Umbra rodiului şi umbrele istoriei

„În anul 1991, la începutul Războiului din Golf, am auzit, întâmplător, la o emisiune televizată, cum un celebru analist occidental afirma fără să clipească: «arabii sunt lipsiți de o politică culturală coerentă.» M-a deranjat, atunci, nu numai acest mod de a face afirmații fără vreo acoperire, ci şi atitudinea interlocutorilor respectivului analist, deloc doritori să clarifice probleme importante şi delicate. Deopotrivă, însă, m-am trezit întrebându-mă oare de ce islamismul a fost lipsit de orice mişcare cât de cât echivalentă cu Reforma care a marcat atât de puternic întreaga Europă şi care a determinat o schimbare profundă şi de substanță în cadrul ierarhiei catolice a secolului al XVI-lea şi a veacurilor care au urmat. Mi-am dat seama, meditând mai atent, că răspunsul la această întrebare trebuia să se găsească mai degrabă în Europa decât în țările lumii arabe.” Sunt cuvintele scriitorului de origine pakistaneză Tariq Ali (născut la Lahore, în 1943, şi stabilit ulterior în Marea Britanie, din cauza opoziției deschise față de abuzurile regimului politic autoritar din țara sa), autorul Cvintetului Islamului, al cărui prim volum, intitulat La umbra rodiului (Shadows of the Pomegranate Tree, 1992), a apărut nu de mult şi în limba română, în reuşita traducere a Ligiei Caranfil. Pasionat de problemele Orientului şi mai cu seamă de relația nu o dată tensionată dintre Orient şi Occident sau dintre oameni aparținând unor culturi, etnii şi religii diferite, Ali a desfăşurat, în vederea elaborării celor cinci romane din acest ciclu (în afara celui menționat, celelate patru fiind The Book of Saladin, 1999; The Stone Woman, 2001; A Sultan in Palermo, 2002; Night of the Golden Butterfly, 2010), o vastă activitate de documentare, care l-a purtat din Spania (unde a rămas fascinat de monumentele arabe din Andaluzia, de toate impresionantele edificii din Sevilla, Granada şi Cordoba) şi până în Sicilia, pentru a vedea la fața locului cum la Palermo, deşi numit, cu veacuri în urmă, de călătorii arabi, „oraşul celor o sută de moschei”, în prezent abia dacă mai găseşti câteva palide urme ale unui lumi şi culturi odinioară înfloritoare.
Convins că cea mai bună cale de a recupera strălucirea de mult apusă a civilizației arabe, aşa cum s-a manifestat ea în Europa, este, oricât de paradoxal ar putea să pară acest demers, tocmai să-i descrie cu cât mai multă atenție cele din urmă zile, declinul şi dispariția sub loviturile dure ale aşa-zişilor drept credincioşi catolici, Tariq Ali decide să nu scrie un eseu despre toate aceste aspecte, ci un roman, cu atât mai mult cu cât impresia sa era că istoria Islamului în Europa meridională nu e prea bine cunoscută, în numeroase manuale de istorie apărând, pentru a ilustra complexul fenomen al multiculturalismului de aici, doar câteva cuvinte convenționale, de genul „arabii au ajuns în Spania, iar mai târziu, reprezentanții fervenți ai catolicismului i-au detreminat să plece în Orient.” La umbra rodiului are în vedere tocmai această perioadă tumultuoasă şi exact aceste întâmplări, marcând retragerea arabilor din provinciile spaniole unde, anterior, trăiseră în pace alături de localnicii catolici. Textul începe brusc, cu descrierea barbarei acțiuni de ardere a cărților arabilor în piețele publice din mai multe oraşe – şi mai ales din „Gharnata” (Granada), pentru ca, în acest fel, chiar conducătorii religioşi să-i determine pe arabii care încă mai rămăseseră în Pensinsula Iberică fie să plece spre alte regiuni, mai paşnice, fie să se convertească la creştinism. Iar finalul cărții, nu mai puțin spectaculos, prezintă brutala exterminare a ultimilor mauri din Spania, precum şi debarcarea, după douăzeci de ani, în Imperiul Aztec al lui Montezuma, a neîndurătorului căpitan Hernan Cortes, nimeni altul decât cel care a înecat în sânge rezistența arabilor care încă mai sperau ca şi după conversiunea forțată de la începutul secolului al XVI-lea să poată trăi în pace în regiunea pe care o considerau unicul cămin pe care îl avuseseră vreodată, Andaluzia.

Teribilul „auto da fe” din Granada începe sub coordonarea directă a Arhiepiscopului Ximenes de Cisneros, confesorul Reginei Isabela, covins că, în acest fel, „necredincioşii” vor apuca drumul dreptei credințe catolice şi vor renunța la practicile lor păgâne. Cel puțin, asta spune cu glas tare, numai că dincolo de aceste pretexte, valabile mai cu seamă pentru oamenii simpli – şi mai ales pentru a distrage atenția populației sărăcite de la adevăratele probleme cu care Spania se confrunta pe atunci – se găseşte altceva. Şi anume, încercarea lui Cisneros, alături de alți înalți prelați catolici, de a distruge chiar fudamentele religiei islamice şi de a-i umili, timora şi, finalmente, de a-i înspăimânta pe puținii mauri care încă mai trăiau în Andaluzia. Jocul controverselor referitoare la doctrinele religioase ascunde, deci, un altul, mult mai pericuols şi cu consecințe dintre cele mai grave: miza principală fiind, ca şi în alte situații mai mult sau mai puțin asemănătoare, configurarea unor alte raporturi între forțele politice şi religioase existente în Spania vremii. Astfel că lumea aşa zis (şi pretins!) civilizată a creştinilor nu se dă în lături să distrugă în cel mai barbar mod cu putință cărțile arabilor – respectiva lume fiind, fără îndoială, prea prinsă în mrejele propriilor iluzii de putere pentru a da piept cu arabii înşişi... Desigur, ironia prezentă la tot pasul în textul romanului lui Tariq Ali nu mai are nevoie de alte explicatii – şi trebuie să recunoaştem că autorul stăpâneşte în mod remarcabil mijloacele cu ajutorul cărora îşi construieşte discursul narativ, dar şi pe acelea necesare la nivelul detaliilor de atmosferă, foarte bine realizată şi ea în primul volum al Cvintetului Islamului.

Cartea este, dacă o privim la un anumit nivel de semnificații, o emoționantă cronică a unei lumi şi a unei comunități ce-şi trăiesc cele din urmă clipe. Căci, după încheierea Reconquistei, în anul 1492, populația maură din zona sudică a Spaniei a nutrit speranța că va putea să-şi continue viața alături de comunitatea creştină, ca şi până atunci, cu atât mai mult cu cât în prima sa fază libertatea religioasă era permisă. Însă, zece ani mai târziu, este promulgat decretul de conversiune, prin care maurilor care doreau să rămână în continuare în regatul iberic li se impunea să adopte credința catolică şi, treptat, totul se complică din ce în ce mai mult pentru cei care, acum, încep să fie considerați duşmani doar pentru că sunt altfel. Tariq Ali ştie cum să nu cadă în pedantism şi retorică militant-islamică, pentru că el scrie un roman, nu un manifest politic – cu toate că e adevărat că prin intermediul problemelor stringente ale începutului de secol XVI el abordează, indirect, aspecte ale lumii contemporane. Dar, dincolo de planul general şi de evaluarea consecințelor pe care marea istorie le are asupra existenței umane individuale, autorul face din La umbra rodiului şi un excelent roman de familie: declinul universului islamic din Spania este prezentat, practic, prin intermediul situației în care se găseşte familia lui Umar, conducătorul din al-Hudayl. Familie care, ca orice familie din orice epocă şi din orice țară, are, pe lângă marile probleme ale vremii, micile ei probleme – care, însă, uneori, amenință să ia proporții catastrofale şi să distrugă echilibrul şi aşa fragil stabilit între forțele politice şi religioase ale micii localități predominant arabe. Astfel, în vreme ce fiul cel mare, Zuhayr, visează să se alăture revoltaților gata să apere cu arma în mână valorile Islamului, tatăl său, responsabil pentru întreaga familie şi pentru toți concetățenii săi, îl îndeamnă – şi îi îndeamnă pe toți cei apropiați – la prudență, iar un unchi trece chiar la catolicism, fostul Meekal (întotdeauna abil şi ştiind cum să cadă mereu în picioare!) devenind, astfel, nici mai mult, nici mai puțin, decât episcopul Miguel. Hind, frumoasa fiică a lui Umar, speră să găsească marea dragoste şi nu e sigură cum o va recunoaşte, atunci când o va întâlni, iar Yazid, mezinul familiei, e captivat de jocurile şi jucăriile sale, mai cu seamă de un joc de şah cu piese măiestrit construite de un meşter pripecut nu numai la miniatură, ci şi la caricatură, căci regina pieselor negre e o imagine grotescă a însăşi Reginei Isabela...
Comunitatea arabă trăieşte după reguli aparte, considerate de catolici drept un îndemn implicit la desfâru şi promiscuitate, însă normele de viață din al-Hudayl sunt mult superioare celor ale spaniolilor, de la ritualurile – având şi o finalitate cât se poate de practică – a băilor parfumate şi până la accesul la educație al fetelor sau clemența pentru cei învinşi în războaie, pe care Umar (şi nu numai el) îi primesc – ba chiar îi invită – la masă şi îi cinstesc ca pe nişte egali. În contrast violent se găsesc creştinii şi mai cu seamă fervenții apărători ai unei dogme catolice pe care nici măcar nu o înțeleg: ei se disting prin lăcomie, predispoziția spre înşelăciune şi trădare, lipsă a culturii. Astfel că brutala acțiune de ardere a cărților ce cuprindeau cultura de secole a Islamului nici nu mai pare, în acest context, atât de suprinzătoare, ci reflectă întru totul caracteristicile ce par a conduce lumea creştină. În plus, Tariq Ali evidențiază perfect modul în care fanatismul religios din epocile trecute nu a făcut altceva decât să alimenteze fanatismele religioase de mai târziu, căci violența a determinat întotdeauna un şir lung de alte şi alte violențe – totul pus, desigur (şi aici întâlnim încă o expresie a ironiei amare a autorului), pe seama credinței. Iar în La umbra rodiului aceasta este, cel puțin din partea zeloților catolici, atât de ferventă, încât focul cu care sunt pedepsite nevinovatele cărți nu este, din păcate, decât expresia sa cea mai potrivită. Familia lui Umar se pune în pericol încercând să mai salveze ce se poate, însă lupta este inegală, iar finalul ei, desigur, previzibil. Satul va fi distrus şi mai toți locuitorii lui sunt ucişi cu o cruzime neînchipuită, puținii rămaşi în viață plecând definitiv într-un amar exil, pe coastele Africii sau mai departe. Iar povestea faptelor eroice, ale iubirilor incestuoase sau ale discuțiilor spirituale din familia lui Umar vor deveni legende, povestite, doar de către cei care vor găsi suficient curaj să o facă, pe înserat, la umbra câte unui rodiu din neasemuita cetate a Granadei.

Tariq Ali, La umbra rodiului.
Traducere de Ligia Caranfil, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2010