Lumi moştenite

Au fost timpuri când fascinația viitorului era egală cu fascinația trecutului. Aşa se întâmpla la întâlnirea secolelor XIX cu XX, când toate erau de făcut şi toate de regăsit. Atunci îşi trăieşte maturitatea, cu amintiri care merg hăt înapoi, Radu Rosetti. Cartea lui de vieți trecute, Ce am auzit de la alții, capul unei serii de Amintiri în trei volume, rodul unei vocații secrete, de personaj tipic, în felul lui (micul funcționar cu răzbunări de scriitor), apare în 1922, la Iaşi, în editura Vieții Româneşti. Se va mai apleca asupra ei, în 1996, profesorul Mircea Anghelescu, într-o ediție tipărită de Fundația Culturală Română. În fine (sau nu...), memoriile intră într-o recentă colecție, Vintage, a Editurii Humanitas. O inițiativă care nu poate fi decât salutată.
Elegantă, cu o copertă de acuarelă dată peste sepia, cartea se deschide cu prefața lui Neagu Djuvara, ea însăşi o poveste, ici romanțioasă, colo fără menajamente. Se spune, în ea, cum ambițiile (vane, până la urmă) ale Marthei Bibescu, de a scrie saga Mavrocordaților, îl aduce pe prefațator în preajma Amintiri-lor lui Rosetti. În care va găsi substanță epică, farmec, parfum de istorie apropriată şi apoi dată, spre pomenire, tuturor. Laudele pornesc, de altfel, de la Lovinescu, contemporan al ediției dintâi, şi nu sunt, nicidecum, fără temei.
Ce am auzit de la alții închipuie o preistorie personală, un fel de preambul al amintirilor care sunt, de obicei, proprii. Aceste amintiri de dinainte de amintiri sunt colportate, culese de la povestitori care şi-au intersectat, prin vremuri, destinele cu familia. Făcând, sau nu, parte din ea. Primul capitol e o cronică de cronici, spicuind din urmele lăsate, în scriptele vremii, de un neam cu vocație internațională. Călătorind de la Genova în Țarigrad şi, mai pe urmă, în Țările Române, urcând cu valul domniilor şi coborând cu caruselul trădărilor, Rosetteştii, urmaşi ai unui italian, Rosetto, şi-au tras istoria prin timpuri tulburi şi, în general, nu fără profit. Radu Rosetti, chiar dacă amendează, uneori, interesele cronicarilor, care nu erau, nici ei, nişte istorici fără simbrie (cazul lui Miron Costin, care „tăcea mulcom şi cumpără sate peste sate” e grăitor), nu creşte meritele strămoşilor şi nu le face uitate păcatele. De unde-i vine credibilitatea, şi sclipirea de roman pitoresc, în care oameni de stat fac echipă, să spunem aşa, cu un soi de villains, de nemernici fără măsură. Această istorie crudă, de Orient, în care tabieturile cele mai sofisticate stau alături de o bruschețe care nu scuteşte nimic, se schimbă, pe neaşteptate, într-o cu totul alta, Biedermeier, în care, vorba lui Alexandrescu, legi, moravuri se-ndulcesc. Şi în aceasta, de-a doua, în care ideea de vintage ne scufundă domol, pe care vrem, parcă mai mult ca oricând, s-o recuperăm, familia Rosetti îşi joacă cartea. Mai priceput, parcă, decât în negura vremurilor.
Capitolul doi începe într-o casă boierească „de la începutul veacului trecut” care este, pentru timpul lui Rosetti, XIX. Intriga e de roman de Filimon, cu răsturnări ale cursului vieții, sau cum copilul unui comis sărac, răpit de țigani ca să răscumpere o datorie, ajunge hatman al Sucevei şi cumnatul lui Vodă, Alexandru Moruz. Călătorind la Bucureşti, hatmanul s-a căsătorit cu Eufrosina Manu, cu care făcea frumoasă pereche. Însă, spune Rosetti, educația lor era diferită. El, ceea ce s-ar numi un self made man, ea, o floare de Fanar. O doamnă strălucitoare, însă cam „sacă la inimă”. Cu toate astea, ținea bine casa şi încă mai bine masa. Avea „cultul frumuseții”, dar şi plăceri cheltuitoare, care îndatorau pe hatman. Şi un dispreț de cele sfinte, care-l înfuria pe evlaviosul ei soț. O fire paradoxală, ieşită din istoria dintâi, aceea a orientalilor şi petrecăreți, şi cruzi, şi generoşi, şi neînduplecați. Care, însă, se apleacă bine pe viața mondenă care începea să înflorească în Iaşi. Emanciparea era la modă, cucoanele începeau să iasă în lume şi să trăiască europeneşte. Rosetti aşterne cronica acestor schimbări, văzute în haine, în mobilă, în protocolul vizitelor, în casele care se măresc şi se transformă. Vine bejenia de la 1821, trece bejenia, moravurile se reiau. Iarna în Iaşi, vara la Bohotin. Casa bătrânească e descrisă în toată alcătuirea ei, cu slugile şi lefurile lor, cu felurile de bucate, cu mesenii care se perindau, cu protocolul care însoțea fiecare moment din viața familiei. Istoria se întinde, apoi, ca o viță veche pe un zid bătrânesc, la prietenii bunicilor, la contemporani, oameni care au contat în viața țării. Erau încă vremurile de tranziție, când moravurile vechi şi noi se îmbrățişau, când neamuri rătăcite din toate părțile prindeau rădăcini în solul țării ce-i primise, când sentimentul național începea să se închege. Erau anii când se năştea Răducanu Rosetti, tatăl memorialistului. A învățat la Universitatea din München, cu Dimitrie Ghika şi cu un Crețulescu, trecând prin toate păcatele tinerețelor. S-a căsătorit, întors la Iaşi, cu o fiică de bancher, care a murit tânără, de tuberculoză. Ajuns vel vornic, va sprijini, ca mai toți tinerii veniți de la studii, revolta împotriva lui Mihai Sturdza. Din acea revoltă avea să iasă ramura ieşeană a revoluției de la 1848. O revoluție de salon, înfrântă fără multă greutate.
Întors din exil, Răducanu ajunge ministru şi se căsătoreşte, a doua oară, cu Aglaie, fiica domnitorului Grigore Ghyka (Rosetti îi ortografiază cu y pe Ghiculeştii din Moldova) şi a Anicăi Catargiu.
Între timp, lucrurile în Moldova se schimbau repede, veneau de-a valma Regulamentele organice, apoi Revoluția, şi societatea căuta să intre în noile tipare. Totul, într-o însăilare de contraste, de straturi de mentalități care alunecau unele peste altele. Dintr-o dată, o lume în care totul trece, şi care trăieşte relativ împăcată, în ciuda precarității ei, devine o lume cu repere. Cu idealuri. Cu speranțe şi dezamăgiri. Mari, definitive. În această lume nouă, în vara lui 1857, bunicul matern al lui Radu Rosetti, domnitorul Grigore Ghyka, care ar fi meritat, spune, cu un abur de regret, urmaşul lui, să fie domnul Unirii pe care o visase, se sinucide. De atunci încolo, altfel se va scrie istoria.
Primul volum al Amintiri-lor lui Radu Rosetti se încheie la acest prag, când cele două țări se fac una. Sunt poveşti din altă lume, o lume întinsă mai mult pe orizontală, cu mulți copii, cu multe colaterale, decât pe verticală. De asta şi istorisirea, care ocupă, în definitiv, câteva decenii, din preajma lui 1821 până puțin după 1848, creşte foarte mult în lături. Să refaci un fir, din amestecul, ca al romanelor ruseşti din epocă, de nume şi întâmplări, e greu şi neprofitabil. Cel mai bine e să o citeşti ca pe o fermecătoare legendă cu mici episoade lumeşti, cu intrigi, cu vanități mărunte, cu mize mari şi izbânzi moderate. Facerea lumii, pe care Radu Rosetti o istoriseşte, ca dezlegător al limbilor acestui Babel moldovenesc, aproape fără să pară parte din ea. Cu o căldură reținută, pe care o are, la urma urmei, oricine a călcat, ştiind câte ceva despre ea, pe o stradă veche, sau a trăit în preajma unei case de demult. Sentimentul acesta, al unei familiarități neabuzive, e cel pe care Amintiri-le îl cultivă. Spre profitul, neîndoielnic, dacă nu al personajelor pe care le animă, al cititorilor lor.