Secretele lui Miguel de Unamuno

În puzderia de cărți care ne trec prin mână într-o viață – fiecare dintre noi, cititorii, pierzând vremea mai mult sau mai puțin cu lecturi îndoielnice, fie din obligație, fie din absența unui criteriu de valori, sau pe soluția a ceea ce avem la îndemână – o întâlnire cu o carte semnată Miguel de Unamuno circumscrie o senzație rară şi un regal de gândire. E un autor-ferment, asemenea lui Nietzsche sau Cioran, menit să suscite mințile cititorilor săi cu fiecare idee pusă în joc, e un vulcan veşnic în fierbere de care, cu cât te apropii mai mult, cu atât eşti mai fascinat şi, deopotrivă, mai lesne de „ars”, de respins ori de pus pe drumul propriu. Dar cât valorează oare o gândire fără întrebări, ce înseamnă gândirea autentică fără îndrăzneala spiritului?
Mare parte din ideile volumului Secretul vieții şi alte eseuri1 sunt veritabile provocări la reflecție pentru cititorul el însuşi vizitat de probleme esențiale. Fie că discută despre secretul vieții, fie că vorbeşte de singurătate, de credință, de adevăr sau de Don Quijote, Unamuno cucereşte. Şi nu neapărat prin stil, căci nu e un stilist în sensul clasic, al autorului preocupat de construirea unor fraze frumoase, ci mai curând prin conținutul adânc al gândirii sale, parcurs care îl duce, în cele din urmă, şi la un stil original, pasional, tulburător.
Scrise în forma unor epistole, adresate unui prieten bun, eseurile sunt menite, şi în acest sens, să se lipească direct de mintea cititorului şi să i-o „moşească”. Căci scrisoarea este, în fapt, exprimarea care reține poate cel mai intens sinceritatea, în ea te situezi uşor la nivelul celuilalt (pentru că ştii dinainte cui te adresezi, pentru că-l cunoşti, pentru că-l iubeşti etc.), te oferi direct, cu toată încrederea. Însuşi Tagore, cel atât de măreț în poezie, considera că cea mai firească scriere a lui, în care eul său profund a reuşit să iasă la suprafață şi să se dăruiască, sunt de fapt scrisorile către nepoata sa, Indira Devi2.
Unamuno nu este un seducător, un autor popular. Nu, e dimpotrivă, un gânditor greu de urmat până la capăt, cel puțin fără să devii tu însuți frământat de întrebările lui, fără să le răscoleşti şi pe ale tale. E un gânditor care scandalizează spiritele călduțe, conformiste, perfect adaptate sistemului cultural sau social, dar care îi trezeşte pe cei cu spiritul deja treaz, care vor să iasă din rând şi nu răspund deloc voioşi la solicitările sociale de tot felul. „Am căutat mereu să agit, şi, în definitiv, să sugerez mai mult decât să instruiesc. Dacă vând pâine, nu e pâine, ci drojdie sau ferment”3.
Pe Unamuno pare să-l intereseze cititorul-prieten (poate şi din acest motiv cartea sa e o adresare epistolară), cel care e capabil aşadar şi să-i înțeleagă intențiile. Asta fără a neglija restul publicului, poporul, despre care autorul spaniol crede că, mai curând, trebuie învățat el să fie demn de spirit, să perceapă adevărata valoare. În fond, fiecare vrea să aibă cât mai mulți cititori-prieteni, dar nu se ajunge aici coborându-te pentru fiecare în parte, nici urcându-te spre ei. Nu să intri tu în rând e soluția, ci să soliciți cititorul să iasă din rând.
În mod repetat în eseurile sale, Unamuno pledează pentru sinceritate, pentru libertate chiar până la contrazicere, pentru rostirea clară şi cu voce tare a adevărului, pentru spunerea lui în pofida oricăror obstacole şi în orice împrejurare, până când acesta nu mai scandalizează şi începe să fie tratat ca o normalitate. „Chestiunea este să nu le mai sune a lucru ciudat şi nou, să fie ceva obişnuit, să fie sătui de a-l mai auzi”4. Îndemnul de a continua să afirmi ceea ce gândeşti, oricât de absurde i-ar părea ascultătorului, cititorului, adevărul şi credința ta, este o idee îndrăzneață, demnă de un spirit pe măsură, care nu permite în sine îndoiala, nici slăbiciunea, căci, e angajat într-o luptă crâncenă, cu riscul asumat ca multă vreme să fie intens marginalizat.
Dar valoarea persoanei stă tocmai în această insistență în ceea ce are ea de spus umanității. În plus, oricât de ciudată ne-ar părea la început ideea, dacă oamenii şi-ar face o virtute esențială din sinceritate şi ar încerca cu toate puterile să spună mereu doar adevărul, lumea, consideră Unamuno, ar sfârşi în înțelegere, pentru că astfel am vedea limpede răul şi binele din fiecare dintre noi, fie el sfânt sau ticălos. Nu există om doar bun şi om doar rău. Suntem toți un amestec, şi în toți e loc pentru mai bine. Dar trebuie să cunoaştem adevărul, să îl practicăm, căci numai el înalță spiritul, numai el construieşte just solidaritatea umană.
Continui să dezvălui din secretele lui Unamuno, începând cu eseul despre misterul vieții, mister pe care Dumnezeu îl cultivă în toți oamenii, însă în unii mai puțin, în alții mai mult, după iubirea lui pentru noi şi după apropierea noastră profundă sau superficială de umanitate. Cei în care secretul lucrează adânc sunt de fapt şi sufletele cele mai zbuciumate. În vreme ce, cei care îşi țin secretul la vedere, trec uşor prin viață, chiar dacă fără rădăcini („Secretul sufletului sunt rădăcinile”5), fără flori şi fără fructe. Misterul poate dormi multă vreme în noi, neştiut, fără grai, poate amorți în alte momente. Dar sunt clipe în care e trezit, ori trebuie trezit, în care ajunge să doară, să deranjeze, să provoace tulburare. Unii nu l-au văzut şi nu l-au simțit niciodată. Cei mai mulți, imediat ce-l presimt, vor să şi uite de el, căutând tot felul de uitări, de petreceri, de distrageri.
Cei cu misterul adânc înfipt înlăuntru, au totodată datoria de a-l proteja, since-ritatea nefiind în acest caz condamnabilă. Divulgând misterul ființei tale, celălalt nu te va înțelege, nu va şti ce ai vrut să spui, iar în felul acesta sinceritatea ta se transformă de fapt într-o minciună pentru el. „Cu cât este mai sincer un suflet, cu atât mai straşnic îşi păzeşte şi apără misterele vieții”6. Care mister, ce înseamnă el în cele din urmă? Dorința de şi mai multă viață. Cu cât secretul e mai înrădăcinat în noi, cu atât setea de viață, de adevăr, de credință, de Dumnezeu, e mai intensă şi mai neliniştitoare, mai înfometată şi mai greu de potolit.
Ideile lui Unamuno despre divinitate, le-am apropiat de unele citite altădată în filosofia lui Nicolai Berdiaev. De exemplu, aceea că Dumnezeu există dacă omul vrea să existe, că realitatea lui e dependentă de nevoia umană. Ca definiție pentru credință, Unamuno găseşte o formulă sublimă, chiar dacă pentru cei mai mulți probabil, nu doar pentru „necredincioşi”, dificil de acceptat: „să creăm ce nu vedem”. Credința este o dorință puternică în ceva ce vrei să existe, în ceva ce ai tu nevoie să existe. Nădejdea devine aşadar credință, trebuie să vrei să crezi, să nădăjduieşti că vei ajunge la ea într-o zi, să speri din toată inima şi ea te va ajunge.
Închei acest „elogiu” cu o afirmație a lui Unamuno, care pare să ia în răspăr logica firească a lucrurilor, anume că sufletul este mai material decât trupul, că e resimțit mai puternic, fiind mai sensibil şi mai mult prezent decât materia din care suntem alcătuiți. Însă, pentru a ajunge în acest punct al înțelegerii, în care s-a arătat autorul în cartea sa, trebuie să parcurgem drumul propriului nostru spirit, să ne căutăm singuri credința şi consolarea ei, urmând parțial, după nevoia şi putința noastră, îndemnurile fertile ale gânditorului spaniol. Desigur, primul pas este să facem lectura acestor eseuri, iar la sfârşit, să ne întoarcem spre noi înşine cum se întâmplă după vizita la cel mai bun prieten, cel care, nu este cum credem în general, omul căruia îi putem ghici gândurile, ci acela care ne surprinde intelectual, spiritual, de fiecare dată când îl întâlnim. Cum afirma un alt „trezitor”, Kierkegaard (atât de drag autorului în discuție), într-o însemnare de jurnal, o prietenie este în realitate terminată în clipa în care ai început să intuieşti gândurile celuilalt. Cu Unamuno, prietenia (asigur!) nu se va sfârşi vreodată, totul este să înceapă!