Cronica literară
Viorica Răduță
Un manifest-alter, Bogdan Ghiu în abisul "crizei"
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2/2012
Bogdan Ghiu trăieşte cu intensitate şi luciditate, totodată, în dionisiacul şi, paradoxal, apolinicul său mecanism vizionar, „vasul” şi substanța actualității, cu manifestările sale de „criză”. E vorba de o Mare Narațiune, cum defineşte el însuşi momentul istoric (larg) al capitalismului contemporan, în degradarea, distrugerea atât de echipată, de analizată, de impusă, fără „corp”, însă, adică materia(lul) trucat/ă cinic de „ofițerii” bancheri, mulțumiți de maşina acestei morți „globalizate” (aş zice), a unei extinse, cu Estul postcomunist integrat, „colonii penitenciare”, superb vizată în recentul volum, de excepție, în peisajul românesc, Contracriza, Cartea Românească, 2011. Experimentul poetic din Poemul de carton…, cu centrul fixat pe hidra cea mitologică a limbajului, pântecul-hîrtie, o reuşită anamorfoză literală, a fost urmat de Eu(l) artistul. Viața după supraviețuire, 2008, volum aplicat la actualitatea torturantă, malefică prin fals, echipament mecanic, plastifiat, aclamat etc. Cu periodicele-jurnal de acum, selectate, distribu-ite pe capitole şi subcapitole dense în idei, paradoxale şi axiomatice în rezumatele-titluri (de întâmpinare) la fiecare dintre ele, cu densitate extraordinară de idei şi „gestică”, fie spontană fie lucrată a limbajului, Contracriza, unitară în construcția pe bucăți, impune o altă clar vedere asupra figurii capitalismului contemporan nouă, mecanism plural, resentimentar, alergic, construit aberant din absențe, imagerii cifrate, însă, diabolic, de mânuitorii „anticrizei”, şi ea definită, ca şi celelalte concepte utilizate de Bogdan Ghiu, pe baza unei ruminate îndelung documentații, şi ea pusă la vedere.
Compunerea arcimboldiană a prezentului volum, cu multe capete, dar din acelaşi material stilistic şi ideatic, aş spune cu iz Derrida, Deleuze, Baudrillard etc., se supune, totuşi, unei trăiri abrupte, stihiale, tipice poetului dinăuntrul oricărui demers B. G., vertij controlat cu luciditate, salvat tocmai de formula vizionară a unui autor care se instalează într-un unghi mereu incomod, curajos, documentat şi predictiv la „momentele” falsului actual, de data aceasta criza, preumblată nu în substanța ei pozitivă, de reglaj, ci în mecanica distructivă, kafkiană. Moto-ul, autoreferențial, „Urăsc comunismul pentru că m-a făcut să-mi fac iluzii cu privire la capitalism”, e o poartă de intrare în mecanismul labirintic al torturii crizei fetişizate, nu întâmplător aflată în impas metalingvistic, în „carantină cognitivă şi conceptuală”, dat fiind că acest proces este constitutiv capitalismului, nu fals, brutal procesat, etajat, atras la suprafața „epocii”, istorizat, canalizat spre un loc viran, spre haos, prin momentele crizice fireşti, necesare, în adâncimea, rădăcina capitalismului, astăzi tot mai înstrăinat de democrație, sau direcționând-o epidermic spre momente electorale. Coerența şi determinarea lui B. G., „supra/viețuitor” în artistic, singura figură angelică a ultimelor sale eseuri, crâncene şi ironice pe culmile disperării, conduc la instalarea unei viziuni intimizate dar, pe suport şi comentariu cărturăresc de excepție, proiectată panoramatic, contextual, cu multe puncte de fugă, imagini, concepte, citate, parafraze, radiografii la cotidian, la kitsch-urile diverse. Ideile-căpățână, cele aşezate strategic pe fruntea capitolelor, sunt absorbite înăuntrul textelor, aşa încât detaliile de viziune asupra „scenei” de azi (care e „criza” şi geamănul ei monstruos, anticriza, cu unica soluție, contracriza, democrație reconfigurată), detaliile-comentarii bine țintite, prin urmare, sunt poziționate, în cele din urmă, pe un ecran amplu, demn de cunoscut de ai noştri concetățeni, mai ales politicieni.
Bogdan Ghiu, într-o vinovăție şi pasivitate generaliza(n)tă, „globalizată”, deconspiră, cu martori (de la Pierre Rosanvallon la Saskia Sassen) distinşi, citați, rezumați, semnalați uneori şi în prospețimea vreunui interviu, întru instalarea conceptelor şi viziunilor empatice autorului (Pierre Rosanvalon cu a sa Contrademocrație, Bruno Latour cu viziunea ştiințelor pentru democrație, Joseph Schumpeter cu „distrugea creatoare“ ş.a.), ciuma şi leprozeria crizei falsificate. Cea ingenios pusă sub semnul „supravegherii şi pedepsei” foucaldiene în plin mecanism al puterilor actuale bancare, cu capetele lor supra-puse politic, economic, social. Modernizarea statală printr-o autonomie aberantă, cu avortul oricărei responsabilități, este deconspirată ca o adevărată formă de lichidare a societății. Urmare acestei idei, „scena”, istoria momentului e deschisă manifestărilor crizice, este utopică, o fundătură larvară, ionesciană la un moment dat (viza stereotipie, până şi de limbaj), cu fizionomia pandemiilor inventate, „aviare”, teatrul absurdului cu care intrăm în neantul Realiei, mormântală câtă vreme nu e reactivată adevărata democrație: „În sânul democrațiilor, asistăm la o decisivă deplasare, re-centrare de la momentul electoral, intermitent institutiv actualitatea cea mediatizată la interiorul ei exteriorizat, falsificată, echipată mecanic, pe care se bazează vechea democrație, la conținutul propriu-zis al mandatului, la ce se întâmplă între două momente electorale canonice”. Contracriza e contrautopie, alterul crizei care să ne scoată din binomul letal criză-anticriză. Fără să stăpânesc artizanatul ideilor social-politice, istoricul lor, înțeleg din periplul periodicelor B. G., care compun o carte centrată, i-luminată, că această criză actuală („expresie-ecran a Crizei”, „act de terorism concertat”, deşi aparent impersonal), induce umanului nevoia de materialitate, de „corp”, de „casă”, şi ele deplasate, deformate (sub ochiul supraveghetor instalându-se un abis rău, o psihologie improprie, astfel coborâte, cu toate şi toți, în auto-distrugere).
În reflecțiile lui B. G. se strecoară durerea şi ironia, uneori încrâncenarea, mai ales cu privire la manevra impunerii binelui pe dos; hibrida pereche, deja numită, este prinsă şi surprinsă din toate unghiurile. Este fixat locul falselor nevoi dar şi al „dorințelor” tipice mecanicii adecvate capitalismului. Raționalitatea economică din momente dificile „trebuie …generalizată, dezmărginită, scoasă din limitele economismului strict”, grosier, prin urmare. Se impun multe aserțiuni, semnătura paradoxală B.G. Astfel, în-locuirea este urmarea viețuirii neautentice într-o epocă în care capitalismul suflă apocaliptic doar prin lărgire în spațiu, „Eu, Estul” fiind o soluție de avarie. Surogatul locuirii/ființării înseamnă „evacuare a sentimentului istoriei”, „spațiul este sigur capcană, aranjament cu deja-existentul, acceptarea şantajului realității”. Demonstrația căderilor începutului de secol e făcută la bisturiu, iluziile se distrug, logica e de fier. Iată enunțuri ultimative, nefardate: „La nivel macro, globalizarea înseamnă şi ea tot spațializare, fugă în spațiu de timp, din timp”, „Reducerea la financiar provoacă logic sfârşitul”, „Spațialitatea a învins şi a înlocuit total temporalitatea”, „Trăim în epocă la fel ca într-un oraş, trăim în viețile noastre la fel ca într-un apartament”. Predicțiile au disperarea în ele („Viitorul aparține, azi, ca dimensiune de semnificație, doar ştiinței şi morții, ca prelungire a vieții”), formulările sunt hermetice, paradoxale („Ne oglindim unii în alții trecând, însă, prin oglindă. Transparența este perversă …”, „Teroarea nu poate fi produsă decât de revoluții”), adevărurile sunt decupate în substanța lor („Evenimentele devin ştiri din afară. Ştirile, media aduc întotdeauna din afară. Rolul lor este tocmai acela de a face ecran”, „Arhitectura se sparge, dispare devenind fie arhitectură de interior, fie percepție multi-cartografic urbanistă”), o „sinteză de expresivitate democratică imediată” aduce, postmodernist, jocuri de limbaj pentru stereotipii existențiale („Stoc cu stoc să ne unim! Stocuri de oameni cu stocuri de mărfuri”) etc.
B. G. demontează falsuri, gestica şi efectele negre ale crizei de făcătură, cu simulacrul ei anticriza, un spirit lucid şi acid dezvăluie capcanele actualității în enunțuri care necesită contextualizarea, fireşte : „Media sunt contra-informațiile, intoxicare”, „Criza nu este a realității, ci a fugii de realitate şi a pretenției că realitatea poate fi comandată, creată. Suntem în criză de realitate: criză provocată prin evacuarea realității”). Manevrarea unui mecanism fals, susținut nu numai de constructori ci şi de adoratori, bine montat, totuşi, apare proiectat agonic, respins ca normalitate; frazele au nerv şi tărie, nu dau voie la respirație: „Criza e folosită ca şantaj, ca presiune pentru a închide cu forța, ca pe o simplă paranteză, o epocă, pentru a lichida definitiv nişte cuceriri sociale eliminându-le ca pe un accident nefericit”, „Criza nu trebuie privită esențialist, substanțialist, ca un accident, ci politic-funcțional”, „Din global, capitalismul trebuie să devină… holistic, mode-lându-se după lume, nu modelând lumea după el”. Capitolele parcă ar conține la căpătâi nişte inserturi, ca la filmul mut, extrem de expresive. Iată-l pe primul: „Aşteptând-invocând Criza (Epoca). Şantajul cu modernitatea, eroismul consumului, rolul Estului în noua teodicee a capitalismului: încercare de cooperare la dominație pentru salvarea Pieței Nordului. Încercări tot mai disperate de disociere a capitalismului de democrație. Necesitatea logică (dificil, încă, de conceput) a unei noi tentative de „trădare”. Subcapitolele au aceeaşi filigranată expresivitate. De pildă: „Fără timp, spaima de istorie ( de la postmodernismul „moale” la postepocalismul „eroic”). E limpede că densitatea ideilor invită nu atât la un comentariu al cărții, ci la o lectură activă de către împricinați. Speculația şi antifraza, paradoxul şi argumentația sunt țesute într-un text dificil, căutat. Alteori, părerile autorului, ca cele de geografie cu politica împreună, Nord versus Sud, sunt mai greu empatiza(n)te, dar, în adâncime, condamnarea fetişului, a formalismului actual, ține de arta reflexiei puternice, severe.
Volumul implicat, vizionar, centrat (provocator) pe/ la o temă fierbinte, cu multe bucăți de reflecție curajoasă, demitizantă, cu pagini antologice, are forța de a te trimite la momente autobiografice sau la propriile lecturi. Astfel, în ce mă priveşte, am „recitit” la fragmentele aderente Svevo, cu „oraşele tubulare”, Saramago, cel cu „peştera”, Coetzee cu „barbarii” lui, Kafka, prins în câteva tuşe critice, subtile, de însuşi B. G., Kadare din „palatul viselor”, dadaismul, dar cu umor, atât cât propunerea de vot prin tragere la sorți poate fi veselă (şi tristă figură) etc.
Cartea lui Bogdan Ghiu, necesară, aproape revoluționară la noi, impune un gânditor de marcă, un vizionar.
Compunerea arcimboldiană a prezentului volum, cu multe capete, dar din acelaşi material stilistic şi ideatic, aş spune cu iz Derrida, Deleuze, Baudrillard etc., se supune, totuşi, unei trăiri abrupte, stihiale, tipice poetului dinăuntrul oricărui demers B. G., vertij controlat cu luciditate, salvat tocmai de formula vizionară a unui autor care se instalează într-un unghi mereu incomod, curajos, documentat şi predictiv la „momentele” falsului actual, de data aceasta criza, preumblată nu în substanța ei pozitivă, de reglaj, ci în mecanica distructivă, kafkiană. Moto-ul, autoreferențial, „Urăsc comunismul pentru că m-a făcut să-mi fac iluzii cu privire la capitalism”, e o poartă de intrare în mecanismul labirintic al torturii crizei fetişizate, nu întâmplător aflată în impas metalingvistic, în „carantină cognitivă şi conceptuală”, dat fiind că acest proces este constitutiv capitalismului, nu fals, brutal procesat, etajat, atras la suprafața „epocii”, istorizat, canalizat spre un loc viran, spre haos, prin momentele crizice fireşti, necesare, în adâncimea, rădăcina capitalismului, astăzi tot mai înstrăinat de democrație, sau direcționând-o epidermic spre momente electorale. Coerența şi determinarea lui B. G., „supra/viețuitor” în artistic, singura figură angelică a ultimelor sale eseuri, crâncene şi ironice pe culmile disperării, conduc la instalarea unei viziuni intimizate dar, pe suport şi comentariu cărturăresc de excepție, proiectată panoramatic, contextual, cu multe puncte de fugă, imagini, concepte, citate, parafraze, radiografii la cotidian, la kitsch-urile diverse. Ideile-căpățână, cele aşezate strategic pe fruntea capitolelor, sunt absorbite înăuntrul textelor, aşa încât detaliile de viziune asupra „scenei” de azi (care e „criza” şi geamănul ei monstruos, anticriza, cu unica soluție, contracriza, democrație reconfigurată), detaliile-comentarii bine țintite, prin urmare, sunt poziționate, în cele din urmă, pe un ecran amplu, demn de cunoscut de ai noştri concetățeni, mai ales politicieni.
Bogdan Ghiu, într-o vinovăție şi pasivitate generaliza(n)tă, „globalizată”, deconspiră, cu martori (de la Pierre Rosanvallon la Saskia Sassen) distinşi, citați, rezumați, semnalați uneori şi în prospețimea vreunui interviu, întru instalarea conceptelor şi viziunilor empatice autorului (Pierre Rosanvalon cu a sa Contrademocrație, Bruno Latour cu viziunea ştiințelor pentru democrație, Joseph Schumpeter cu „distrugea creatoare“ ş.a.), ciuma şi leprozeria crizei falsificate. Cea ingenios pusă sub semnul „supravegherii şi pedepsei” foucaldiene în plin mecanism al puterilor actuale bancare, cu capetele lor supra-puse politic, economic, social. Modernizarea statală printr-o autonomie aberantă, cu avortul oricărei responsabilități, este deconspirată ca o adevărată formă de lichidare a societății. Urmare acestei idei, „scena”, istoria momentului e deschisă manifestărilor crizice, este utopică, o fundătură larvară, ionesciană la un moment dat (viza stereotipie, până şi de limbaj), cu fizionomia pandemiilor inventate, „aviare”, teatrul absurdului cu care intrăm în neantul Realiei, mormântală câtă vreme nu e reactivată adevărata democrație: „În sânul democrațiilor, asistăm la o decisivă deplasare, re-centrare de la momentul electoral, intermitent institutiv actualitatea cea mediatizată la interiorul ei exteriorizat, falsificată, echipată mecanic, pe care se bazează vechea democrație, la conținutul propriu-zis al mandatului, la ce se întâmplă între două momente electorale canonice”. Contracriza e contrautopie, alterul crizei care să ne scoată din binomul letal criză-anticriză. Fără să stăpânesc artizanatul ideilor social-politice, istoricul lor, înțeleg din periplul periodicelor B. G., care compun o carte centrată, i-luminată, că această criză actuală („expresie-ecran a Crizei”, „act de terorism concertat”, deşi aparent impersonal), induce umanului nevoia de materialitate, de „corp”, de „casă”, şi ele deplasate, deformate (sub ochiul supraveghetor instalându-se un abis rău, o psihologie improprie, astfel coborâte, cu toate şi toți, în auto-distrugere).
În reflecțiile lui B. G. se strecoară durerea şi ironia, uneori încrâncenarea, mai ales cu privire la manevra impunerii binelui pe dos; hibrida pereche, deja numită, este prinsă şi surprinsă din toate unghiurile. Este fixat locul falselor nevoi dar şi al „dorințelor” tipice mecanicii adecvate capitalismului. Raționalitatea economică din momente dificile „trebuie …generalizată, dezmărginită, scoasă din limitele economismului strict”, grosier, prin urmare. Se impun multe aserțiuni, semnătura paradoxală B.G. Astfel, în-locuirea este urmarea viețuirii neautentice într-o epocă în care capitalismul suflă apocaliptic doar prin lărgire în spațiu, „Eu, Estul” fiind o soluție de avarie. Surogatul locuirii/ființării înseamnă „evacuare a sentimentului istoriei”, „spațiul este sigur capcană, aranjament cu deja-existentul, acceptarea şantajului realității”. Demonstrația căderilor începutului de secol e făcută la bisturiu, iluziile se distrug, logica e de fier. Iată enunțuri ultimative, nefardate: „La nivel macro, globalizarea înseamnă şi ea tot spațializare, fugă în spațiu de timp, din timp”, „Reducerea la financiar provoacă logic sfârşitul”, „Spațialitatea a învins şi a înlocuit total temporalitatea”, „Trăim în epocă la fel ca într-un oraş, trăim în viețile noastre la fel ca într-un apartament”. Predicțiile au disperarea în ele („Viitorul aparține, azi, ca dimensiune de semnificație, doar ştiinței şi morții, ca prelungire a vieții”), formulările sunt hermetice, paradoxale („Ne oglindim unii în alții trecând, însă, prin oglindă. Transparența este perversă …”, „Teroarea nu poate fi produsă decât de revoluții”), adevărurile sunt decupate în substanța lor („Evenimentele devin ştiri din afară. Ştirile, media aduc întotdeauna din afară. Rolul lor este tocmai acela de a face ecran”, „Arhitectura se sparge, dispare devenind fie arhitectură de interior, fie percepție multi-cartografic urbanistă”), o „sinteză de expresivitate democratică imediată” aduce, postmodernist, jocuri de limbaj pentru stereotipii existențiale („Stoc cu stoc să ne unim! Stocuri de oameni cu stocuri de mărfuri”) etc.
B. G. demontează falsuri, gestica şi efectele negre ale crizei de făcătură, cu simulacrul ei anticriza, un spirit lucid şi acid dezvăluie capcanele actualității în enunțuri care necesită contextualizarea, fireşte : „Media sunt contra-informațiile, intoxicare”, „Criza nu este a realității, ci a fugii de realitate şi a pretenției că realitatea poate fi comandată, creată. Suntem în criză de realitate: criză provocată prin evacuarea realității”). Manevrarea unui mecanism fals, susținut nu numai de constructori ci şi de adoratori, bine montat, totuşi, apare proiectat agonic, respins ca normalitate; frazele au nerv şi tărie, nu dau voie la respirație: „Criza e folosită ca şantaj, ca presiune pentru a închide cu forța, ca pe o simplă paranteză, o epocă, pentru a lichida definitiv nişte cuceriri sociale eliminându-le ca pe un accident nefericit”, „Criza nu trebuie privită esențialist, substanțialist, ca un accident, ci politic-funcțional”, „Din global, capitalismul trebuie să devină… holistic, mode-lându-se după lume, nu modelând lumea după el”. Capitolele parcă ar conține la căpătâi nişte inserturi, ca la filmul mut, extrem de expresive. Iată-l pe primul: „Aşteptând-invocând Criza (Epoca). Şantajul cu modernitatea, eroismul consumului, rolul Estului în noua teodicee a capitalismului: încercare de cooperare la dominație pentru salvarea Pieței Nordului. Încercări tot mai disperate de disociere a capitalismului de democrație. Necesitatea logică (dificil, încă, de conceput) a unei noi tentative de „trădare”. Subcapitolele au aceeaşi filigranată expresivitate. De pildă: „Fără timp, spaima de istorie ( de la postmodernismul „moale” la postepocalismul „eroic”). E limpede că densitatea ideilor invită nu atât la un comentariu al cărții, ci la o lectură activă de către împricinați. Speculația şi antifraza, paradoxul şi argumentația sunt țesute într-un text dificil, căutat. Alteori, părerile autorului, ca cele de geografie cu politica împreună, Nord versus Sud, sunt mai greu empatiza(n)te, dar, în adâncime, condamnarea fetişului, a formalismului actual, ține de arta reflexiei puternice, severe.
Volumul implicat, vizionar, centrat (provocator) pe/ la o temă fierbinte, cu multe bucăți de reflecție curajoasă, demitizantă, cu pagini antologice, are forța de a te trimite la momente autobiografice sau la propriile lecturi. Astfel, în ce mă priveşte, am „recitit” la fragmentele aderente Svevo, cu „oraşele tubulare”, Saramago, cel cu „peştera”, Coetzee cu „barbarii” lui, Kafka, prins în câteva tuşe critice, subtile, de însuşi B. G., Kadare din „palatul viselor”, dadaismul, dar cu umor, atât cât propunerea de vot prin tragere la sorți poate fi veselă (şi tristă figură) etc.
Cartea lui Bogdan Ghiu, necesară, aproape revoluționară la noi, impune un gânditor de marcă, un vizionar.