Despre cultura arhitecturală

În România, nu există propriu-zis o cultură arhitecturală indigenă. Lăsând la o parte lucrurile legate strict de profesie, standardele şi textele tehnice, fireşte – dar şi acelea traduse. La o tentativă de a face un glosar de termeni de arhitectură în limba română, pornind de la dicționarul etimologic din engleză MacMillan, prin anul 2000, ne-am lovit, profesorul Ion Bănțoiu şi cu mine, de imposibilitatea de a găsi termeni echivalenți româneşti pentru cei propuşi în dicționar. Prin urmare, şi arhitectureza – jargonul profesional al arhitecților români – este o limbă colonizată. Pur şi simplu, nu există echivalente în realitatea edificată a patriei. Prin urmare, cu un asemenea limbaj precar, nici literatura critică, orice formă de metadiscurs despre discursul arhitecturii, nu poate fi altfel decât săracă. Avem, se înțelege, câteva texte bune, dar secunde în raport cu fenomenul mondial, din perioada interbelică. Avem, de asemenea, două istorii indigene şi fragmente, pe diferite perioade, dar toate sunt deja desuete în interpretări şi, oricum, nu privesc fenomenul viu, prezentul. Presa de specialitate este, pe alocuri, interesantă. Ea, însă, fie că ocoleşte cu totul fenomenul autohton, fie îl descrie deziderativ, ca şi când ar fi un fenomen, şi nu un deziderat, adică.
Nu am la îndemână o statistică, deci mă bazez doar pe informații proprii, empirice. Am publicat – în bună măsură traducând – peste patruzeci de titluri în colecția pe care o coordonez la Editura Paideia, începând din 1999 încoace, mulțumită entuziasmului profesorului Ion Bănțoiu, directorul editurii. Am mai publicat trei titluri în colecția Prispa a Editurii Noi Media Print, dar relația s-a răcit subit: cărțile nu erau, mi s-a spus, întrutotul dedicate profesioniştilor, care, adică, nu le-ar fi cumpărat din acest motiv. Aud acum că un titlu din cele trei s-ar vinde pe mai nimic prin librării de mall. Fie! Dar profesioniştii nu cumpără nici cărțile strict profesioniste, semnate de mari autori, accesibile acum şi la noi, prin eforturilor unor importatori, precum Prior Books sau Noi Media Print însăşi. E un paradox sau concluzia care se impune este aceea că, statistic vorbind, cei aproape 6.000 de arhitecți români nu citesc nici cărțile de strictă specialitate, nici pe cele de popularizare? Că, mai pe scurt, nu citesc şi... punctum?
În acest context, nu e de mirare că şi puținele cărți ce apar nu beneficiază de receptare. Numărul persoanelor care să citească profesionist este redus – iată, termenul profesionist revine obsesiv! – adică să fie capabile să producă o recenzie academică, pe care să o publice o revistă academică (la recenta acreditare CNCS, s-a prezentat doar revista Facultății de arhitectură din Cluj şi doar opt edituri, pentru domenii însă mult mai vaste decât arhitectura propriu zisă). În condițiile în care se introduce şi la noi principiul american publish or perish, avem de făcut următoarea constatare simpatică: nu este din cine să se alcătuiască comitete de redacție, pentru un blind peer review cu adevărat semnificativ. Nu putem impune o ştachetă înaltă, pentru că nu are cine să țină ştacheta. Sunt puțini care publică frecvent şi consistent, ba chiar în reviste de prestigiu de peste hotare (pentru că aici, cum ziceam, suntem toropiți şi lingavi, atunci când vine vorba de scris!). Dacă o facem aici, întârziem cu predarea textelor până în pragul renunțării. M-a emoționat, în acest sens, premiul recent primit de la revista Igloo, care era în acelaşi timp pentru calitatea teoretică a textelor, dar şi pentru punctualitatea predării lor. În mintea mea, a fi punctual este cel puțin la fel de normal ca şi scrierea unui text bun. Or, iată că normalitatea pare să fie o stare de excepție – şi aici!
Cum va fi mai departe? Nu ştiu. Nu cred că lucrurile se îndreaptă în direcția bună. Din vreme în vreme, câte o lucrare de licență sau câte un doctorat mă trezesc din cinism şi dezesperare. Unele apar şi ca volume. Dar gata, aici se opreşte totul. Dintre cei de după mine, nu îl văd de cursă lungă şi foarte consistentă decât pe Cosmin Caciuc, care a dat deja un număr de lucrări proprii serioase şi de traduceri echivalente. Restul celor cu condei bun se mulțumesc cu câte un articol de revistă. Sau, majoritatea – cu critica de cafenea, unde este desființat oricine ridică ochii din țărână. Nu de inteligențe ducem lipsă, ci de harnici cărturari, capabili să ignore o bulă imobiliară pentru a scrie una-două cărți de rezistență.
Poate că nu s-a format, încă, o masă critică de condeie cuprinse de hărnicie academică. Poate că biciuirea adusă de criteriile minime de performanță academică va stoarce încă un număr de titluri dintre cei care vor dori să avanseze conferențiari şi profesori? Sincer să fiu, şi la asta m-am gândit când le-am întocmit, împreună cu comisia CNADTCU pe care o conduc. Poate că m-am înşelat? Nu ştiu încă. Deocamdată, mă tem că va trebui să trec, spre a nu scrie şi recenzii negative, la recenzarea acelor cărți care fac, altundeva, cultură arhitecturală...