Cartea de istorie
Nicolae Coande

Epocile de aur ale intelectualilor români

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2/2012

Cunoscut pentru lucrările sale de reevaluare a istoriei naționale adusă de comunism în punctul maxim al mistificării şi al science-fiction-ului ideologic, Lucian Boia este unul dintre cei mai cunoscuți şi, în acelaşi timp, contestați istorici contemporani. Notorietatea sa (Istorie şi mit în conştiința românească este o carte care s-a impus, nu fără scandal, în rândul publicului larg, dar şi specializat) nu este întrecută, poate, decât de cea a lui Neagu Djuvara, un alt istoric român care a polemizat cu tabuurile istoriografiei canonice.
Ultima sa carte, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950 (Editura Humanitas, 2011) este o redefinire, ca şi o recapitulare în bună parte, a ceea ce s-ar putea numi „re-acțiunea istorică” a elitei intelectuale într-o perioadă de timp în care România a trecut prin mari frământări politice şi sociale. O perioadă nu mai întinsă decât cea trăită de români după 1989, însă mult mai profundă din punctul de vedere al prefacerilor violente care au zguduit România înainte şi după Al Doilea Război Mondial. Între 1930 şi 1950, veți fi de acord, s-a scris mai bine şi s-a murit mai mult.
Temerarul excurs al istoricului român vizează transformările de conştiință şi de ideal prin care a trecut o țară întreagă, în frunte cu elita sa politică şi culturală, în încercarea de a scăpa de capcanele unei istorii tot mai ostile. „Moartea colectivă” de care se temea Eliade a trecut prin România cu asupra de măsură, fie că a fost în timpul războiului, fie că a devenit politică de stat în perioada 1948-1964. Lucian Boia cartografiază minuțios, cu abilitate „balzaciană”, de romancier al „condiției istorice”, o perioadă în care totul a fost posibil şi nimic nu a fost uitat: nici defetismul la nivel național, nici trădarea în bloc sau individuală, nici măcar laşitatea cu ştaif care a făcut ca mulți componenți ai elitei româneşti să aibă apucături de lăutari tocmiți la chermeze dubioase. Epoca lui Carol al II-lea – nabab finaciar, Rudolph Valentino balcanic, prinț al culturii şi mecena al artiştilor, ambițios condotier politic – dar şi cea a lui Gheorghiu-Dej & Ana Pauker, satrapii roşii ai României de după război, capătă ritm şi nuanțe nebănuite sub pana unui istoric care lasă documentele să vorbească. Boia interpretează fapte oarecum ştiute, însă din perspectivă comparatistă, salubră şi onestă a unui istoric atent la felul cum „frunza umană” e purtată de vântul unei istorii adesea haotice, aparent de neînțeles. E un road movie intelectual, nu mai puțin critic, pe care atentul „scenarist” care este istoricul îl propune românilor de azi, sine ira et studio. Sute de intelectuali au avut forța, ca şi slăbiciunea, de a păşi pe scena principală a unei istorii ce s-a dovedit, pe rând, largă sau neîncăpătoare pentru ambițiile lor; dar şi restrictivă, tortuoasă atunci când România a trebuit să cedeze teritorii unor puteri străine care au profitat de slăbiciunea internă a unei țări sedusă de o clasă politică interesată de propriu-i succes imediat.
Sunt analizate raporturile intelectualilor români cu Carol al II-lea, „regele culturii” din perioada interbelică, cel adulat de atâtea condeie strălucite, de la Camil Petrescu la Felix Aderca, Arghezi sau G. Călinescu, dar şi împotrivirile celor care au aderat la mişcarea legionară, dezamăgiți de dictatura carlistă: Mircea Eliade, C. Noica, Mihail Polihroniade etc. E o epocă fertilă, sub aspect cultural, dar stranie politic, cu un Mihail Sebastian sedus de „teologia politică” a lui Nae Ionescu, iubind steaua în urcare a lui Mussolini; cu un Pandrea (fost elev al lui Nae) scriind în 1927 „Manifestul Crinului Alb”, pentru ca apoi să treacă la admirația lui Lenin, pe partea rutei unei istorii unde Țuțea făcea revista „Stânga”, după care ultimul va dori, din postura de avocat european al unei Germanii hegemonice , să fie împreună cu generația sa lider al unei țări care să decidă în Balcani. Furios pe „țăranii” care nu intervin în politica lumii, antisemit virulent şi prohitlerist convins, Cioran îşi va dezavua convingerile fanatice de tinerețe, într-un Paris postbelic care suportase cu laşități sibaritice câțiva ani de ocupație nazistă, sub privirile mulțumite ale lui Drieu la Rochelle, omologul „arian” al lui Mircea Eliade, cu al său Jurnal (1939-1945) în care-i dorea Europei o glorioasă stăpânire germană, în nici un caz americană, chiar comunistă la nevoie: „Ura mea față de democrație mă face să doresc triumful comunismului.” În acest punct, cei doi, atât de asemănători în speranțele şi dorințele lor, sunt incompatibili. În timp ce Drieu doreşte, disperat că nemții pierd războiul, inclusiv apocalipsa comunistă („Nu voi regreta decât un singur lucru, şi anume că nu voi vedea triumful şi stăpânirea comunismului asupra lumii”), Eliade a prevăzut mai bine ce va face comunismul, ajutat de britanici, din partea de Europă lăsată pe mâna ruşilor: „Nimeni nu vede faptul simplu că dacă ruşii nu pot fi bătuți, căderea Germaniei va aduce după sine ocuparea României de către sovietici, cu tot ceea ce urmează: execuția celor 100.000 de oameni care, în pofida păcatelor lor, alcătuiesc astăzi fenomenul românesc” (Jurnal portughez, Editura Humanitas, 2006, pag. 200). Ştiind cum s-a făcut istoria, n-a avut, oare, Eliade dreptate?
În interbelic, solitarii, cei neatraşi de totalitarisme, sunt excepții: istoricul Radu R. Rosetti (supranumit de detractori Closetti!) e printre puținii care-l critică deschis pe rege. Îmi amintesc că nici Noica nu a votat Constituția „Führerului” regal, insă i-a adus elogii Căpitanului. Intelectuali tineri şi promițători sunt ținuți la uşa succesului şi, mai ales, la uşile puternicilor zilei, nu au posturi, trăiesc scriind pe unde pot, de aici şi revolta împotriva bătrânilor „gorioți”. Eliade publică inclusiv un articol care se cheamă „«Diurnele» generației tinere”! Se poate discuta chiar şi azi în aceşti termeni, anumite situații în România sunt perene, chiar aşa tocmită cum pare ea sub semnul perisabilului. E o perioadă dificilă, aceea dintre 1937 şi 1947, când asistăm la intrarea şi ieşirea rapidă din scenă a numai puțin de şapte regimuri politice (patru dictaturi domină scena politică a țării în acest interval ?i ulterior, până în 1989), net diferite între ele, cu consecințe dramatice pentru viitorul şi integritatea țării. România cunoaşte pe pielea ei caruselul amețitor al succesiunii unor conduceri adesea ostile interesului național, de la regimul personal al lui Carol al II-lea până la instaurarea, cu ajutorul tancurilor sovietice, a republicii populare, devenită ulterior una de uz personal pentru N. Ceauşescu. Şi ultimul iubea cultura şi le dădea „indicății” scriitorilor români despre felul în care trebuie gândit şi scris: „Cine e pentru construcția socialismului are libertate să scrie în orice formă, mai bine, mai rău, aici depinde de talent, dar alte concepții, la alte ideologii nu le putem face loc în societatea noastră.” (Ceauşescu, critic literar, Editura Vremea, 2008, ediție alcătuită de Liviu Malița). Deocamdată, Boia nu ajunge în hinterlandul Ceauşescu, limitându-se la cei douăzeci de ani carolino-dejişti.
După 1945, unii dintre cei mai străluciți intelectuali români vor sfârşi în puşcăriile comuniste, alții se vor autoexila aiurea, în timp ce destui se vor salva pactizând, de voie, de nevoie, cu un regim care-şi va dori să anexeze nume valoroase ale unei pături dispuse adesea la compromis, nu mai puțin capricioasă ideologic. Blaga, de exemplu, va fi indezirabil regimului până la finalul vieții sale (moare înainte ca N. Ceauşescu să condamne anumite fapte ale regimului Dej), în vreme ce Sadoveanu, Ralea („canalia nr. 1 a României”, după expresia lui Pandrea) sau Parhon vor ocupa onoruri în ierarhia politică a țării. E de tot hazul – dacă nu ar fi jalnic – să-l vedem pe un G Călinescu recalibrându-şi sistematic intelectul după calapodul grosier al zilei (obârşia umilă invocată de Boia nu explică totul) sau pe Ion Barbu. Ultimul, mare „gonfalonier erotic”, acasă şi în Occident, scrie în 1947 că nu avea cum să fie antisemit, pe când îmbrăca tunica verde, deoarece el, ca om de ştiință, era tributar gândirii atâtor matematicieni evrei! O logică (matematică) impecabilă! După spusele vitriolante ale lui Petre Pandrea, un intelectual de stânga care a făcut puşcărie sub comunişti, epoca interbelică a fost una a „faldurilor fustei doamnei Lupescu şi a hlamidei jegoase a lui Carol II”, dar, în comunism, a celei mai mari inginerii genetice efectuată de un regim: fiecărui român i s-a „plantat” pe spinare o piele de iepure (Petre Țuțea)! Cam dur, dar poate corect, în esență.
Volumul lui Boia e bine construit, în opt capitole inteligent asamblate, după o rețetă care înregistrează fluent sinusoida politică şi socială a țării. Istoricul nu menajează pe nimeni (Sadoveanu şi Camil Petrescu sunt printre „preferații” săi), nici măcar pe cei care au dat strălucire ulterioară noțiunii de intelectuali de talie mondială: Eliade, Cioran, Ionesco (ultimul cam aspru criticat pentru laşitatea sa „românească”). Totuşi, în anumite momente ale studiului său, Boia pare să treacă dincolo de specializarea sa profundă şi să emită judecăți de valoare peste specializarea sa, gen „istoria lui Călinescu o fi ea monumentală, dar e mai curând un model despre cum nu ar trebui să se alcătuiască o asemenea lucrare”. Nu-i vorbă, se poate discuta şi despre aşa ceva, dar opinia lui Boia e pur personală, nesusținută de trimiteri explicite la specialişti în domeniu. Ce pare mai ciudat e că, spunând despre memoriile lui Pandrea cam acelaşi lucru („a eşuat încă o dată”), ca istoric de profesie afirmă că Pandrea este arestat şi deținut într-o celulă cinci ani, între 1948 şi sfârşitul lui 1953, fără a i se aduce vreo învinuire concretă. De fapt, Pandrea a fost reținut în 14 aprilie 1948 (s-a încercat plasarea lui în cadrul grupului Pătrăşcanu, cu care era cumnat), fără a fi cercetat. A fost încarcerat la Malmaison, Văcăreşti, Craiova (penitenciare, aşadar corect), însă ulterior a fost internat la Aiud şi Ocnele Mari, în lagăr. În 1951, după un control de rutină, Pandrea fost găsit la Ocnele Mari cu situația neclară şi dus la DGSS pentru cercetări. Eliberat la 19 noiembrie 1952 (nu 1953!) după ce se plimbase pe la Malmaison, Văcăreşti, Craiova, Aiud, Ocnele Mari şi iar Malmaison. Aşadar, turul României „lăgăriste”, nu doar „o celulă”!
O carte care merită continuată: anii 1950-1989 sunt mină de aur pentru o cercetare de acest gen. Unui „Boia” din viitor îi va reveni sarcina de a vorbi despre „noile” capcane ale istoriei în care au căzut intelectualii români de după 1989 până azi: tot 20 de ani de apucături dintre cele mai dubios tranzacționate. Pentru profit personal şi stimă națională.