Cronica plasticii
Florin Toma
Tablouri văzute dintr-o parte(II)
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2/2012
Mare plictiseală! Să priveşti, dar să nu vezi. Sau să vezi, dar să nu pricepi. Ori, în fine, să pricepi, dar să nu reții nimic... Mă rog, chestiune de optică!
Aceia dintre noi care se ajută de vedere şi ca să viseze, nu numai să constate, au ajuns – prin educația răbdării aglutinate în interes, precum şi prin folosirea just aşteptată a lentilelor oftalmice originare – la o dibăcie a ochiului aproape ieşită din comun.
În celebra sa carte, On n’y voit rien!, Daniel Arrasse face, într-o manieră originală, apologia unei slăbiciuni a vederii noastre. Anchetând exasperant de competent şase capodopere ale picturii universale, el inaugurează, prin aplicații şi argumente savuroase, încărcate de umor şi subtilități spirituale, o altă aplicație a ochiului cultural. De fapt, aprinde lumina la alte etaje, superioare, necunoscute până atunci, ale edificiului semantic, avertizându-ne în acelaşi timp că am pierdut din vedere o sumă de detalii.
Un adevăr insidios dă târcoale aparentei linişti în care se zbate planeta. Puțini, prea puțini oameni – chiar şi dintre cei vero electi – au privilegiul să fie aşezați exact acolo unde trebuie. De unde, şi căutarea frenetică, agitația continuă, viermuiala neobosită, mişcarea browniană a tuturor ființelor de a-şi găsi, la timpul oportun, un loc mai în față. Fireşte însă că există şi varianta catastrofală, cu iz de năruire, atunci când, vorba lui Woody Allen, tot aşteptând să apară momentul potrivit, s-ar putea să vină alții din urmă şi să te întreacă, fiindcă aceia nu mai au răbdare.
Cu artiştii, nu e nimic nou, lucrurile stau cam la fel, înghesuială mare! În sensul că mulți dintre ei se agață de ultimul vagon al câte unui trend de vie, prin care, nesocotind socotința aşezării elementelor în lume (fixate în secțiunea de aur a temeiniciei cu măsura!), forțează limitele spre succesul facil şi efemer. Intrând apoi, fără să-şi dea seama, în gura imensă a unei uitări ce alunecă implacabil spre omisiunea definitivă. Le lipseşte, din păcate, minima informație că mormăiala nu ține loc de discurs.
Exercițiul nostru recurge la tehnica de a privi totul dintr-o parte...precum noaptea, atunci când scrutăm cerul şi, dacă ne uităm prea direct, prea insistent la un astru, acesta la un moment dat piere, dispare, dar, în schimb, vederea noastră periferică revelează alte şi alte stele dimprejur, mult mai mici, pe care, altminteri, în mod obişnuit, nu le-am vedea. Tema de lucru se aplică unor autori exceptați de la sinistroză, precum şi lucrărilor lor din expozițiile mai recente sau de mai demult. La care însă ne-am uitat cu grijă.
Mai adăugăm că, deşi modest, recursul se sprijină, fără nicio exagerare, pe aceeaşi iubire pentru artă ca şi a maestrului care ne-a ajutat cu încurajarea: Nu vedeți nimic!
GETA BRĂTESCU – Magia celestă a intervalului
Aparținând speciei de femei al căror farmec dă mereu de gândit, Geta Brătescu şi când priveşte, de fapt filozofează (faptul că a absolvit artele plastice după ce s-a licențiat în litere şi filozofie verbalizează năprasnic!). Admirând-o, în timp ce i se decerna titlul de Doctor Honoris Causa al Universității de Artă Bucureşti sau când primea Premiul Național pentru Arte pe 2008, mi s-a părut că am o revelație. O epifanie identitară. Parcă o auzeam vorbind, ca ieri, într-un documentar TV, pe Françoise Sagan. Cu glasul ei de amazoană tabagic-sapientă, despre cum poți denişa durabilul în efemerul acestei lumi. Cum că în profunzimea vieții ăsteia de mucava se ascund masive de granit. Una dintre recentele sale expoziții (mereu la fel, rare şi discrete!), care cuprinde lucrări realizate între 1971 şi 2006, a debutat cu adevărul. Cu adevărul personal al artistei. O lucrare complexă, altminteri. Adică, un exemplar din Adevărul, a cărui hârtie a dat în icter din cauza vremii neîmblânzite. 1891, director Alex.V. Beldiman, intim al lui A.I. Cuza, publicist, om de opinie şi fost polițai. Pe care ziar, culmea! Doamna l-a înțepenit cu generozitate insidioasă într-o pâine (ştiți care, a noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă, Doamne...!). Adăugăm: împreună cu adevărul despre fiecare zi-lumină. Ca un cuțit nemilos ce spintecă azima ca să descopere aburul sacrului în orice clipă. Arhitect dibace şi vizionar cu acte, artista a dorit ea însăşi ca acest ritual inițiatic al drumului spre bobul de grâu stelar să se desfăşoare exact în centrul galeriei. Precum o metopă între triglifele unei frize dorice. Ca să aiurească simfonic simplitatea ca exigență a protocolului privirii. Într-o parte, colajele provocatoare din ’71, în cealaltă, desenele pentru Salonul de carte 2003. La mijloc, un vălmăşag nebun de secunde. Cine ştie, pricepe. Iar Geta Brătescu cunoaşte. La fel cum a ştiut să ascundă sub pardoseala de gheață a percepției dictaturii o pătură reticulară cu fluide de căldură care ne-au mai înmuiat un pic spiritul dege(ne)rat. Sunt gesturi, idei şi atitudini ce țin de esența frondei. În deceniile în care dumicații de nădejde erau pe sponci, grafica ei din revista Secolul 20, colajele de cea mai autentică suşă, reprezentând un Bucureşti revoltat, a căror cheie cenzorii comunişti n-au găsit-o nici până azi, filmele de animație, miile de ilustrații pentru cărți (cartea este un obiect spațial cu succesiuni, ritmuri şi „sonorități” puse în valoare de suprafețe tăcute, albe, spune ea), instalațiile sale funambuleşti, dar profunde – toate, adunate, nu sunt altceva decât apucăturile unei admirabile opțiuni pentru rezistență. Efigia obstinației spiritului ce n-a acceptat resemnarea. Altfel, există, cred, o legătură diafană între aceste oracole şi faptul că artista e considerată un vector al avangardei româneşti din anii ’60 -’70, aparentul dezgheț, în timpul căruia creatorii s-au lăsat seduşi câțiva ani de miresmele, scoase în eşantioane calculate bine, din bucătăria libertății. Mefientă, Geta Brătescu însă nu s-a aliniat. Ea s-a mulțumit să-şi încifreze autonomia estetică în lacătul salvator al unui suprarealism târziu (față de cel european!). Însă nu mai puțin subversiv. Un proverb din hausa (cea mai cunoscută limbă din grupa ciadiană, inclusă de lingviştii africani la hamido-semitice), sună aşa: Ştim începutul, cunoaştem sfârşitul, dar ne e frică de mijloc. Magia celestă a Getei Brătescu nu se teme de interval, adică de viață. Fiindcă e protejată de adevăr.
ION NICODIM – Testamentul visătorului scit
Într-unul din zecile sale de carnete, ce se pot articula fără mare osteneală în-tr-o operă, literară de astă dată, pictorul Ion Nicodim nota la data de 23 februarie 2007 (adică exact cu 20 de zile înainte de a intra în posteritate): De recuperat pentru foto, pentru expoziția ce o proiectez la Curtea Veche.... Şi înşira titlurile a 25 de tablouri pe care, cu ultimele sale puteri, le visa pe simezele galeriei atât de dragi lui. Expoziția chiar a avut loc, acolo, mai târziu, ca o pioasă reflecție asupra destinului unui creator, peste care istoria artei româneşti nu poate trece, decât, Doamne fereşte!, dintr-o regretabilă eroare. Sub un titlu dedus din înțelepciunea autorului, Ieri, nu demult, lucrările expuse atunci sublimează retrospectiv nu numai biografia artistică a lui Ion Nicodim, căci aparțin unei perioade întinse din creația lui, 1954-2002, dar ele echivalează şi cu un prinos adus memoriei celui care, în august 2000, în toiul suferinței, constata: actul creator se constituie ca un exil interior. Sau, tot atunci: Înfăptuirea e un act tainic, îl aştept, îl provoc, îi dau târcoale, adoarme, se trezeşte, câteodată se înfiripă, piere, nici nu vreau să-l divulg, e ca un exorcism ce mi-l ascund mie însumi... Cât priveşte cealaltă grafie, a genomului Ion Nicodim, ea rămâne marcată veşnic de un miracol. Acela prin care Dumnezeu a făcut din firavul visător ivit din învolburările prăfoase ale şesului dobrogean un Cetățean planetar (titlu conferit, în 1975, la aniversarea ONU, în cadrul Conferinței despre supraviețuirea umană, alături de Menuhin, Béjart sau Toynbee), i-a asigurat prezența la cele mai cunoscute Bienale din lume, a înclinat balanța juriului de a-i acorda, în 1992, Premiul Gottfried von Herder, i-a pus în mână cheile de rezident la Cité Internationale des Arts de la Paris sau, nu în cele din urmă, i-a îndemnat pe colecționarii din toată lumea să-i cumpere tablourile ori să-l angajeze în lucrări fabuloase. În fond, un miracol ce se agață de un fir de mit. Țărâna (din ciclul Țară. Țăran. Țărână, care îl obsedează!). Sau transparența cețoasă. Sau arşița dogorâtoare a Dobrogei, ce naşte fantasme de dropii uitate în cerul alb, spoit, cum bine spunea cineva, cu lapte de var. Sau, alteori, albastrul de Nicodim, din care izvorăşte noaptea grea în câmpia scită. Toate aceste semne heraldice îi transfigurează visele şi le transformă în borne. În repere ale aceluiaşi spațiu fantastic al hedonismului originar al baştinei. Ultima sa expoziție (Milano-2006) şi intitulată Miart (palindrom viclean al lui trăim!), vine să dezmărginească sentimentul eternei reveniri la sursă şi la suşă. Mă reîntorc(...) în Ithaca mea, stepa Sciției Minor şi mă acopăr de pulberea țărânei aurii scurmată şi spulberată în vânt de trecerea turmelor de oi şi de copitele micilor cai dobrogeni. Şi când te gândeşti că totul s-a întâmplat nu ieri. Ci azi, adică mâine...
ADRIAN GHENIE – Bătăi cu frişcă în cabinetul de psihiatrie a istoriei
Este unul dintre cei mai interesanți artişti tineri, ale cărui lucrări şi vogă au reverberat mai întâi în Europa şi peste Ocean, ocolind cu viclenie Centrul dâmbovițean atât de prezumțios. Pe un alt palier, provoacă derută şi în tentativele de clasificare: unde să-l incluzi pe Ghenie, că nu te lasă, pe ce să te bazezi, pe şcoala de la Baia Mare (acolo unde s-a născut acum 34 de ani) sau pe cea de la Cluj, unde s-a format şi lucrează? Oricum, ca să mulțumească pe toată lumea şi să n-aibă vorbe, el activează şi la Berlin. Apoi, notăm că din 2006 şi până acum a avut expoziții personale şi de grup atât în Europa (Antwerpen, Londra, München, Paris, Zürich şi, fireşte, Berlin), cât şi în SUA (Austin, Los Angeles, New York), că a participat la nenumărate Bienale, precum şi că e socotit deja pensionar al câtorva galerii celebre, precum Tim Van Laere (Antwerpen), Haunch of Venison (Zürich), Nicodim Gallery (Los Angeles), Rüdiger Schöttle (München) sau Hussenot (Paris). S-a lansat la Cluj, în 2006 (la trei ani de când terminase Universitatea de Arte), cu o expoziție având un titlu sec, laconic şi provocator: If You Open It You Get Dirty (Dacă-l deschizi, dai de mizerie). Unde? La Plan B – cea mai la modă galerie clujeană, luată cu asalt de artiştii tineri şi care va deveni creuzetul unde se va naşte o mişcare cu reflex european. Fiindcă va refuza să fie decorată cu ordinul național, conturnând astfel orgoliile de anexare patrimonială a Bucureştilor. Aşa încât, de acolo, din Ardeal, decât să-şi asume statutul periferic față de Centru, va prefera să atace inima Europei. Înființată în 2005, galeria clujeană şi-a inaugurat, un an mai târziu, un spațiu de expunere şi la... Berlin, într-o fostă clădire industrială din secolul trecut. Plan B din capitala Germaniei beneficiază de o suprafață de 260 de metri pătrați în apropiere de Hamburger Bahnhof – Museum für Gegenwart Berlin, dedicat artei contemporane. Unde, alături de Adrian Ghenie, expun, ca veritabili obişnuiți ai locului, Ciprian Mureşan, Mircea Cantor, Victor Man, Istvan Laszlo, Cristi Pogăcean, Şerban Savu, Gabriela Vanga, Miklos Onucsan, Davis Nuur şi Cristian Rusu – artişti despre ale căror lucrări trebuie spus, printre altele, că, indiferente la oscilațiile bursei româneşti a valorilor, ele sunt cotate constant sus pe piața de artă occidentală. În ciuda vârstei ce ar putea să îndemne la mari avânturi de entuziasm clocotitor, Ghenie se vădeşte în realitate un sumbru matur. Un nevrotic însingurat până aproape de marginile autismului. Un cercetător trist al memoriei colective (sau, şi mai corect, al părții ei abătute, posace!), un scotocitor îndrăzneț al ungherelor întunecate cu care trecutul ne apasă pe nervul sinoptic. Un istoric al unghiurilor reci, tăioase şi lugubre, pe care vizualul înapoi (dar fără niciun pic de mânie!) ne lasă foarte rar să i le descoperim. Temele lui predilecte recuperate, nazismul şi comunismul (sau, mai degrabă, traumele provocate de acestea în psihonul universal!), sunt două deformări tragice ale normalului istoric. Schimonosiri pe care artistul le analizează cu mijloace aproape clinice... O expoziție cu aceste lucrări este sinonimă cu parcurgerea unui traseu de planşe atârnate pe pereții unui cabinet de psihiatrie istorică, în care el ne este ghid. Ele definesc Răul. Urâtul. Abnormul. Göring, Hitler, Stalin, Lenin, asasinate, singurătăți... coşmaruri. Plus o atmosferă depresivă, sinistră, spectrală, de cavou. Din colecția gotic nazi-com! Deci, la întrebarea dacă ar putea Ghenie să picteze Dumbrava minunată, cu Lizuca şi Patrocle, cu poienițe vesele, cu bondari lenevoşi, cu răstoace grăbite, cu rățuşte gureşe, iarbă crudă şi cu iepuraşi dodoloți etc..., să fie clar, răspunsul e nu! Dar Recviemul lui Mozart? Da, dar numai pe o, atenție! tartă. Să detaliem! Există un moment în care artistul îşi aduce aminte că, de fapt, istoria are o contragreutate la catapultarea în seriozitate, grav şi tragic. În care se legitimează cu dreptul de a se copilări la adăpostul filmului buf. Când Comedia era Rege. Când cheile lumii se fabricau în bătălii nu cu ghiulele sau gloanțe, ci cu... tarte de frişcă. Ciclul Bătaia cu frişcă şi portretele lui Hardy şi Laurel dovedesc că, uneori, e cazul să te desparți de trecut nu numai încruntat sau cu lacrima ce stă să cadă, ci şi râzând cu gura până la urechi. Deci, răspunsul la întrebare: Da. Cu încă o condiție: prăjitura să fie, de fapt, tortul pe care personajul Colin (Spuma zilelor, finalul capitolului XII!) să-l rotească pe un deget şi, cu o frunză de ilice în chip de ac, să-l facă să cânte Chloe, în aranjamentul lui Duke Ellington... Mai ales că, vorba părintelui său, Boris Vian, moartea n-are haz, căci nu admite repetiția. Adrian Ghenie este unul dintre artiştii care şi-au căpătat dreptul de a fi trecuți pe foaia de observații a salonului nostru, la rubrica: voluptatea clinică juvenilă de a descrie perfect pocinogul în istorie. Mânjit cu frişcă!
VLAD CIOBANU – Omul dual şi privirea lui unică
Are nu se ştie dacă avantaj sau pierdere: n-a fost niciodată singur. N-a cântat, precum un ciufut şi înverşunat menestrel al solipsismului, la un singur instrument. Pururi aflat în mijlocul aceluiaşi concert pentru sihăstrie şi deşert... Nu! El a dialogat, el a vorbit, el a conversat, el a turuit. El a schimbat mesaje (uneori ca incantație şi rugă, alteori ca apoftegmă sau metaforă!). Fie cu psihicul sau parapsihicul, fie cu fizica sau metafizica, fie cu Divinitatea sau cu el însuşi. Oricum, a socializat straşnic. Chiar şi atunci când esențializează realitatea în simboluri, efigii, totemuri sau expresii, plăsmuirile matriciale se transformă în dovezi de complicitate suspectă cu nelumea. Lemnul, piatra, bronzul, aşa cum le netezeşte cu privirea mâinilor sale Vlad Ciobanu – şlefuit, cioplit sau turnat – sunt nu reale, ci magice. O fermecătură emoțională, o vrajă ca un abur solemn, un fior sacru învăluie toate lucrările sale. A căror consistență, trebuie să recunoaştem, pare să fie împinsă până aproape de virtual. Pur şi simplu, ai impresia că sunt atât de eterice, încât poți trece cu mâna prin ele, fără să le strici Ordinea. Fără să violentezi rețeaua lor de Linişte. Fără să-i zgârii pelicula invizibilă de Pace. Fiindcă viziunile materiale ale lui Vlad Ciobanu dovedesc credința că lumea (să fie limpede: lumea lui!) are un mod particular al lucrurilor. Est modus in rebus-ul lui. O întocmire a acestora într-o anume rânduială. Pe care ele chiar o împrumută, ca să fie sigure. De aceea, par atât de egale, de împlinite, de suficiente propriilor proporții. Sunt exacte, ca la o extrem de atentă măsurătoare cu miimi. Niciun detaliu, niciun colț, niciun ungher, nicio umbră, nicio suprafață polisată de lemn nu sunt în plus (dar nici în minus!). Nicio rugozitate de bronz nu este inutilă. Oricât de mică şi aparent insignifiantă ciupitură pe obrazul de piatră nu se rătăceşte, nu se depărtează de menirea ei. Toate sunt ca un locus în lanțul de ADN sau al unei secvențe a acestuia în-tr-un cromozom. Totul este determinare (inclusiv hotărâre, dacă ar fi să calchiem năprasnic langajul la modă!). Alura conversațională a sculpturilor sale, verbiajul lor (perfect ponderat, cât să nu cadă, Doamne fereşte, în sporovăială!) se revelă ca un dialog profund şi încins. Al insului cu sacralitatea. Sau cu propria lui definiție (spre exemplu, elasticizarea personajului, care, între cele două capete ale extensiei sale onirice, face posibil să-i încapă subiectul visului, de pildă iubita, poziționată în binecunoscuta ipostază argheziană Întinsă leneşă pe canapea...!). Un dialog respectuos al omului cu sinele. Un bloc cu urzeli binare. Aşa cum îl ştim, un mesager mereu serios, Vlad Ciobanu se află în acel punct de inflexiune morală în care credința nu admite sub nicio formă harța cu transcendentul. De aceea, el este un artist care nu suportă glumițele estetizante sau artificiile ludicomice... Întovărăşirile, da!
CRISTIAN DIȚOIU – ...şi țara sa de Paştina
Cristian Dițoiu este unul din aleşii care îşi pun izvodirea artei lor pe temeiurile proniei. De pildă, mai întâi, a avut norocul să-i fie ucenic lui Horea Paştina, unul din cei mai tulburători pictori ai prezentului. De la care a deprins nu doar isprăvnicia meşteşugului, ci şi blândețea a ceea ce francezii numesc maintien, ecartul politicos, dar instransigent față de zarvă, limpezimea morală şi sfiala stingheră din modul său de a fi, de a exista (vorbim, fireşte, de înțelesul prefirat din apoftegma latină a lucrurilor în Ordine!). Îngaim şi eu o ipoteză: cum că profesorul Horea Paştina ar fi putut să-i fie tânărului învățăcel mai mult decât un simplu maestru. Cred că i-a fost de-a dreptul duhovnic, în sensul acela de dăruitor al Revelației (nu tăinuitor!). Prin care îl chiverniseşte pe cel pe care-l învață. Îl îndrumă, îi arată drumul. Calea necăderii. Căci nu degeaba spune Solomon într-una din paremiile sale: Cei lipsiți de povățuitori cad ca frunzele. Celălalt contrafort al excepției sale este constituția sa, care nu necesită nicio revizuire. E perfect construită în rezonanță cu facerile bune ale lumii şi, mai ales, cu râvna învățăturii. Atribut ce dă picturii sale atât ceva din cumințenia magistrului, cât şi o dimensiune spirituală personală, zăgăzuită de orice avânt casabil, tipic juneții. Rânduire, echilibru, măsură, evlavie – sunt conceptele de analiză, cărora Dițoiu le face loc în pânzele sale. Niciun gând de forțare a limitelor. Nicio pulsiune din partea demonicei curiozități exaltate. Ceea ce nu trebuie să ne mire, fiindcă preocuparea sa pentru peras (limite) datează încă din studenție, dovadă Studiul asupra peratologiei toposului bizantin – formă şi imagine, expus la Centrul Cultural Român din Veneția, în 1996. Tablourile sale sunt extrapolarea în concretețe a privirii, căci totul porneşte de la ochirea lui particulară, ca artist. Dițoiu se uită în preajmă cu o privire blândă, caldă, încărcată de o duioşie naivă. Ea nu este carnasieră ori încrâncenată, specifică luptătorilor încleştați până-n gât cu temeliile lumii, ce trebuie musai torturată, mutilată, sfârtecată (aduceți-vă aminte de uitătura ultragiantă a lui Salvador Dali, de pildă!). De aceea, el nu are porniri demiurgice furtunoase, nu vrea să transforme neapărat ceea ce vede în ceea ce ar vrea să vadă. Nu vrea să distorsioneze universul. Să-l crâmpoțească. Să-l schimbe. El se consideră doar un modest intermediar. Un martor sensibil ce doar îl suportă. Îl admiră. Şi pe care, apoi, ni-l dăruieşte, după ce l-a zugrăvit cu cinste şi smerenie. Aidoma. În policromia lui naturală. Cu parfumul lui primordial. Iar, pentru asta, se simte sincron până la sinonimie cu peisajul durat de mâna Domnului. Tablourile sale sunt, de fapt, băgări de seamă simțite. Subintitulate modest: Raport asupra lucrărilor lui Dumnezeu. Para-icoane zemuind arome de panteism curat şi hieratic, exonerat de orice explicitare aspră a fiorului ecleziast. Tehnica aleasă – ulei pe pânză, cu pensulații deschise, ample, cu vopseaua gâlgâind, cu o abundență materială a detaliului contrapus decis aparentei fragilități a ansamblului, adică o rețea scalară de forme geometrice armonioase pe care este construită realitatea – pare cea mai potrivită spre a pune în valoare un element fundamental: lumina. Lumina aceea albă, transparentă, nepământeană, pogorâtă asupra spațiului în care pictorul s-a născut spiritual. Țara lui de Paştina. Cristian Dițoiu transformă un truism – într-o lume ineptă frumusețea este hâdă – în altruism. Ne învață să ştim cum să ne împărtăşim din farmecul ei divin şi să împărțim apoi din el, celorlalți, pentru ca lumea aceasta să devină (mai) acceptabilă. Aşa cum e.
Aceia dintre noi care se ajută de vedere şi ca să viseze, nu numai să constate, au ajuns – prin educația răbdării aglutinate în interes, precum şi prin folosirea just aşteptată a lentilelor oftalmice originare – la o dibăcie a ochiului aproape ieşită din comun.
În celebra sa carte, On n’y voit rien!, Daniel Arrasse face, într-o manieră originală, apologia unei slăbiciuni a vederii noastre. Anchetând exasperant de competent şase capodopere ale picturii universale, el inaugurează, prin aplicații şi argumente savuroase, încărcate de umor şi subtilități spirituale, o altă aplicație a ochiului cultural. De fapt, aprinde lumina la alte etaje, superioare, necunoscute până atunci, ale edificiului semantic, avertizându-ne în acelaşi timp că am pierdut din vedere o sumă de detalii.
Un adevăr insidios dă târcoale aparentei linişti în care se zbate planeta. Puțini, prea puțini oameni – chiar şi dintre cei vero electi – au privilegiul să fie aşezați exact acolo unde trebuie. De unde, şi căutarea frenetică, agitația continuă, viermuiala neobosită, mişcarea browniană a tuturor ființelor de a-şi găsi, la timpul oportun, un loc mai în față. Fireşte însă că există şi varianta catastrofală, cu iz de năruire, atunci când, vorba lui Woody Allen, tot aşteptând să apară momentul potrivit, s-ar putea să vină alții din urmă şi să te întreacă, fiindcă aceia nu mai au răbdare.
Cu artiştii, nu e nimic nou, lucrurile stau cam la fel, înghesuială mare! În sensul că mulți dintre ei se agață de ultimul vagon al câte unui trend de vie, prin care, nesocotind socotința aşezării elementelor în lume (fixate în secțiunea de aur a temeiniciei cu măsura!), forțează limitele spre succesul facil şi efemer. Intrând apoi, fără să-şi dea seama, în gura imensă a unei uitări ce alunecă implacabil spre omisiunea definitivă. Le lipseşte, din păcate, minima informație că mormăiala nu ține loc de discurs.
Exercițiul nostru recurge la tehnica de a privi totul dintr-o parte...precum noaptea, atunci când scrutăm cerul şi, dacă ne uităm prea direct, prea insistent la un astru, acesta la un moment dat piere, dispare, dar, în schimb, vederea noastră periferică revelează alte şi alte stele dimprejur, mult mai mici, pe care, altminteri, în mod obişnuit, nu le-am vedea. Tema de lucru se aplică unor autori exceptați de la sinistroză, precum şi lucrărilor lor din expozițiile mai recente sau de mai demult. La care însă ne-am uitat cu grijă.
Mai adăugăm că, deşi modest, recursul se sprijină, fără nicio exagerare, pe aceeaşi iubire pentru artă ca şi a maestrului care ne-a ajutat cu încurajarea: Nu vedeți nimic!
GETA BRĂTESCU – Magia celestă a intervalului
Aparținând speciei de femei al căror farmec dă mereu de gândit, Geta Brătescu şi când priveşte, de fapt filozofează (faptul că a absolvit artele plastice după ce s-a licențiat în litere şi filozofie verbalizează năprasnic!). Admirând-o, în timp ce i se decerna titlul de Doctor Honoris Causa al Universității de Artă Bucureşti sau când primea Premiul Național pentru Arte pe 2008, mi s-a părut că am o revelație. O epifanie identitară. Parcă o auzeam vorbind, ca ieri, într-un documentar TV, pe Françoise Sagan. Cu glasul ei de amazoană tabagic-sapientă, despre cum poți denişa durabilul în efemerul acestei lumi. Cum că în profunzimea vieții ăsteia de mucava se ascund masive de granit. Una dintre recentele sale expoziții (mereu la fel, rare şi discrete!), care cuprinde lucrări realizate între 1971 şi 2006, a debutat cu adevărul. Cu adevărul personal al artistei. O lucrare complexă, altminteri. Adică, un exemplar din Adevărul, a cărui hârtie a dat în icter din cauza vremii neîmblânzite. 1891, director Alex.V. Beldiman, intim al lui A.I. Cuza, publicist, om de opinie şi fost polițai. Pe care ziar, culmea! Doamna l-a înțepenit cu generozitate insidioasă într-o pâine (ştiți care, a noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă, Doamne...!). Adăugăm: împreună cu adevărul despre fiecare zi-lumină. Ca un cuțit nemilos ce spintecă azima ca să descopere aburul sacrului în orice clipă. Arhitect dibace şi vizionar cu acte, artista a dorit ea însăşi ca acest ritual inițiatic al drumului spre bobul de grâu stelar să se desfăşoare exact în centrul galeriei. Precum o metopă între triglifele unei frize dorice. Ca să aiurească simfonic simplitatea ca exigență a protocolului privirii. Într-o parte, colajele provocatoare din ’71, în cealaltă, desenele pentru Salonul de carte 2003. La mijloc, un vălmăşag nebun de secunde. Cine ştie, pricepe. Iar Geta Brătescu cunoaşte. La fel cum a ştiut să ascundă sub pardoseala de gheață a percepției dictaturii o pătură reticulară cu fluide de căldură care ne-au mai înmuiat un pic spiritul dege(ne)rat. Sunt gesturi, idei şi atitudini ce țin de esența frondei. În deceniile în care dumicații de nădejde erau pe sponci, grafica ei din revista Secolul 20, colajele de cea mai autentică suşă, reprezentând un Bucureşti revoltat, a căror cheie cenzorii comunişti n-au găsit-o nici până azi, filmele de animație, miile de ilustrații pentru cărți (cartea este un obiect spațial cu succesiuni, ritmuri şi „sonorități” puse în valoare de suprafețe tăcute, albe, spune ea), instalațiile sale funambuleşti, dar profunde – toate, adunate, nu sunt altceva decât apucăturile unei admirabile opțiuni pentru rezistență. Efigia obstinației spiritului ce n-a acceptat resemnarea. Altfel, există, cred, o legătură diafană între aceste oracole şi faptul că artista e considerată un vector al avangardei româneşti din anii ’60 -’70, aparentul dezgheț, în timpul căruia creatorii s-au lăsat seduşi câțiva ani de miresmele, scoase în eşantioane calculate bine, din bucătăria libertății. Mefientă, Geta Brătescu însă nu s-a aliniat. Ea s-a mulțumit să-şi încifreze autonomia estetică în lacătul salvator al unui suprarealism târziu (față de cel european!). Însă nu mai puțin subversiv. Un proverb din hausa (cea mai cunoscută limbă din grupa ciadiană, inclusă de lingviştii africani la hamido-semitice), sună aşa: Ştim începutul, cunoaştem sfârşitul, dar ne e frică de mijloc. Magia celestă a Getei Brătescu nu se teme de interval, adică de viață. Fiindcă e protejată de adevăr.
ION NICODIM – Testamentul visătorului scit
Într-unul din zecile sale de carnete, ce se pot articula fără mare osteneală în-tr-o operă, literară de astă dată, pictorul Ion Nicodim nota la data de 23 februarie 2007 (adică exact cu 20 de zile înainte de a intra în posteritate): De recuperat pentru foto, pentru expoziția ce o proiectez la Curtea Veche.... Şi înşira titlurile a 25 de tablouri pe care, cu ultimele sale puteri, le visa pe simezele galeriei atât de dragi lui. Expoziția chiar a avut loc, acolo, mai târziu, ca o pioasă reflecție asupra destinului unui creator, peste care istoria artei româneşti nu poate trece, decât, Doamne fereşte!, dintr-o regretabilă eroare. Sub un titlu dedus din înțelepciunea autorului, Ieri, nu demult, lucrările expuse atunci sublimează retrospectiv nu numai biografia artistică a lui Ion Nicodim, căci aparțin unei perioade întinse din creația lui, 1954-2002, dar ele echivalează şi cu un prinos adus memoriei celui care, în august 2000, în toiul suferinței, constata: actul creator se constituie ca un exil interior. Sau, tot atunci: Înfăptuirea e un act tainic, îl aştept, îl provoc, îi dau târcoale, adoarme, se trezeşte, câteodată se înfiripă, piere, nici nu vreau să-l divulg, e ca un exorcism ce mi-l ascund mie însumi... Cât priveşte cealaltă grafie, a genomului Ion Nicodim, ea rămâne marcată veşnic de un miracol. Acela prin care Dumnezeu a făcut din firavul visător ivit din învolburările prăfoase ale şesului dobrogean un Cetățean planetar (titlu conferit, în 1975, la aniversarea ONU, în cadrul Conferinței despre supraviețuirea umană, alături de Menuhin, Béjart sau Toynbee), i-a asigurat prezența la cele mai cunoscute Bienale din lume, a înclinat balanța juriului de a-i acorda, în 1992, Premiul Gottfried von Herder, i-a pus în mână cheile de rezident la Cité Internationale des Arts de la Paris sau, nu în cele din urmă, i-a îndemnat pe colecționarii din toată lumea să-i cumpere tablourile ori să-l angajeze în lucrări fabuloase. În fond, un miracol ce se agață de un fir de mit. Țărâna (din ciclul Țară. Țăran. Țărână, care îl obsedează!). Sau transparența cețoasă. Sau arşița dogorâtoare a Dobrogei, ce naşte fantasme de dropii uitate în cerul alb, spoit, cum bine spunea cineva, cu lapte de var. Sau, alteori, albastrul de Nicodim, din care izvorăşte noaptea grea în câmpia scită. Toate aceste semne heraldice îi transfigurează visele şi le transformă în borne. În repere ale aceluiaşi spațiu fantastic al hedonismului originar al baştinei. Ultima sa expoziție (Milano-2006) şi intitulată Miart (palindrom viclean al lui trăim!), vine să dezmărginească sentimentul eternei reveniri la sursă şi la suşă. Mă reîntorc(...) în Ithaca mea, stepa Sciției Minor şi mă acopăr de pulberea țărânei aurii scurmată şi spulberată în vânt de trecerea turmelor de oi şi de copitele micilor cai dobrogeni. Şi când te gândeşti că totul s-a întâmplat nu ieri. Ci azi, adică mâine...
ADRIAN GHENIE – Bătăi cu frişcă în cabinetul de psihiatrie a istoriei
Este unul dintre cei mai interesanți artişti tineri, ale cărui lucrări şi vogă au reverberat mai întâi în Europa şi peste Ocean, ocolind cu viclenie Centrul dâmbovițean atât de prezumțios. Pe un alt palier, provoacă derută şi în tentativele de clasificare: unde să-l incluzi pe Ghenie, că nu te lasă, pe ce să te bazezi, pe şcoala de la Baia Mare (acolo unde s-a născut acum 34 de ani) sau pe cea de la Cluj, unde s-a format şi lucrează? Oricum, ca să mulțumească pe toată lumea şi să n-aibă vorbe, el activează şi la Berlin. Apoi, notăm că din 2006 şi până acum a avut expoziții personale şi de grup atât în Europa (Antwerpen, Londra, München, Paris, Zürich şi, fireşte, Berlin), cât şi în SUA (Austin, Los Angeles, New York), că a participat la nenumărate Bienale, precum şi că e socotit deja pensionar al câtorva galerii celebre, precum Tim Van Laere (Antwerpen), Haunch of Venison (Zürich), Nicodim Gallery (Los Angeles), Rüdiger Schöttle (München) sau Hussenot (Paris). S-a lansat la Cluj, în 2006 (la trei ani de când terminase Universitatea de Arte), cu o expoziție având un titlu sec, laconic şi provocator: If You Open It You Get Dirty (Dacă-l deschizi, dai de mizerie). Unde? La Plan B – cea mai la modă galerie clujeană, luată cu asalt de artiştii tineri şi care va deveni creuzetul unde se va naşte o mişcare cu reflex european. Fiindcă va refuza să fie decorată cu ordinul național, conturnând astfel orgoliile de anexare patrimonială a Bucureştilor. Aşa încât, de acolo, din Ardeal, decât să-şi asume statutul periferic față de Centru, va prefera să atace inima Europei. Înființată în 2005, galeria clujeană şi-a inaugurat, un an mai târziu, un spațiu de expunere şi la... Berlin, într-o fostă clădire industrială din secolul trecut. Plan B din capitala Germaniei beneficiază de o suprafață de 260 de metri pătrați în apropiere de Hamburger Bahnhof – Museum für Gegenwart Berlin, dedicat artei contemporane. Unde, alături de Adrian Ghenie, expun, ca veritabili obişnuiți ai locului, Ciprian Mureşan, Mircea Cantor, Victor Man, Istvan Laszlo, Cristi Pogăcean, Şerban Savu, Gabriela Vanga, Miklos Onucsan, Davis Nuur şi Cristian Rusu – artişti despre ale căror lucrări trebuie spus, printre altele, că, indiferente la oscilațiile bursei româneşti a valorilor, ele sunt cotate constant sus pe piața de artă occidentală. În ciuda vârstei ce ar putea să îndemne la mari avânturi de entuziasm clocotitor, Ghenie se vădeşte în realitate un sumbru matur. Un nevrotic însingurat până aproape de marginile autismului. Un cercetător trist al memoriei colective (sau, şi mai corect, al părții ei abătute, posace!), un scotocitor îndrăzneț al ungherelor întunecate cu care trecutul ne apasă pe nervul sinoptic. Un istoric al unghiurilor reci, tăioase şi lugubre, pe care vizualul înapoi (dar fără niciun pic de mânie!) ne lasă foarte rar să i le descoperim. Temele lui predilecte recuperate, nazismul şi comunismul (sau, mai degrabă, traumele provocate de acestea în psihonul universal!), sunt două deformări tragice ale normalului istoric. Schimonosiri pe care artistul le analizează cu mijloace aproape clinice... O expoziție cu aceste lucrări este sinonimă cu parcurgerea unui traseu de planşe atârnate pe pereții unui cabinet de psihiatrie istorică, în care el ne este ghid. Ele definesc Răul. Urâtul. Abnormul. Göring, Hitler, Stalin, Lenin, asasinate, singurătăți... coşmaruri. Plus o atmosferă depresivă, sinistră, spectrală, de cavou. Din colecția gotic nazi-com! Deci, la întrebarea dacă ar putea Ghenie să picteze Dumbrava minunată, cu Lizuca şi Patrocle, cu poienițe vesele, cu bondari lenevoşi, cu răstoace grăbite, cu rățuşte gureşe, iarbă crudă şi cu iepuraşi dodoloți etc..., să fie clar, răspunsul e nu! Dar Recviemul lui Mozart? Da, dar numai pe o, atenție! tartă. Să detaliem! Există un moment în care artistul îşi aduce aminte că, de fapt, istoria are o contragreutate la catapultarea în seriozitate, grav şi tragic. În care se legitimează cu dreptul de a se copilări la adăpostul filmului buf. Când Comedia era Rege. Când cheile lumii se fabricau în bătălii nu cu ghiulele sau gloanțe, ci cu... tarte de frişcă. Ciclul Bătaia cu frişcă şi portretele lui Hardy şi Laurel dovedesc că, uneori, e cazul să te desparți de trecut nu numai încruntat sau cu lacrima ce stă să cadă, ci şi râzând cu gura până la urechi. Deci, răspunsul la întrebare: Da. Cu încă o condiție: prăjitura să fie, de fapt, tortul pe care personajul Colin (Spuma zilelor, finalul capitolului XII!) să-l rotească pe un deget şi, cu o frunză de ilice în chip de ac, să-l facă să cânte Chloe, în aranjamentul lui Duke Ellington... Mai ales că, vorba părintelui său, Boris Vian, moartea n-are haz, căci nu admite repetiția. Adrian Ghenie este unul dintre artiştii care şi-au căpătat dreptul de a fi trecuți pe foaia de observații a salonului nostru, la rubrica: voluptatea clinică juvenilă de a descrie perfect pocinogul în istorie. Mânjit cu frişcă!
VLAD CIOBANU – Omul dual şi privirea lui unică
Are nu se ştie dacă avantaj sau pierdere: n-a fost niciodată singur. N-a cântat, precum un ciufut şi înverşunat menestrel al solipsismului, la un singur instrument. Pururi aflat în mijlocul aceluiaşi concert pentru sihăstrie şi deşert... Nu! El a dialogat, el a vorbit, el a conversat, el a turuit. El a schimbat mesaje (uneori ca incantație şi rugă, alteori ca apoftegmă sau metaforă!). Fie cu psihicul sau parapsihicul, fie cu fizica sau metafizica, fie cu Divinitatea sau cu el însuşi. Oricum, a socializat straşnic. Chiar şi atunci când esențializează realitatea în simboluri, efigii, totemuri sau expresii, plăsmuirile matriciale se transformă în dovezi de complicitate suspectă cu nelumea. Lemnul, piatra, bronzul, aşa cum le netezeşte cu privirea mâinilor sale Vlad Ciobanu – şlefuit, cioplit sau turnat – sunt nu reale, ci magice. O fermecătură emoțională, o vrajă ca un abur solemn, un fior sacru învăluie toate lucrările sale. A căror consistență, trebuie să recunoaştem, pare să fie împinsă până aproape de virtual. Pur şi simplu, ai impresia că sunt atât de eterice, încât poți trece cu mâna prin ele, fără să le strici Ordinea. Fără să violentezi rețeaua lor de Linişte. Fără să-i zgârii pelicula invizibilă de Pace. Fiindcă viziunile materiale ale lui Vlad Ciobanu dovedesc credința că lumea (să fie limpede: lumea lui!) are un mod particular al lucrurilor. Est modus in rebus-ul lui. O întocmire a acestora într-o anume rânduială. Pe care ele chiar o împrumută, ca să fie sigure. De aceea, par atât de egale, de împlinite, de suficiente propriilor proporții. Sunt exacte, ca la o extrem de atentă măsurătoare cu miimi. Niciun detaliu, niciun colț, niciun ungher, nicio umbră, nicio suprafață polisată de lemn nu sunt în plus (dar nici în minus!). Nicio rugozitate de bronz nu este inutilă. Oricât de mică şi aparent insignifiantă ciupitură pe obrazul de piatră nu se rătăceşte, nu se depărtează de menirea ei. Toate sunt ca un locus în lanțul de ADN sau al unei secvențe a acestuia în-tr-un cromozom. Totul este determinare (inclusiv hotărâre, dacă ar fi să calchiem năprasnic langajul la modă!). Alura conversațională a sculpturilor sale, verbiajul lor (perfect ponderat, cât să nu cadă, Doamne fereşte, în sporovăială!) se revelă ca un dialog profund şi încins. Al insului cu sacralitatea. Sau cu propria lui definiție (spre exemplu, elasticizarea personajului, care, între cele două capete ale extensiei sale onirice, face posibil să-i încapă subiectul visului, de pildă iubita, poziționată în binecunoscuta ipostază argheziană Întinsă leneşă pe canapea...!). Un dialog respectuos al omului cu sinele. Un bloc cu urzeli binare. Aşa cum îl ştim, un mesager mereu serios, Vlad Ciobanu se află în acel punct de inflexiune morală în care credința nu admite sub nicio formă harța cu transcendentul. De aceea, el este un artist care nu suportă glumițele estetizante sau artificiile ludicomice... Întovărăşirile, da!
CRISTIAN DIȚOIU – ...şi țara sa de Paştina
Cristian Dițoiu este unul din aleşii care îşi pun izvodirea artei lor pe temeiurile proniei. De pildă, mai întâi, a avut norocul să-i fie ucenic lui Horea Paştina, unul din cei mai tulburători pictori ai prezentului. De la care a deprins nu doar isprăvnicia meşteşugului, ci şi blândețea a ceea ce francezii numesc maintien, ecartul politicos, dar instransigent față de zarvă, limpezimea morală şi sfiala stingheră din modul său de a fi, de a exista (vorbim, fireşte, de înțelesul prefirat din apoftegma latină a lucrurilor în Ordine!). Îngaim şi eu o ipoteză: cum că profesorul Horea Paştina ar fi putut să-i fie tânărului învățăcel mai mult decât un simplu maestru. Cred că i-a fost de-a dreptul duhovnic, în sensul acela de dăruitor al Revelației (nu tăinuitor!). Prin care îl chiverniseşte pe cel pe care-l învață. Îl îndrumă, îi arată drumul. Calea necăderii. Căci nu degeaba spune Solomon într-una din paremiile sale: Cei lipsiți de povățuitori cad ca frunzele. Celălalt contrafort al excepției sale este constituția sa, care nu necesită nicio revizuire. E perfect construită în rezonanță cu facerile bune ale lumii şi, mai ales, cu râvna învățăturii. Atribut ce dă picturii sale atât ceva din cumințenia magistrului, cât şi o dimensiune spirituală personală, zăgăzuită de orice avânt casabil, tipic juneții. Rânduire, echilibru, măsură, evlavie – sunt conceptele de analiză, cărora Dițoiu le face loc în pânzele sale. Niciun gând de forțare a limitelor. Nicio pulsiune din partea demonicei curiozități exaltate. Ceea ce nu trebuie să ne mire, fiindcă preocuparea sa pentru peras (limite) datează încă din studenție, dovadă Studiul asupra peratologiei toposului bizantin – formă şi imagine, expus la Centrul Cultural Român din Veneția, în 1996. Tablourile sale sunt extrapolarea în concretețe a privirii, căci totul porneşte de la ochirea lui particulară, ca artist. Dițoiu se uită în preajmă cu o privire blândă, caldă, încărcată de o duioşie naivă. Ea nu este carnasieră ori încrâncenată, specifică luptătorilor încleştați până-n gât cu temeliile lumii, ce trebuie musai torturată, mutilată, sfârtecată (aduceți-vă aminte de uitătura ultragiantă a lui Salvador Dali, de pildă!). De aceea, el nu are porniri demiurgice furtunoase, nu vrea să transforme neapărat ceea ce vede în ceea ce ar vrea să vadă. Nu vrea să distorsioneze universul. Să-l crâmpoțească. Să-l schimbe. El se consideră doar un modest intermediar. Un martor sensibil ce doar îl suportă. Îl admiră. Şi pe care, apoi, ni-l dăruieşte, după ce l-a zugrăvit cu cinste şi smerenie. Aidoma. În policromia lui naturală. Cu parfumul lui primordial. Iar, pentru asta, se simte sincron până la sinonimie cu peisajul durat de mâna Domnului. Tablourile sale sunt, de fapt, băgări de seamă simțite. Subintitulate modest: Raport asupra lucrărilor lui Dumnezeu. Para-icoane zemuind arome de panteism curat şi hieratic, exonerat de orice explicitare aspră a fiorului ecleziast. Tehnica aleasă – ulei pe pânză, cu pensulații deschise, ample, cu vopseaua gâlgâind, cu o abundență materială a detaliului contrapus decis aparentei fragilități a ansamblului, adică o rețea scalară de forme geometrice armonioase pe care este construită realitatea – pare cea mai potrivită spre a pune în valoare un element fundamental: lumina. Lumina aceea albă, transparentă, nepământeană, pogorâtă asupra spațiului în care pictorul s-a născut spiritual. Țara lui de Paştina. Cristian Dițoiu transformă un truism – într-o lume ineptă frumusețea este hâdă – în altruism. Ne învață să ştim cum să ne împărtăşim din farmecul ei divin şi să împărțim apoi din el, celorlalți, pentru ca lumea aceasta să devină (mai) acceptabilă. Aşa cum e.