Credința omului de ştiință

Adrian Michiduță şi Viorel Burlacu adună în volumul Alexandru Mironescu, un mărturisitor al ortodoxiei (Editura Centrul Cultural Dunărea de Jos, Galați, 2011) comunicările susținute la primul colocviu, desfăşurat la Tecuci, dedicat proeminentului om de ştiință şi filosof.
Destinul tragic al lui Alexandru Mironescu (1903-1973) se leagă, în principal, de participarea sa la Mişcarea spirituală „Rugul Aprins”, desfăşurată în două perioade, 1945-1948 şi 1953-1958, la Mânăstirea Antim. Era o reunire, în vremurile tulburi şi debusolante de după al doilea război mondial, a unor teologi şi scriitori, care încercau să se salveze spiritual, dedicându-se meditației religioase şi practicării Rugăciunii inimii. Rugul Aprins, văzut de Moise pe Muntele Horeb, este o teofanie, simbolizând-o pe Maica Domnului, Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioară, dar şi rugăciunea neîncetată. Rugul Aprins arde şi nu se mistuie.
În cuvântul său, preasfințitul Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, notează: „Împreună cu Vasile Voiculescu şi Daniil Sandu Tudor, Alexandru Mironescu reprezintă triada «ALPINIŞTILOR» în urcuşul către Dumnezeu, prin viețuirea curată şi prin cercetarea minuțioasă – şi ea conducătoare tot spre acelaşi veşnic şi sfânt Creator” (p. 11).
Ocupându-se de Epistemologie şi credință la Alexandru Mironescu, Maria Michiduță observă în scrierile filosofului o schimbare radicală a atitudinii față de cunoaşterea ştiințifică. Dacă, la început, influențat de neopozitivismul epocii, susținea atotputernicia ştiinței, bazându-se pe certitudinile experienței şi pe acceptarea unui determinism universal, cu vremea, siguranța sa începe să se clatine, observă limite insurmontabile în cunoaşte, intervenția hazardului, astfel încât simplismul mecanicist nu-l mai satisface. El trece de la suficiența geometriei şi fizicii, la insuficiența misterului viului, a biologicului, adică face pasul de la fizică la metafizică, de la materie la spirit. În anumite privințe, concepția ontologică şi epistemologică a lui Al. Mironescu se apropie de viziunea mitică a lui Lucian Blaga. Ştiința nu este capabilă să ofere o imagine unitară şi integrală a realității. „Transcendența vieții, în raport cu materia, a determinat, am văzut, o repoziționare epistemologică a lui Al. Mironescu şi, probabil, apropierea de religie” (p. 24), conchide cercetătoarea. Revelația pe care o trăieşte produce mutația din domeniul formalist intelectualist, în cel plenitudinar al credinței.
Elena Dulgheru se ocupă de creația lirică a lui Alexandru Mironescu, puțin cunoscută, rod al senectuții, publicată postum (volumul Poeme filocalice, 1999). Atipice, neaderând la curentele şi stilurile epocii, poemele sale îl au ca interlocutor pe Dumnezeu, susținând dialogul/monologul omului aflat la capătul vieții, după ce a cunoscut faimă profesională şi a trecut prin infernul închisorilor comuniste. Sunt, de fapt, meditații isihastice, îndreptate ca în melcul din stema lui Antim Ivireanul, la lăuntru. Referenta susține că „Modelul estetic care întrupa cel mai bine idealurile cugetătorului creştin îndrăgostit de Adevăr şi cunoaştere, care regăsea în toată vibrația firii cuvântul lui Dumnezeu, era Parnasianismul. Curentul apărut în Franța ultimelor trei decenii ale secolului XIX reitera filozofia monadelor lui Leibnitz (sec. XVIII), a armoniilor cosmice perfecte, mărturisind, în miezul secularizării, al revoluției industriale şi bancare occidentale, imensa nostalgie a omului modern după Paradis.” (p. 29). Spre deosebire de parnasieni, Al. Mironescu dă vibrație filocalică şi personalizează poemele, lăsând să se întrevadă, alături de sufletul său aflat în căutarea mântuirii, şi formația sa de savant. De fapt, scriitorul conceptualizează liric, iar, prin admirația față de frumusețea creației, este un franciscan. Mai aplicat, mai adecvat este articolul (În)cântarea inimii. Însemnări hermeneutice printre strofele unui poem filocalic în care Dr. Daniel Mazilu comentează un remarcabil poem, Cântarea inimii. El recunoaşte în acest text, după cum se deduce şi din titlu, o reprezentare spiritualizată a Rugăciunii inimii, dându-i o competentă interpretare teologică.
Despre formația religioasă a Profesorului, dar şi despre sursele Poemelor filocalice scrie Ignatie Grecu în Rolul Sfintei Mănăstiri Cernica în viața spirituală a lui Alexandru Mironescu şi câteva cuvinte despre Rugăciune. El scoate mărturii inedite despre gruparea de la Antim, din arhiva Părintelui Benedict Ghiuş. Aflăm că gruparea a fost anticipată de o întâlnire duhovnicească a unora dintre protagoniştii ei, la Cernăuți, în 1943, sub binecuvântarea Mitropolitului Tit. Decisivă a fost, fără îndoială, întâlnirea cu Părintele Ioan Kulâghin, refugiat rus, stabilit, din 1943, la Mânăstirea Cernica, cu viață duhovnicească îmbunătățită la Mănăstirea Optina. Între Părintele Ioan şi grupul de la Antim se realizează un transfer de har şi o inițiere în Rugăciunea inimii.
Poposind adesea, după ieşirea din închisoare, în mediul liniştit al Mânăstirii Cernica, savantul îşi concepe primele poeme, ca pe nişte calme spovedanii şi ca pe ofrande aduse Creatorului. Sunt cristalizări, limpeziri, eliberări. Este cuprinsă, în aceste meditații, şi experierea rugăciunii. Tensiunile, vidul din închisoare sunt înlocuite cu isihie, prin rugăciune şi prin cufundare în Dumnezeu. De altfel, mulți dintre intelectualii condamnați au socotit celula ca pe chilia monahului zăvorât, au transformat supliciul în martiraj.
Nicolae Rădulescu, student arestat în lotul Rugul Aprins, scrie despre mărturisirile de credință ale lui Al. Mironescu, iar Răzvan Codrescu, în Savanți şi mărturisitori în predania Părintelui Galeriu, face portretele unor personalități ştiințifice paradigmatice, Nicolae C. Paulescu şi Al Mironescu, prin care Părintele Galeriu dovedeşte compatibilitatea dintre ştiință şi credință.
Un text inspirat, aparținând drd. Valentin Vesa, comentează fragmentul Azaria şi Misail. Dialog asupra culturii, extras din volumul Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins. Cei doi contemporani ai Prorocului Daniel poartă un dialog despre cultură, percepută ca o cale a inimii spre Adevăr. Criteriile de autenticitate ale unei culturi, se spune, constau într- „o experiență profundă de viață, care a istovit, odată pentru totdeauna, înțelesurile unei revelații” (p. 86), în aspectul ei de ceremonial şi nu de spectacol, în disponibilitatea de dăruire şi de primire şi, în fine, „cultura este calea dragostei şi calea către Dragoste” (p. 87), având ca scop redobândirea chipului Adevărului. Comuniunea cu Dumnezeu generează cultură, îndumnezeieşte omul, după ce, mai întâi, l-a umanizat (ceea ce, în esență, înseamnă acelaşi lucru). Înomenirea este condiția îndumnezeirii şi se face prin duh, prin cultura luminii. Cultura, condiție a creației, dimensiune sine qua non a ființei umane, este căutarea neîncetată a lui Dumnezeu. Soluția, propusă de Alexandru Mironescu, pentru criza prin care trece cultura este întoarcerea la „izvoarele originare ale vieții, ale existenței”, la „arta de a sluji viața”, la „rădăcinile religioase ale întregii creații” (p. 91).
Studiul numit Alexandru Mironescu şi spiritul „Rugului Aprins” este consacrat de Adrian Michiduță convertirii omului pozitivist în om religios încredințat. Cel care i-a vorbit primul savantului despre Rugăciunea inimii a fost Ieromonahul Daniil (Sandu Tudor). Diversele stadii pe care le atinge rugăciunea reprezintă modalități gradate de cunoaştere şi de comunicare cu Dumnezeu. Rugăciunea inimii este o formă de trăire a contactului cu Dumnezeu, printr-o trezvie interioară. Tot prin Sandu Tudor, Al. Mironescu ajunge să facă parte din gruparea de la Mânăstirea Antim, Rugul Aprins. Rugul Aprins este lumină neînserată, teofanie. Un rol deosebit în inițierea în Rugăciunea inimii l-a avut, pe lângă Daniil Sandu Tudor, şi Părintele Ioan Kulâghin, duhovnic format la renumita Optina. În 1958 sunt arestați mulți dintre cei care făceau parte din Rugul Aprins, sub învinuirea de „conspirație împotriva ordinii socialiste prin activitate mistică ostilă”. Regimul carceral sever i-a făcut martiri, ei fiind chiar mărturisitori ai lui Hristos.
Într-un text amplu, Horia Ion Groza se ocupă de prietenia, afectivă şi spirituală, dintre Alexandru Mironescu şi Ştefan Todiraşcu. Amândoi, primul chimist, celălalt jurist, sunt oameni culturali de cea mai aleasă calitate. Ar fi putut ajunge faimoşi, aşa cum s-a întâmplat cu emigranții Generației ’27, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, dacă istoria nu ar fi fost mult prea nedreaptă cu ei. Amândoi excluşi din învățământul universitar, amândoi preocupați de găsirea căii Adevărului. Todiraşcu, printr-o minune, a scăpat de închisoare, dar prietenia lor s-a manifestat şi mai puternic, în pofida vicisitudinilor. Scriu amândoi pentru sertar, juristul devine chiar exegetul textelor inedite ale lui Mironescu. Scopul grupului de la Antim era cunoaşterea spirituală prin Rugăciunea inimii şi se baza pe o prietenie tainică, duhovnicească. Confirmând corectitudinea studiului lui Todiraşcu despre Poemele filocalice, referentul remarcă, în primul rând, mesajul lor spiritual: „De aceea nu vom găsi în poemele mironesciene imagini extraordinare, străluciri metaforice, cantabilități memorabile dar vom afla tonul unei comunicări patetice, existențiale, vorbind despre lupta interioară a spiritului cu neputințele trupului, cu neajunsurile minții, cu răceala şi confuzia inimii, cu strâmbătățile seducătoare ale lumii” (p. 110). Se observă că poemele sunt ermetice şi că au conținut filocalic, necesitând inițiere pentru a fi înțelese.
Ultimele două comunicări, Al. Mironescu – un exeget incomod al lui Cioran şi Neuitatul Alexandru Mironescu, aparțin lui Ionel Necula. Prima este o poziționare de bun simț la cartea Lacrimi şi sfinți, publicată de Cioran în 1937. Cea de-a doua este o sinteză portretistică.
În Addenda, sunt incluse o scrisoare a fiicei savantului, Ileana Mironescu-Sandu, către organizatorul simpozionului, Viorel Burlacu, şi transcrierea unei conferințe susținute la radio, în 1936, despre Puterea de vindecare a rugăciunii. Conferința, foarte elegantă, este, de fapt, un elogiu adus formațiunii morale a omului, condiție a tuturor celorlalte valori: „Numai în măsura în care vom reuşi să adâncim şi să generalizăm activitatea morală, vom putea sărbători o victorie a vieții” (p. 174).
Cartea, care face o reparație necesară, se ocupă de diversele laturi ale personalității lui Al. Mironescu, omul de ştiință, filosoful, misticul filocalic, poetul, moralistul, umanistul. Savantul a fost, în sensul cel mai adevărat, un mărturisitor al ortodoxiei, preocupat de restaurarea omului autentic. Prin Rugul Aprins, harul a luminat deplin în inima sa. În vremuri normale, o astfel de mişcare spirituală ar fi avut consecințe dintre cele mai benefice, ar fi impus mutații culturale, ar fi creat şcoli şi direcții, ar fi amendat mentalitatea românilor, atât de blamată. Pusă însă sub obroc, ea a trebuit să reziste, asemenea primilor creştini, în catacombe şi să se afirme prin martiri.