Spectator
Nicolae Prelipceanu

Spectacole mari la Festivalul Național de Teatru

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2/2012

FNT-ul a debutat ca festival internațional, cu un spectacol al Teatrului Național din Budapesta. E drept că regizorul spectacolului Trei surori era Andrei Şerban, deci spectacolul era cumva şi al nostru. Senzația asta de apropriere am avut-o şi când dl Hunor Kelemen, actualul ministru al Culturii din România, ne-a spus şi câteva vorbe în limba sa maternă, ca să audă şi oaspeții, aşa parcă îmi aduc aminte că s-a justificat. Mă rog, e un fel de a spune, pentru că actorii din spatele cortinei nu cred că stăteau să audă discursurile din fața ei.
Noile Trei surori ale lui Andrei Şerban este un spectacol original, ca tot ce face acest mare spectacole, chiar pe Andrei Şerban, iar ca dramaturg preferat pe – ați ghicit! – Cehov. Noul Cehov al lui Andrei Şerban bate înspre parodie, gesturile sunt exagerate după principiul spune autorul că țipă, atunci să țipe cât îl/o ține gura. Şi îi/le ține gura pe actorii de la TNB(udapesta), în frunte cu directorul său care a avut de suferit că voise să închirieze sala unui spectacol de gală al ICR Budapesta, de 1 decembrie anul trecut, Róbert Alföldi, care a jucat un foarte original Verşinin, centrul pasiunilor tuturor celor trei femei fără alte repere masculine de oarecare valabilitate. Sublinieri şi îngroşări, paşi de dans-balet, gesturi accentuate, altădată fireşti, devenite comice într-o epocă a naturaleții, cântecele, strigăte, nu neapărat şi şoapte aici, spectacolul a folosit din plin şi scenotehnica naționalului frate, de la Bucureşti, cu mişcări de decor spectaculoase în ele însele, cu coborârea punții centrale, aşa cum nu-mi mai amintesc să fi văzut de la un mare spectacol de demult al lui Victor Ioan Frunză. În fond, Andrei Şerban ia tot ce se spune la propriu. Anfisa e fericită că o duce foarte bine alături de Olga, devenită directoare a şcolii şi atunci regizorul o îmbracă în roz, ca pe o doamnă, surorile îi pun şi o pălăriuță, încât bătrâna dădacă, devenită inutilă din punctul de vedere al parvenitei Nataşa, ajunge chiar o doamnă. Scufundarea visului „la Moscova! La Moscova!” are loc aproape material sub ochii spectatorilor. Or, acesta e mesajul, recrudescent în opera dramatică a lui Cehov. Spiritele înguste, pentru care teatrul înseamnă doar modul tradițional de reprezentare, se vor fi indignat, au şi ieşit unii din sală în timpul spectacolului, care, însă, a oferit o seamă de surprize în rezolvările neaşteptate pe care regizorul, susținut de actori foarte buni, le-a dat unor scene de mult cunoscute sub altă lumină.
A doua seară, din punctul de vedere al plicului meu cu invitații, a fost tot în limba maghiară, de data asta de la Cluj, cu un Leonce şi Lena de Büchner, în regia lui Tompa Gábor. O fantezie plină de haz şi de dans-balet chiar mai mult decât spectacolul celălalt, aici muzica lui Vasile Şirli şi coregrafia lui Florin Fieroiu au făcut minuni repetate, într-un decor fix, un interior cam ruinat, explicabil prin prezența unui rege țicnit şi a unui moştenitor care visa cai verzi pe pereți. Celebrele vorbe ale maestrului de ceremonii, impecabil jucat de Biro Jozsef, cel pe care ni-l amintim din Vanya Bacsi, „fripturile se usucă, inscripțiile (festive) sunt pline de muşte... etc.” mi-au amintit aceeaşi replică, rostită pe aceeaşi scenă, de la Bulandra – Izvor, de ieri „Liviu Ciulei”, de Nicky Wolcz, în celebrul spectacol al lui Liviu Ciulei. Toată curtea regelui de Popo este o adunătură de manechine umane, inclusiv cei doi finalmente îndrăgostiți, fugiți mai întâi chiar de căsătoria dintre ei, însă proiectată de părinți, sunt un fel de manechine-clovni, vopsiți şi dansând când mecanic, când modern, după cum le dicta muzica, am spus-o deja, lui Vasile Şirli, care preia motive din Dansul lebedelor şi nu numai, spre marele haz al spectatorilor avizați. Nu vă ascund că au fost şi aici cetățeni care au ieşit din sală în timpul spectacolului, după cum erau zeci de tineri în picioare, una mi-a stat chiar mie, parcă, în cap, dar asta se întâmplă atunci când regizorii au viziuni îndrăznețe, neconforme cu aşteptările călduțe ale publicului. Tompa Gábor a făcut un tur de forță a imaginației, dacă pot spune aşa, cu acest spectacol excelent, înțeles exact şi jucat de nu mai puțin admirabilii actori ai acestui Teatru Maghiar de Stat din Cluj.
Strigăte şi şoapte, un alt spectacol al lui Andrei Şerban, de data aceasta cu Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, este a doua oară la FNT, anul trecut bătaia a fost mare, pentru că sunt prea puține locuri şi n-au intrat decât privilegiații şi norocoşii. Spectacolul începe ca o reproducere a filmărilor lui Bergman la celebrul său film, treptat însă intrăm în substanța filmului, întreruptă pe alocuri, tot mai rar pe măsură ce lucrurile avansează, de indicațiile regizorului, jucat de fabulosul actor care este Bogdan Zsolt. Cu o carismă deosebită şi o foarte rar întâlnită facultate proteică, Bogdán Zsolt este când Bergman, când medicul, când preotul, când – pe rând fireşte – cei doi cumnați, soții celor două surori. Povestea este sumbră, întunecată ca atâtea drame nordice, de n-ar fi decât cele ale lui Ibsen şi tot am avea un reper stabil. Presiunea asupra spectatorului creşte pe măsură ce avansăm în desfăşurarea faptelor, tensiunea dintre personaje este aproape materială, nici un clişeu nu se strecoară în toată această construcție a unor virtuozi, de la regizor, marele Andrei Şerban, la actori, Bogdán Zsolt, Imola Kézdi, Anikó Pethö, Emöke Kató, Csilla Albert. Începutul neconvențional, cu publicul în picioare, cu care actorul principal este pus să discute absolut liber, înainte de a intra în camera stacojie unde se va desfăşura drama, realizează o foarte exactă trecere de la stilul epocii la acela cerut de poveste, şi aici trebuie să amintim şi numele scenografei Carmencita Brojboiu, al cărei decor este unul şi adaptat ideilor regizorului, dar parcă şi generând povestea tragică a celor trei surori suedeze. Andrei Şerban face astfel drumul de la cele trei surori rusoaice, ale lui Cehov, cu Moscova lor, la cele suedeze între care mocnesc sentimente abia în fața morții uneia dintre ele dezvăluite.
L-am lăsat la urmă pe Unchiul Vanea, care vine, cred, a treia oară la FNT, dacă nu cumva tot numai a doua oară. Spectacolul nu şi-a pierdut nimic din prospețime şi dinamism, se ține pe acelaşi ritm diavolesc, atâta doar că, revăzându-l a doua oară pe scena de la Odeon-Majestic, mi s-a părut că e cumva sufocat pe o scenă mai mică decât aceea pentru care a fost conceput. Alte scări pe care să coboare Astrov beat, alt noroi şi altă apă în scena finală, dar aceiaşi actori extraordinari de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, doar că o serie de roluri sunt jucate de dubluri, nu întotdeauna competitive cu prima distribuție. Şi aici trebuie să observ meritele scenografei Carmencita Brojboiu, într-un spectacol conceput în limitele unui spațiu riguros organizat.
Astfel încât focus-ul pe Andrei Şerban a fost unul lăudabil, un regal pentru spectatorul care vrea să vadă câteva dintre capodoperele scenice ale ultimilor ani.