Cronica literară
Marcel Lucaciu
ÎMPĂRĂȚIA ANEI
Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2008
Transformând – ironic şi surâzător – proza vieții în poezie, călătorind printre mode şi contingente poetice pe care – persiflându-le – rareori şi le asumă, Mircea Petean reuneşte în volumul Poemele Anei (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007) toate creațiile dedicate generoasei (şi casnicei) sale Muze de-a lungul a treizeci de ani, cărora le adaugă un număr însemnat de inedite. Din „Câteva cuvinte lămuritoare”(scrise sub impulsul confesiunii fruste şi cuceritoare), aflăm că apariția Anei a declanşat – irevocabil – adevărata Poezie, întrucât simplele exerciții de scris, de până atunci, fuseseră doar nişte „dibuieli”ce aveau să anunțe lunga „aventură existențială şi artistică” a poetului ardelean. Aceasta, în ciuda faptului că primul poem al Anei a fost zămislit „încă înainte de-a o cunoaşte,” poem care – cine ştie? – „poate chiar să-i fi grăbit apariția.” Păstrându-şi – mereu intacte – prospețimea, naturalețea şi candoarea, versurile lui Mircea Petean datorează mult ”triadei salvatoare: IUBIREA, POEZIA, CăLăTORIA.” O dovedesc, cu prisosință, cele 115 poeme care atestă – fiecare dintre ele – o profesiune de credință, pe cât de lucidă, pe atât de pasională: „Am scris şi voi scrie în continuare la Poemele Anei, câte zile voi avea, căci în iubire se află izvoarele poeziei, celelalte întâlniri, care sunt apanajul călătoriei, întețind focul şi al uneia şi al celeilalte. Este vorba despre o religie şi despre o estetică, în acelaşi timp.”
Suita lirică (alcătuită din nouă grupaje, unitare, bine cumpănite) e precedată de poemul „Domeniul” ale cărui secvențe („Imprecație,” „Invocație,” „Cântec”) reprezintă, de fapt, variante stilistice ale poetului de la Jucu Nobil. Din „hățişul de carne şi sânge”, ni se dezvăluie, apoi, o poetică, în care cuvântul din „primordii” ființează şi „în-ființează” deopotrivă Poezia şi Iubirea, ambele oferind iluzia nemuririi. Tonalitatea solemnă, comparația revelatorie, alura sobră şi hieratică sunt definitorii pentru acest poem remarcabil, scris cu multă evlavie: „vreau să te strig/pe nume/cade ca o sămânță/depărtarea/cuvântul nu se rosteşte – /se în-ființează//mă cheamă din marginea/ceea/răvăşesc la doi paşi de/aici/hățişul de carne şi sânge/al celui mai aproape/al celei mai aproape/cu mâinile oarbe//cine poate să păşească peste moarte/ca pe ape/a lui va fi împărăția numelui(I, 1).” De altfel, comparația simplă ori dezvoltată şi tendința de a parafraza sunt doar câteva constante ale poeziei lui Mircea Petean:”sar în urma mea cuvintele/ca lăcustele(I, 9)”; „mă aplec deasupra ta precum deasupra/primei noastre întâlniri(I, 5)”; „apa îmi curgea printre degete ca anii tinerețelor(VI, 68)” sau:”vino-n codru la izvorul/care somnolează pe frunze putrede şi nămol/ia-ți cazmaua şi lopata/şi urcă-n maşină(IX, 100).” Există o mare diversitate a vocilor poetice, inclusiv a tipurilor de vers utilizate (alb, clasic, liber), semn al unei libertăți premeditate, dar, mai ales, al unei lirici care e departe de a fi monocordă. Poetul e când tandru, când autoironic, ludic ori sentențios: ”viața deocamdată aduce-a gospodar nătărău/bătrâne (V, 65).” În fond, poemele sunt fie rodul unui pelerinaj, la munte (un veritabil laitmotiv înfrățit cu „marginea marginii”, de unde însinguratul „infirmier al speranței” veghează somnul dulce al iubitei), fie rezultatul unui periplu, cotidian şi banal, prin urbea transilvană. Poate, de aici, şi acest permanent contrast al capricioaselor acorduri, diafane sau – deliberat – prozaice:”dormi/surâsul în colțul gurii uitat/ca un fluture viu//e un fel al vieții/de a-şi răspunde sieşi/o/auzi cum bate un os/în toaca de lemn verde/a pântecului tău(I, 6)” ori: „ninge neaşteptat/aud la postul local de radio vocea unui bărbat/în chip teatral surprins de zăpada care pune stăpânire/pe oraşul până deunăzi copleşit de noroaie(VI, 78 – Praf, noroaie, zăpezi).” Oscilând între nostalgie, exuberanță şi scepticism, majoritatea creațiilor sunt, totuşi, subtile imnuri naturiste din care nu lipsesc Munții Maramureşului, brazii, cerbii, Prundurile, izvoarele, râul, „înverzita vale” şi multe alte indicibile elemente ale de mult întâmplatei „sihăstrii” de la Borşa. Persistă, oricum, tendința de a radiografia, „dintr-o răsuflare,” tot ce stă (cum altfel, decât) în umbra Anei, de vreme ce împărăția ei se află, oriunde duc drumurile”călătorului de profesie”, dincoace şi dincolo de munți. Pătruns, până în măduva oaselor, de cenuşiul exasperant şi monoton al „capitalei provinciei,” veşnic tânărul trubadur „solfegiază aproape zilnic/diverse partituri de fețe (II,18)” sau se lasă copleşit de prezența celor mai sofisticați companioni, neuitând, în schimb, de jumătatea lui cea de toate zilele: „c-un pahar de țuică-n mână/cu mânie tandră-n priviri/c-un țăran ajuns cadru didactic şi poet//de talie județeană alături/eu fac exerciții de sintaxa străzii/comentând isteț cu voioşie straniul cotidian//nu-i cu cine vorbi – nu ştiu –/fără tine Ana/viața-i un muzeu pustiu (IV, 53 – În capitala provinciei).” Jovial este Mircea Petean mai cu seamă în poemele unde revin, din restrişte, Nicanor, Bazil ori scribul Ilie, cel care „fişa de zor coapse de femei tinere în bibliotecă (IV, 42)” şi dorea „pe vremea aceea/să scoatem împreună/o revistă anuală de puericultură(IV,44).”
Poemele închinate Anei caută – şi găsesc, de fiecare dată – „o cale zeiască” înspre făptura ei suavă, „ceresc de pământească (IV, 39).” Versul redevine ceremonios şi galant, căci dragostea înaripează sufletul, purtându-l spre stele, şi înfrânge – astfel – anii ce trec impasibil: „ la fel de înaltă şi dreaptă ca acum treizeci de ani/Ana/păşeşti prin inima mea (IX, 108).” Încărcate, mereu, de o proaspătă gingăşie, până şi invocațiile păstrează, în miezul lor, starea de beatitudine specifică tânărului îndrăgostit pentru care unică şi neasemuită e orice întâlnire cu stăpâna inimii sale:”toate poemele de amor zămislite de-a lungul mileniilor/nu fac cât întâlnirea aceasta/Ana/tu înfloreşti în mijlocul deşertului meu(VII, 86).” Tulburătoare şi pline de grație, gesturile de tandrețe ale iubitei sunt ca o tainică şi mirabilă binecuvântare:”Ana îşi trece mâinile peste fața mea de parc-ar mângâia/circumvoluțiunile scoarței terestre (V, 64-La aniversară)”sau: „mut e jocul degetelor al palmelor şi al privirii/mut şi de o tandrețe fără de sfârşit (VII, 81).” Finalul acestei peregrinări săvârşite în numele iubirii e parcă răvăşit de melancolie, pietate şi venerație: „Dumnezeul tău este Ana/vei muri şi vei renaşte în împărăția ei (VII, 87).”
Imagismul debordant ori şăgalnic, tentația explorării perpetue a fețelor veacului încercănat, dorința de a nu literaturiza cu orice preț împărăția diafanei Ana sunt tot atâtea semne că ne aflăm în preajma unui poet reverențios, înzestrat cu resurse inepuizabile, de o mare complexitate a trăirilor şi rostirilor abisale.
Marcel Lucaciu
Suita lirică (alcătuită din nouă grupaje, unitare, bine cumpănite) e precedată de poemul „Domeniul” ale cărui secvențe („Imprecație,” „Invocație,” „Cântec”) reprezintă, de fapt, variante stilistice ale poetului de la Jucu Nobil. Din „hățişul de carne şi sânge”, ni se dezvăluie, apoi, o poetică, în care cuvântul din „primordii” ființează şi „în-ființează” deopotrivă Poezia şi Iubirea, ambele oferind iluzia nemuririi. Tonalitatea solemnă, comparația revelatorie, alura sobră şi hieratică sunt definitorii pentru acest poem remarcabil, scris cu multă evlavie: „vreau să te strig/pe nume/cade ca o sămânță/depărtarea/cuvântul nu se rosteşte – /se în-ființează//mă cheamă din marginea/ceea/răvăşesc la doi paşi de/aici/hățişul de carne şi sânge/al celui mai aproape/al celei mai aproape/cu mâinile oarbe//cine poate să păşească peste moarte/ca pe ape/a lui va fi împărăția numelui(I, 1).” De altfel, comparația simplă ori dezvoltată şi tendința de a parafraza sunt doar câteva constante ale poeziei lui Mircea Petean:”sar în urma mea cuvintele/ca lăcustele(I, 9)”; „mă aplec deasupra ta precum deasupra/primei noastre întâlniri(I, 5)”; „apa îmi curgea printre degete ca anii tinerețelor(VI, 68)” sau:”vino-n codru la izvorul/care somnolează pe frunze putrede şi nămol/ia-ți cazmaua şi lopata/şi urcă-n maşină(IX, 100).” Există o mare diversitate a vocilor poetice, inclusiv a tipurilor de vers utilizate (alb, clasic, liber), semn al unei libertăți premeditate, dar, mai ales, al unei lirici care e departe de a fi monocordă. Poetul e când tandru, când autoironic, ludic ori sentențios: ”viața deocamdată aduce-a gospodar nătărău/bătrâne (V, 65).” În fond, poemele sunt fie rodul unui pelerinaj, la munte (un veritabil laitmotiv înfrățit cu „marginea marginii”, de unde însinguratul „infirmier al speranței” veghează somnul dulce al iubitei), fie rezultatul unui periplu, cotidian şi banal, prin urbea transilvană. Poate, de aici, şi acest permanent contrast al capricioaselor acorduri, diafane sau – deliberat – prozaice:”dormi/surâsul în colțul gurii uitat/ca un fluture viu//e un fel al vieții/de a-şi răspunde sieşi/o/auzi cum bate un os/în toaca de lemn verde/a pântecului tău(I, 6)” ori: „ninge neaşteptat/aud la postul local de radio vocea unui bărbat/în chip teatral surprins de zăpada care pune stăpânire/pe oraşul până deunăzi copleşit de noroaie(VI, 78 – Praf, noroaie, zăpezi).” Oscilând între nostalgie, exuberanță şi scepticism, majoritatea creațiilor sunt, totuşi, subtile imnuri naturiste din care nu lipsesc Munții Maramureşului, brazii, cerbii, Prundurile, izvoarele, râul, „înverzita vale” şi multe alte indicibile elemente ale de mult întâmplatei „sihăstrii” de la Borşa. Persistă, oricum, tendința de a radiografia, „dintr-o răsuflare,” tot ce stă (cum altfel, decât) în umbra Anei, de vreme ce împărăția ei se află, oriunde duc drumurile”călătorului de profesie”, dincoace şi dincolo de munți. Pătruns, până în măduva oaselor, de cenuşiul exasperant şi monoton al „capitalei provinciei,” veşnic tânărul trubadur „solfegiază aproape zilnic/diverse partituri de fețe (II,18)” sau se lasă copleşit de prezența celor mai sofisticați companioni, neuitând, în schimb, de jumătatea lui cea de toate zilele: „c-un pahar de țuică-n mână/cu mânie tandră-n priviri/c-un țăran ajuns cadru didactic şi poet//de talie județeană alături/eu fac exerciții de sintaxa străzii/comentând isteț cu voioşie straniul cotidian//nu-i cu cine vorbi – nu ştiu –/fără tine Ana/viața-i un muzeu pustiu (IV, 53 – În capitala provinciei).” Jovial este Mircea Petean mai cu seamă în poemele unde revin, din restrişte, Nicanor, Bazil ori scribul Ilie, cel care „fişa de zor coapse de femei tinere în bibliotecă (IV, 42)” şi dorea „pe vremea aceea/să scoatem împreună/o revistă anuală de puericultură(IV,44).”
Poemele închinate Anei caută – şi găsesc, de fiecare dată – „o cale zeiască” înspre făptura ei suavă, „ceresc de pământească (IV, 39).” Versul redevine ceremonios şi galant, căci dragostea înaripează sufletul, purtându-l spre stele, şi înfrânge – astfel – anii ce trec impasibil: „ la fel de înaltă şi dreaptă ca acum treizeci de ani/Ana/păşeşti prin inima mea (IX, 108).” Încărcate, mereu, de o proaspătă gingăşie, până şi invocațiile păstrează, în miezul lor, starea de beatitudine specifică tânărului îndrăgostit pentru care unică şi neasemuită e orice întâlnire cu stăpâna inimii sale:”toate poemele de amor zămislite de-a lungul mileniilor/nu fac cât întâlnirea aceasta/Ana/tu înfloreşti în mijlocul deşertului meu(VII, 86).” Tulburătoare şi pline de grație, gesturile de tandrețe ale iubitei sunt ca o tainică şi mirabilă binecuvântare:”Ana îşi trece mâinile peste fața mea de parc-ar mângâia/circumvoluțiunile scoarței terestre (V, 64-La aniversară)”sau: „mut e jocul degetelor al palmelor şi al privirii/mut şi de o tandrețe fără de sfârşit (VII, 81).” Finalul acestei peregrinări săvârşite în numele iubirii e parcă răvăşit de melancolie, pietate şi venerație: „Dumnezeul tău este Ana/vei muri şi vei renaşte în împărăția ei (VII, 87).”
Imagismul debordant ori şăgalnic, tentația explorării perpetue a fețelor veacului încercănat, dorința de a nu literaturiza cu orice preț împărăția diafanei Ana sunt tot atâtea semne că ne aflăm în preajma unui poet reverențios, înzestrat cu resurse inepuizabile, de o mare complexitate a trăirilor şi rostirilor abisale.
Marcel Lucaciu