocația libertății, repulsia față de deriva extremistă a unora dintre colegii săi de vîrstă, dar şi probabila origine evreiască, tăinuită, a mamei, care ar putea explica şi anti-naționalismul său, dus pînă la descrierea în perioada postbelică a unei „Românii vinovate, deoarece rasiste”. Probabil că tot aşa se explică – e de adăugat – şi păstrarea secretului după plecarea din țară, cînd a lucrat ca funcționar diplomatic în slujba regimului de extremă dreapta din țară, pe lîngă guvernul de la Vichy… Din nou despre Cioran, în cartea a treia, Marta Petreu pune în paralel – de o parte – scrierile eseistului şi – de alta – maladiile lui reale sau închipuite, obsesiile bolnavului şi ale ipohondrului, cu concluzii uimitoare. În fiecare caz – documentări foarte atente, din care au rezultat construcții impecabile, „blindate” cu probe, cu informați şi citate; totul pentru a demonstra cît mai convingător ipoteze inedite, formulate din unghiuri neaşteptate, care permit reinterpretări ingenioase ale biografiilor şi operelor analizate. Altfel spus, epoca o atrage, însă nu scrie despre „actorii” ei decît atunci cînd are ceva nou, pe cît posibil surprinzător şi revelator de spus despre ei.
Cu alte ocazii, autoarea l-a studiat şi pe Nae Ionescu, „guru”-ul junilor „trăirişti”, l-a editat, i-a analizat ideologia şi l-a şi prins în delict de plagiat grosolan, fascinantul profesor fiind – de fapt – un compilator.
La rînd – autorul lui De două mii de ani…


„Cazul” Sebastian în contexte: ieri, azi

Şi la vremea lui, şi astăzi, „cazul” Mihail Sebastian a întîlnit contexte speciale, care i-au sporit dramatismul.
De la finele anilor 1920 şi pînă în 1945, cînd se stinge din viață în urma unui accident de circulație, la doar 37 de ani şi jumătate (se născuse pe 18 octombrie 1907; moare pe 29 mai 1945), Sebastian evoluează în condiții mereu tensionate: deşi evreu, intră de la început, de la finele adolescenței, sub influența lui Nae Ionescu, devenindu-i discipol şi colaborator apropiat la Cuvîntul, ziarul „năist”, în vremuri de instabilitate politică şi de ascensiune a ideologiilor extremiste, printre ai căror promotori principali se numără mentorul său; asistă în ianuarie 1934 la suspendarea ziarului „năist” ca tribună legionară şi instigatoare, după asasinarea premierului I.G. Duca de către un comando al Gărzii de Fier; primeşte în anul următor lovitura dură din prefața pe care maestrul i-o scrie, la cerere, pentru De două mii de ani şi în care, radicalizat ideologic, profesorul îl condamnă la suferință cu argumente rasiste; se înstrăinează de foştii companioni, între care prietenul său Mircea Eliade, pe măsură ce implicarea lor în susținerea legionarismului creşte; mult mai retras decît în perioada de la Cuvîntul, urmăreşte demența războiului declanşat de Hitler, expansionismul nazist, Holocaustul; se va repoziționa, către final, la stînga spectrului ideologic, unde l-ar fi putut aştepta ascensiunea politică, dacă nu s-ar fi stins înainte de instalarea regimului comunist, dacă nu cumva ar fi devenit – cum s-a mai speculat – o victimă de tip Lucrețiu Pătrăşcanu a eventualilor „tovarăşi de drum”.
După 1990, romanul şi jurnalul îl relansează pe Sebastian în noi contexte tensionate, iarăşi marcate ideologic: au revenit temele interzise, între care irupțiile de naționalism şi antisemitism din prima jumătate a secolului XX, implicarea României în Holocaust etc.; s-au reluat dezbaterile identitare şi confruntările dintre mentalitățile liberale şi cele conservatoare sau extrem-conservatoare; din perspectiva celor dintîi, Sebastian trece drept un intelectual superior care trăieşte drama persecuției rasiale, mărturisindu-şi cutremurător experiențele în cele două scrieri principale; descendenții ideologici ai eliadismului, cioranismului şi noicismului îl percep – în schimb – ca pe un coleg de generație al „trăiriştilor” şi îl adoptă simbolic, particularitatea suplimentară a evreității trăite traumatic jucînd – probabil – un rol exonerant, de îndepărtare a suspiciunilor de neo-extremism contemporan. Şi pentru unii, şi pentru alții, „noul” Sebastian dezvălit de Marta Petreu e şocant – de unde şi vehemența unor reacții, încă de la publicarea în 2008 a unui eşantion în România literară, apoi după apariția primei ediții a cărții.

Dezvăluirea extremistului

Cercetarea din Diavolul şi ucenicul său – o spune titlul – e focalizată asupra relației dintre Sebastian şi Nae Ionescu. Ediția de publicistică din 1972, ca şi cele apărute în postcomunism (Opere, I. Publicistică (1926-1928), 1994, Jurnal de epocă, 2002 şi Jurnal II. Jurnal indirect 1926-1945) îl prezentau pe Sebastian doar în ipostaza jurnalistului preponderent cultural, pasionat, efervescent, admirabil intelectual „branşat” la actualitatea vremii. Încercînd să înțeleagă misterul fidelității tînărului evreu față de profesorul său naționalist, Marta Petreu se duce la colecția Cuvîntului şi o parcurge. Ei bine, va descoperi acolo altceva decît – probabil – se aştepta: un Sebastian deloc limitat la subiecte culturale, dimpotrivă, dezlănțuit ca gazetar politic, de totală obediență față de maestru, deci extremist el însuşi! Un caz – adică – de psihologie paradoxală, de fascinație şi de subordonare a virtualei victime față de călăul simbolic. Sau – în alți termeni – raliere a junelui exaltat la ideologia în ale cărei date esențiale ar fi trebuit să distingă imediat propria sa viitoare excludere.
Dezvăluire cu potențial exploziv şi în urma căreia autoarea experimentează peste timp şi peste contexte, mutatis mutandis, situația în care s-a aflat personajul său la un moment dat, după publicarea romanului De două mii de ani: căci „noul” Sebastian, cu teribilele lui contradicții, se arată incomod pentru toată lumea, de toate orientările ideologice.
Cartea se ocupă – deci – de perioada colaborării junelui la Cuvîntul, din vara lui 1927 şi pînă la interzicerea ziarului, în ianuarie 1934, continuînd cu investigarea acelui an „al fracturii”, cînd apare romanul cu prefața agresivă a lui Nae Ionescu, şi a următorului, 1935 „pentru a verifica dacă peripețiile din 1934 i-au schimbat sau nu lui Sebastian ideile şi convingerile” (p. 5; de aici încolo, toate trimiterile sînt la prima ediție). Materia de analiză: publicistica celor doi, a discipolului în paralel cu a magistrului, şi „psihologia tînărului scriitor, fixat afectiv, ca o iederă, de Nae Ionescu şi Mircea Eliade” (de ultimul, după un debut de relație rece, se împrietenise fratern). Metoda demonstrațiilor blindate de informații şi citate din cărțile anterioare e reluată cu şi mai mari precauții după testul eşantionului publicat în 2008, la care autoarea face referire în Cuvîntul-înainte, fără să le rămînă datoare criticilor săi improvizați: „Autoritarele puneri la punct ale unor neduşi la bibliotecă, obrăzniciile unor ignoranți care n-au citit publicistica politică a lui Sebastian, dar au decretat pe bază de revelație că eu greşesc, sofismele unor amatori care, la probe ce poartă data 1933, au crezut că pot răsturna lucrurile cu citate din 1935 etc., toată această indignată agitație sentimental-diletantă m-a hotărît să fac o carte cu citate multe, înşirate academic unul după altul” (p. 6). Referindu-se tot în primele pagini şi la „drama de maturitate” a lui Sebastian, o numeşte „Dramă nu doar de evreu în România interbelică, precum s-ar putea crede după lectura numai a Jurnalului său, ci dramă general-umană, de ins prins şi în hazardul fluid al timpului său istoric, şi în carapacea propriei sale personalități, cu nălucirile şi predeterminările ei” (p. 11)…




Probatoriul

Capitolele cărții vor urmări prestația protagonistului an cu an, articol cu articol. După ce în 1927-1928 scrie doar pe teme culturale, trece în 1929 la comentariul politic, preluînd fără abateri linia „năistă”, antidemocratică, antiburgheză, antiliberală, apoi şi anti-național-țărănistă, promotoare a autoritarismului şi a fascismului, cu elogii la adresa „conducătorului absolut”, Mussolini (p. 35-37 ş.a.). În perioada de şedere la Paris, din decembrie 1929 pînă în iulie 1931, în vederea obținerii unui doctorat (proiect abandonat), continuă să trimită la ziar articole în care susține urgența unei „dictaturi a maselor”, într-un stat „corporativ şi sindicalist”, esențialmente mussolinian (p. 41). Revenit în țară, continuă neabătut, susținînd idei autarhice, atacînd tradiția paşoptistă, făcînd elogiul „revoluției” ca „leac pentru toate relele”, şi anume al „revoluției sociale”, nedemocratice, autoritariste, de tip mussolinian sau franchist (cf. p. 99 ş.a.). Pînă şi față de hitlerismul dintotdeauna antisemit, persiflat inițial, îşi temperează atitudinea după ce Nae Ionescu începe să-l accepte ca soluție politică. Îl elogiază înfocat pe maestru şi orientarea lui antiliberală, organicist-țărănească, pînă şi în dimensiunea ei ortodoxistă, într-un text kilometric publicat la aniversarea din 1933 a Cuvîntului (cf. p. 90-94). Una peste alta, fără să facă el însuşi pasul către doctrina de partid naționalist şi fără să intre, odată cu magistrul şi cu toată trena de emuli, în jocul carlisto-legionar, Sebastian ni se înfățişează în publicistica sa, în formularea nuanțată a Martei Petreu, ca „un extremist de dreapta moderat” (p. 126). Concluzia e dezvoltată într-un subcapitol special (p. 126-128): „Revenind la articolele lui Sebastian din Cuvîntul şi la ideologia de extremă dreaptă, antidemocratică şi revoluționară, care emană din ele, trebuie să spunem că, în mediul în care se afla, Sebastian a devenit extremist de dreapta aşa cum se respiră: firesc şi fără niciun efort. Lectura articolelor lui, făcută chiar în paginile Cuvîntului, şi corelînd mereu textul discipolului cu textul magistrului său, şi pe amîndouă cu cronologia politică a României, arată fără nici o putință de tăgadă că Sebastian, influențat adînc de personalitatea şi de ideologia lui Nae Ionescu, a devenit antidemocrat şi «revoluționar», încadrîndu-se în extrema dreaptă. Nu a fost legionar – a fost doar un extremist de dreapta. Şi, cum extremismul însuşi are grade sau intensități diferite, Sebastian a fost un extremist de dreapta moderat – formula sună aberant, dar reflectă realitatea articolelor sale –, nu unul «turbat». Adesea, ideile lui sînt cu un ton mai jos decît acelea ale lui Nae Ionescu sau decît vor fi în anii următori cele ale colegilor săi de generație, precum Eliade, Cioran, Noica ş.a.” (p. 126-127); şi aşa mai departe…
Limita a fost antisemitismul, pe care, oricît de fidel „ucenic” al „diavolului”, evreului Sebastian i-a fost imposibil să-l accepte – deşi Marta Petreu dovedeşte că, pînă la asasinarea lui I.G. Duca şi la suspendarea Cuvîntului, chiar şi pe atare temă discipolul evita să se delimiteze. În 1934 se va produce – însă – „fractura”: Nae Ionescu îl „execută” în prefața la De două mii de ani (pe care ucenicul îngrozit dar incapabil să se smulgă din fascinație o şi publică în deschiderea romanului…) şi despărțirea devine inevitabilă. E punctul în care, în lipsă de informații mai abundente (ziarul era suspendat, drept care Bibliografia extrem de migăloasă din final nu mai înregistrează decît şase articole scrise în restul acelui an numit în corpul cărții „de secetă publicistică” – p. 158), Marta Petreu avansează, cu precauțiile de rigoare, o ipoteză incitantă: ştergerea chiar de către protagonist a urmelor crizei de conştiință provocate de „fractură” şi a întregii dezbateri interioare de pînă atunci; mai exact, posibila distrugere a jurnalului de pînă în 1935, dacă el va fi existat. Argumentele cercetătoarei se sprijină pe analogia („imperfectă ca orice analogie”, notează singură – p. 129) cu comportamentul lui Sebastian înainte şi după data respectivă: în 1929 şi în 1932 el publicase în Cuvîntul şi în Azi trei texte intitulate Jurnal de roman, de fapt fragmente de jurnal personal, în linia lui Eliade şi a comilitonilor, care îşi transferau fără modificări notațiile zilnice în cărțile de proză (vezi Şantierul etc.), după cum în jumătatea a doua a anilor ’30 îi apar în Revista Fundațiilor Regale însemnări identificabile astăzi ca extrase din jurnalul publicat în 1996. Paralelismul o face pe Marta Petreu să avanseze ipoteza că şi primele fragmente vor fi fost extrase tot dintr-un text mai amplu, deci că Sebastian… „a ținut jurnal şi înainte de 1935: un jurnal complet, pe care, după peripețiile anului 1934 şi după ce el însuşi s-a limpezit la minte, presupun că şi l-a distrus singur, din neplăcere față de propriul său trecut” (Ibid.). Posibil; neverificabil, din păcate.
Urmează scandalul De două mii de ani şi „schimbarea la față” a lui Sebastian (formulă aşezată în titlul unui capitol). În articolele pe care le va publica în 1935, în special în Rampa, e complet reorientat, despărțindu-se de ideile şi de ideologia extremistă pe care le profesase la Cuvîntul. Notele de continuitate sînt puține şi discrete. Concluzia: „După cum ne arată şi Jurnalul, Sebastian din 1935 este un tînăr intelectual rezervat față de ideologia extremistă, fie ea de dreapta sau de stînga. Schimbarea la care l-a obligat catastrofa anului 1934 i-a dat o față nouă, de abstinent politic cu înclinații democrate, față pe care a păstrat-o, cu excepția episodului comunist din 1944, pînă la capăt” (p. 178). Portretul psihologic e mai complicat, mai controsionat, căci, cu toată „fractura”, atracția față de magistru a rămas, „«adezivitatea» sau fixația afectivă pe care a avut-o Sebastian față de directorul său a fost definitivă” (p. 179), dovadă o serie întreagă de note din jurnal, întîlniri şi discuții între cei doi, reacția la moartea profesorului, reflecții ulterioare asupra aceluia…
Marta Petreu nu-şi încheie cercetarea înainte de a consacra capitole şi subcapitole aparte raporturilor lui Sebastian cu Lovinescu, cu Viața Românească, respectiv cu Ibrăileanu şi Ralea, cu Călinescu şi alți scriitori din epocă, precum şi – în fine – cu Eliade, de care l-a legat o prietenie „inegală”, „în care unul – Sebastian – a fost cel care a iubit şi şi-a adus repetat ofrandele, iar celălalt, Eliade, s-a lăsat iubit şi, pe măsura temperamentului şi-a caracterului său, a iubit şi el” (p. 221). Cu excepția din urmă, e vorba despre raporturi polemice, conforme cu adversitățile ideologice ale lui Nae Ionescu şi ale grupării. În special capitolul despre Lovinescu e dezgustător, revoltător: Sebastian îl atacă permanent şi ignobil, jignitor, pamfletar pe marele ideolog al modernității româneşti, deşi avea toate datele pentru a-i sta alături. Explicația Martei Petreu, in extenso: „Prin raționalismul său, prin spiritul critic, prin gustul pentru modernitate şi pentru cultura franceză, Sebastian, aşa cum s-a mai observat, era, structural, mai aproape de Lovinescu decît de Nae Ionescu. Dar Nae Ionescu a fost pentru el o atracție irezistibilă, iar mediul Cuvîntului l-a îmbibat de ideologia naeionesciană, asmuțindu-l totodată de timpuriu pe urmele lui Lovinescu. Aşa cum au notat şi alți comentatori, inclusiv Al. George şi Gabriela Omăt în notele la caietele lovinesciene, caracterul partizan al atacurilor lui Sebastian contra lui Lovinescu este vizibil. Prin aceste hărțuieli, tînărul jurnalist şi-a distrus din start legătura cu unul din locurile în care, ca scriitor român de origine evreiască, s-ar fi potrivit de minune. În locul salonului lui Lovinescu – frecventat de scriitori români evrei de-a lungul întregii perioade interbelice, deschis acestora şi după ce antisemitismul a devenit politică de stat, fapt care l-a făcut pe Lovinescu să se autointituleze ironic «rabin» şi să-şi numească, autoironic, casa «Semitopolis» –, Sebastian a ales «casa Cuvîntului», în a cărei ideologie de extremă dreaptă s-a îmbăiat cu voluptate şi pînă la profundă îmbîcsire” (p. 196).
Penultimul capitol, Portret de scriitor în depresie prelungită, adună toate datele „cazului”, adăugînd fine observații psihologice, precum paralelismul dintre amorul chinuitor pentru Leny Caler şi iubirile intelectuale cu „exact aceeaşi structură” pentru Nae Ionescu şi Mircea Eliade, Sebastian obținînd „cel mai mare beneficiu de suferință din orice fel de dragoste” (p. 237). Concluzia capitolului şi – practic – a cărții, iarăşi in extenso: „Om de extremă dreaptă, în varianta ei mai blîndă de la sfîrşitul anilor ’20 şi începutul anilor ’30, Sebastian a fost legat afectiv de oamenii printre care s-a format. După 1934, adică după ce a fost obligat să facă o radicală cotitură politică, Sebastian a continuat să îi iubească şi să le fie fidel, deşi extremismul lor de dreapta devenise, între timp, antisemit. Dar orientarea lui politică inițială îl făcea înțelegător cu asemenea opțiuni şi explică faptul că i-a iubit pînă la capăt pe foştii lui tovarăşi, cu care el era, de fapt, compatibil./ Toată speculația pe seama incompatibilității lui Sebastian cu Nae Ionescu, Eliade etc. s-a bazat pe prezumția că Sebastian ar fi fost, la început şi întotdeauna, un democrat. Or, această prezumție este falsă. Sebastian a fost de extremă dreaptă, iar fidelitatea lui pentru Nae, Eliade şi ceilalți este fidelitatea masochistă a unui fost om de dreapta față de camarazii săi, la care ține foarte mult” (p. 248).
În sfîrşit, în secvența de închidere, Sebastian, un caz de receptare mistificată, sînt aduse alte probe la dosar, în ideea că protagonistul „a beneficiat pînă acum de o imagine puternic retuşată” (p. 249), şi anume în urma unor „mistificări succesive” (p. 250), favorizate de istoria complicată a războiului, de moartea prematură a celui în cauză şi de „lungul experiment comunist” (p. 249). Nu e ignorată responsabilitatea multiplă a editorilor şi a comentatorilor literari şi culturali, „a noastră, a celor care am scris, într-un fel sau altul, despre Sebastian” (p. 249-250). Mistificarea intenționată a celor care, alcătuind culegerile de publicistică, au făcut selecții malformante, e demonstrată (cf. p. 251-254). Concluzia ultimă a cărții, generalizatoare, într-un ultim citat amplu: „Cazul real al lui Sebastian – un scriitor român, evreu de origine, rătăcit în labirintul extremei drepte româneşti – arată nesfîrşitele posibilități de înşelare la care ne ademeneşte istoria. El, primul din generația ’27, s-a lăsat înşelat de ideologia revoluționară a epocii şi de farmecul lui Nae Ionescu, precum şi de spectacolul extremei drepte europene, în varianta ei blîndă, italiană; începînd cu 1933 şi apoi în contratimp cu Sebastian, l-au urmat colegii lui de generație, Racoveanu, Cioran, Eliade, Noica şi ceilalți. Evoluția lui pune bine în lumină forța gravitațională de atracție a extremismului din Europa şi din România interbelică, dîndu-ne totodată o sugestie despre puterea persuasivă a modelului Nae Ionescu. Situația lui, de român-evreu rătăcit în abisurile dreptei româneşti, în triste timpuri antisemite, se aseamănă cu aceea a lui Haim Breisacher, personaj cu fler pentru «cele mai recente schimbări de orientare» şi pe care Thomas Mann, înțelegător cu amestecul de reacționarism şi avangardism ce îl caracterizează, l-a justificat cu formula: «copilul epocii lui». Ei bine, şi Sebastian a fost «copilul epocii sale», format şi deformat de cei şapte ani din «casa Cuvîntului», de cei şapte ani de «noroc nemeritat» şi de ucenicie pe lîngă «stăpînul» său, Nae Ionescu” (p. 256)1.

Model de cercetare şi lectură captivantă

Spuneam la start că asemenea dezvăluiri de istorie culturală sînt rare. Cu atît mai prețioasă contribuția Martei Petreu. Prin documentarea impecabilă şi prin calitatea argumentației, cartea e un model de cercetare; prin spectaculozitatea demonstrației – e entuziasmantă; prin problematică – impresionantă şi neliniştitoare, obligînd la reflecție asupra complicatelor teme ale poveştii din carte şi ale istoriei înseşi, trecute ori actuale. Cum spune în repetate rînduri, opera lui Sebastian, profilul său şi al contorsionatei sale generații se cuvin supuse relecturii şi reinterpretării. În plus, Marta Petreu scrie atrăgător şi convingător, cu nerv şi cu acel tip de talent narativ care poate face dintr-un studiu doct o lectură captivantă. Drept care apariția Diavolului şi a ucenicului său va rămîne – cum se spune – o „dată” în istoria culturală de la noi.