Comemorări
Nicolae Mareş
Grigore Gafencu față-n față cu "războiul rece"
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2/2012
În urmă cu 120 de ani, la 30 ianuarie 1892, s-a născut, la Bucureşti, marele diplomat, om politic şi publicist român, Grigore Gafencu. Fostul şef al externelor şi ministru plenipotențiar al României la Moscova, până la izbucnirea celui de al doilea război mondial, s-a dovedit a fi un fin analist al realității trăite în perioada postbelică, un memorialist nepereche. A murit exact la vârsta de 65 de ani, la Paris. Comentariile sale memorabile despre ceea ce a însemnat viața politică internațională, şi în contextul acestora prezentată fiind desfăşurarea evenimentelor româneşti, au fost înregistrate până în ultima clipă a vieții, practic până la 29 ianuarie 1957. A doua zi, Doamna Blache Grigore Gafencu, atât de călduros evocată în postura de martor al acestor scrieri, va consemna olograf pe ultima filă a Jurnalului: Moartea lui Grigore Gafencu, /a avut loc/ astăseară, la orele opt şi jumătate, la a 65-a aniversare a vieții sale. Grigore Gafencu a desăfăşurat până în ultima clipă a vieții o activitate intensă, ca istoric şi publicist, remarcabile fiind momentele descrise din ultimele zile ale vieții, petrecute în vizită la postul de radio Europa Liberă, cât şi aprecierile făcute cu privire la atmosfera şi activitatea desfăşurată de românii care lucrau acolo. Astfel, surprindem pentru prima oară, filtrate prin ochiul unui patriot echidistant, atmosfera şi climatul de viață şi muncă al exilaților români din Germania. Impresionantă este cunoaşterea în profunzime a realităților vieții internaționale, descrierea acțiunilor declanşate de principalii actori de pe eşichierul politic, comentatorul român venind cu o judecată dreaptă asupra manifestării lor şi a fenomenelor cu care se confrunta omenirea, conştient fiind de valoarea istorică a paginilor pe care le lăsa posterității. Suntem uimiți că nici acestea n-au fost folosite în întregime în cei peste 20 de ani de libertate.
Odihnă, dar nu destindere...
Puternic preocupat de desfăşurarea vieții politice trăite, înzestrat cu un talent jurnalistic de excepție, capabil să surprindă bătălia politică „la cald”, în cazul de față înfruntările politice Est-Vest din timpul războiului rece, Grigore Gafencu ne-a lăsat un material de referință foarte prețios pentru istoria universală, nu numai a României, „mărturii” fără de care evenimentele din anii respectivi nu pot fi înțelese în toată complexitatea lor. Recent am intrat în posesia unui set voluminos de documente inedite din Jurnalul ținut cu mare acribie timp de câteva decenii de autor, file cu care a murit sub căpătâi, ultimele fraze formulate din Jurnal fiind următoarele: Voi împlini în această noapte 65 de ani. Voi primi aniversarea în pat, hotărât să nu mă ridic pentru a-mi odihni bătrâna mea inimă, care cu greu îşi urmează aprigile cărări ale vieții. Odihnă, dar nu destindere: la căpătâiul meu sub pernă, se află caietul notelor mele.
Documente încă neconsultate
Am întâlnit însemnările la care mă voi referi la Secția de manuscrise a Academiei Române, în două mape voluminoase, în şase volume frumos legate, „achiziționate” de la Ion Gheorghe Maurer, practic recuperate de funcționarii destoinici ai instituției academice în momentul în care fostul prim-ministru (timp de cinci legislaturi) era alungat din casa în care trăia (cf. Mss.A-3799). Documentele, pregătite ca pentru tipar, înregistrate inițial ca material strict secret, aşadar pentru lectura câtorva dintre liderii conducerii superioare a PCR, în anii ’70, se află de aproape 20 de ani în circuitul public, rămase încă neconsultate. De ce, când şi cum s-a procedat la multiplicarea ultraconfidențială a Jurnalului scris de Gafencu aflăm din adresele însoțitoare, redactate la Consiliul Securității Statului, semnate fiind de preşedintele acestuia, din anii 70, Ion Stănescu, care – în cazul nostru – a expediat la adresa de mai sus exemplarul al doilea (probabil că primul a fost trimis direct secretarului general PCR, Nicolae Ceauşescu). Pe cel cercetat de noi se menționează: În baza hotărârii Prezidului Permanent al CC al PCR cu privire la memoriile fostului ministru de externe al României, Grigore Gafencu, comunicate Consiliului Securității Statului cu adresa Cancelariei CC al PCR nr. 1448/III din 13 mai 1968 s-a cules şi s-a tipărit, pentru uz intern, volumul ataşat pe care îl înaintăm alăturat (ex. nr. 2), urmând ca celelalte volume să le înaintăm pe măsura tipăririi lor.
Rezultă că, în preajma şi după evenimentele din Cehoslovacia din august 1968, o parte restrânsă din liderii români la vârf au putut să citească scrierile intime ale lui Gafencu realizate din 1941 până în 1957. Ele au fost „prelucrate” editorial de profesionişti în materie, însoțite fiind cu note explicative cât şi de o prefață pertinentă pentru fiecare dintre cele şase volume (introducere solicitată mai mult ca sigur de Cancelaria Comitetului Central, text care în sine ar merita o analiză aparte). Credem că, după stil şi cunoaşterea evenimentelor în ansamblul lor, introducerea, însemnările şi notele amintite ar fi putut aparține istoricilor Ardeleanu şi Muşat.
Grigore Gafencu
S-a născut la 30 ianuarie 1892, la Bucureşti şi decedat la 30 ianuarie 1957, la 65 de ani în locuința sa de la Paris. Remarcabil om politic, diplomat şi ziarist român.
După studii superioare, Grigore Gafencu îşi ia doctoratul în Drept la Universitatea din Bucureşti. În timpul Primului Război Mondial, pentru participarea sa pe front, ca locotenent, a primit Ordinul „Mihai Viteazul”. După război devine ziarist şi înființează ziarul Timpul familiei care, tradus în limba franceză, a fost distribuit în mai multe țări. La vârsta de 32 de ani este ales deputat în Camera Deputaților şi funcționează ca adjunct al ministrului de externe în guvernul Maniu din 1928.
La 22 decembrie 1938 a fost numit ministru al afacerilor străine. Timp de doi ani a încercat să asigure neutralitatea României, prinsă în cleşti între Germania şi Uniunea Sovietică. Datorită străduințelor sale, la 13 aprilie 1939, România primeşte garanțiile Angliei şi Franței, care însă nu au fost respectate, aşa cum n-au respectat nici în cazul Poloniei, prima atacată.
După anexarea Ardealului de nord de către Ungaria, în urma Dictatului de la Viena, precum şi a Basarabiei, nordului Bucovinei şi a Ținutului Herței de către Uniunea Sovietică în 1940, Gafencu este trimis, în august, ministru plenipotențiar la Moscova, după Ciuntu (cel trimis de Titulescu), Nicolae Dinu şi Gheorghe Davidescu.
După revenirea în țară, deoarece regele Carol al II-lea îl numise ministru de externe pe Ion Gigurtu (30 mai 1940), Gafencu pleacă din România şi se stabileşte la Geneva în Elveția.
În timpul războiului colaborează la Journal de Genève şi la alte ziare din Europa. În anul 1944 îi apare cartea Preliminariile războiului din Răsărit1. După război se mută la Paris unde, în anul 1946, publică volumul Ultimele zile ale Europei2. Considerată o carte clasică, a fost tradusă în mai multe limbi. Ea se referă la descrierea călătoriilor întreprinse în anii 1939 şi 1940 în mai multe capitale „în căutarea Europei”. În prefața cărții autorul avansează ideea că „lumea a făcut un război ca să omoare zonele de influență: noi trebuie să facem o pace ca să le omorîm a doua oară”.
În anul 1947 merge în Statele Unite ale Americii, invitat de Yale University Press pentru o serie de conferințe şi ține apoi cursuri la New York University”. Inițiază formarea de grupuri care să propage „Mişcarea Europeană”, adică o federalizare a statelor europene, în care să fie inclusă şi România. Participă la înființarea „Comitetului Europa Liberă” şi organizează în apartamentul său din Park Avenue (New York) întrunirile numite Tuesday Panels. În fiecare marți seara, aduna aici fruntaşi politici exilați din țările căzute în captivitate comunistă, care, împreună cu oameni politici americani, discutau problemele la ordinea zilei. În aceste întruniri Gafencu domina dezbaterile prin informațiile sale, prin intervenții şi sugestii.
Grigore Gafencu a fost membru în „Comitetul Național Român” încă de la formarea lui, în 1949, în fruntea grupului personalităților din afara partidelor politice, şi l-a părăsit la începutul anului 1952, cu ocazia primei crize a Comitetului.
A fost unul dintre fondatorii „Ligii Românilor Liberi”.
Ultimele zile din viața analistului politic Gafencu
Ne vom referi numai la ultimele pagini ale Jurnalului său, începând cu însemnările consemnate la data de 19 ianuarie 1957. Se ştie că fostul ministru de externe se afla în grația unora dintre cele mai de seamă personalități din eşichierul politic vest european, unele dintre acestea pronunțându-se tocmai în legătură cu ideea aşa zisei neutralizări a Europei Răsăritene (planul Ribka), al cărui comitet se întrunise de curând la Institutul Branting, sub egida Mişcării Europene, de sub preşedinția lui Valee Poussin. Atât Ripka cât şi Poussin, cunoscute fiind dificultățile interne al URSS, au venit cu o propunere menită „a-i îndulci pe sovietici”; cei doi le-au întins „o nadă” sau cum spuneau ei, – unele „oferte ispititoare”–, în sensul de a-i convinge să înceapă discuții de retragere simultană a trupelor de ocupație: retragerea occidentalilor din Germania vestică şi a sovieticilor din Germania de est şi din întreg estul, considerându-se că astfel „Europa centrală şi orientală ar fi neutralizată”, dacă se vor instala guverne şi regimuri după voința lor, în urma unor alegeri libere.
Fiind de acord cu unele dintre măsurile sugerate în planul Ribka, Gafencu „a mustrat” proiectul. Analistul român justifică atitudinea sa prin aceea că planul n-ar trebui să se refere numai la Europa răsăriteană, ci la Europa întreagă, fiind vorba de probleme generale ale păcii europene.
„Sunt de acord că Occidentul trebuie să procedeze după un plan – scria Gafencu. Lipsa unui plan şi a unei politici comune occidentale a avut consecințe funeste, în timpul crizei Suezului şi a Budapestei. America a căutat să remedieze aceste lacune, înaintând un plan pentru Orientul Mijlociu. Ea trebuie să pregătească un plan pentru Europa răsăriteană. Este absurd să fie lăsate evenimentele din Răsărit în voia ...”leadership”-ului chinez....”; se anexează la argumentele aduse articolul pe care l-a publicat în Vie Française la 18 ianuarie 1957, intitulat: „În ajunul alegerilor poloneze”.
Analizând ca întotdeauna cu dreaptă măsură raportul de forțe de pe arena internațională, Gafencu consemnează: „Nu s-ar cuveni ca America să piardă timpul, tocmai când se urzesc, din nou, zile negre pentru Polonia. Dacă Polonia arde, Germania de răsărit se (va) arde şi ea. De aici, poate să izbucnească marele incendiu”.
Ca şi în perioada interbelică, când Gafencu a urmărit cu atenție rolul Poloniei (din postura de aliat al României) în centrul Europei, mai ales în timpul vizitei făcute la Varşovia, la începutul lui martie 1939, cât şi în convorbirea avută cu Beck, în tren, pe ruta Cracovia-Katowice, în luna aprilie a acelui an (în deplasarea pe care o făcea la Berlin), demnitarul de odinioară, publicistul de acum surprinde din nou rolul de detonator al Poloniei pe plan european, într-un moment de răscruce.
În concepția sa, „Planul Occidental nu trebuie să nu prevadă imposibilitatea neutralizării unei jumătăți a Europei întregi, aflate la discreția U.R.S.S.-ului, ceea ce ar crea o situație mai rea decât cea existentă astăzi. (subliniere – Gr.G.).
Urmează o analiză de mare finețe a fostului polician cu privire la ceea ce înseamnă încercarea ce se făcea prin „neutralizarea” Germaniei şi a diferitelor zone, în viitor, şi care ar fi împiedicat „posibilitatea integrării într-o Europă Unită”. Se poate spune fără teama de a greşi că puțini politicieni din Bucureşti şi din lume operau în perioada respectivă cu asemenea categorii geo-politice, că le-ar fi putut trece prin minte asemenea judecăți.
A doua zi, pe 20 ianuarie 1957, Gafencu se referă în Jurnalul său la eseul apărut în Bloc Notes-ul, semnat de François Mauriac, cât şi la cel tipărit în Express, demersuri în care – potrivit analistului român – scriitorul francez nu face decât să demonstreze, cu „remarcabilul său talent de polemist, că: istoria noastră se desfăşoară în interiorul altei istorii, care o învăluie, şi care îi va hotărî destinul”.
„Mauriac se gândeşte cu spaimă, nu fără dreptate, la ce s-ar întâmpla dacă focul s-ar reaprinde în Polonia, ajungând până la Berlin, fiindcă Uniunea Sovietică nu se retrage”, pentru că: „Ea nu se poate retrage”. Adaugă: „Suntem atât de trup şi suflet lângă eroica Ungarie, încât pierdem din vedere că, la Budapesta, represiunea rusă, oricât de crudă este, nu constituie totuşi un atentat de stil stalinist. Represiunea aceea nu vădeşte nici un caracter comun cu ororile de la Katyn, bunăoară, sau cu procesele din 1935-1938. Iată un act politic care nu este nici stalinist, nici chiar tipic rusesc: este vorba de reflexul normal de apărare, pe care îl opune un imperiu, îndată ce se simte amenințat asupra unui punct pe care îl crede esențial. În acest moment Ungaria şi Polonia nu au de-a face cu Stalin. Nici barem cu Lenin sau cu Trotski. Ele au de-a face cu Rusia lui Petru cel Mare, al cărei întreg sistem defensiv riscă să fie repus în discuție şi care nu se va da înapoi de la nimic pentru a împiedica deschiderea celei mai mici spărturi. Dacă vreodată s-ar deschide, ea va fi inundată de cadavrele impuse de destin”. Judecățile emise de Gafencu sunt, din perspectiva anilor şi a evenimentelor petrecute, mult mai profunde şi mai nuanțate decât ale lui Mauriac, istoria confirmându-i-le din plin.
La Budapestea, tradiția lui Petru cel Mare a întâlnit metodele lui Stalin
Este ideea pe care Gafencu o desprinde, citându-l copios în Jurnalul său pe Mauriac, dându-i numai parțial dreptate, tocmai pentru a-i combate ideile cu privire la „reflexul normal de apărare” al sovieticilor sau la încercarea lor de asigurare a unui „sistem defensiv”. Fostul demnitar român, cu stagiu de ambasador la Moscova, şi care cunoştea din interior apucăturile liderilor sovietici, nu putea să nu remarce cum la Budapesta a fost vorba „de un efort războinic, de o agresiune permanentă, pentru a menține pe loc un sistem ofensiv şi pentru a pregăti înaintarea sa”. Mai mult, scrie Gafencu: „ca să asigure succesul unei astfel de politici, tradiția lui Petru cel Mare întâlneşte metodele lui Stalin, în mod deosebit este fără îndoială ipocrizia acestuia: modul cum căuta să ascundă sau să mascheze crimele sale. Nu tot aşa procedează stăpânii actuali ai Kremlinului, dând sălbaticei represiuni din Ungaria caracterul unei victorii ideologice repurtate de comunism, împotriva „contrarevoluției”? Oare nu cuceririle şi „progresele” comunismului trebuie să le fortifice pentru totdeauna, prin pactul încheiat cu China? – se întreabă Gafencu.
„Comunicatul publicat după plecarea lui Ciu-En-Lai din Moscova – continuă analistul – face apologia masacrului patrioților unguri (aşa cum discursurile lui Vîşinski predicau executarea victimelor proceselor din 1935-1938) în numele unei religii noi, mai drepte şi mai umane, pe care nimeni în URSS nu se sinchiseşte s-o apere”.
Polonia: Gomulka a obținut un enorm succes electoral
Cu acest subtitlu se deschid paginile Jurnalului său din 21 ianuarie 1957. În ele Gafencu face cea mai pertinentă analiză politică a „fenomenului polonez”, petrecut cu o zi mai înainte, legat tot de momentul declanşat în octombrie 1956 şi pe care îl înfățişează în toate articulațiile, subliniind: „În contrast cu campania electorală, care a fost foarte agitată, alegerile (din Polonia) s-au desfăşurat într-o atmosferă de calm, iar după opinia observatorilor imparțiali, „aproape libere”. Aici opoziția a putut să îşi manifeste părerea, abținându-se de la vot, sau ştergând de pe lista unită – aşa zisă lista a „frontului național” – pe candidații care nu le conveneau. Dar nu s-a recurs la acest drept: participarea la vot a fost între 91-97 la sută; în ceea ce priveşte schimbările operate pe lista de vot, acestea n-au avut nici o importanță. Polonia întreagă pare a se fi aliniat în spatele şefului ei, care se acoperă cu epitetul comunist, pentru a-şi apăra independența națională”.
Interesant că acest lucru pe care l-a simțit întreaga Polonie, Gafencu îl relatează în Jurnalul său ținut la Paris.
Drumul care a dus la dezghețul polonez
Prezent cu ascuțitul său condei pe „frontul din Vest”, Gafencu consemnează, lucruri despre care diplomația românească „în post în Est”, la Varşovia, habar n-avea deşi ele se petreceau sub ochii ei, spunem aceasta după ce am citit mai toate telegramele sau rapoartele acelor timpuri, scrise cu mânie proletară, semnate de ambasadorul Marin Florea Ionescu (fost deținut politic timp de peste 15 ani), care raporta în țară, împreună cu reprezentantul Scânteii şi Agerpresului, ceea ce le „vindeau” colegii lor sovietici. Gafencu, departe de desfăşurarea fizică a evenimentelor, avea să surprindă cu exactitate sentimentele pe care populația poloneză le avea, şi care mai erau vii şi în anii ‘60, fiindu-mi dat a le auzi (ajuns atunci la studii universitare în capitala poloneză), de la mulți dintre colegii mei destul de slobozi la gură, lipsiți de orice inhibiții.
Din Jurnalul lui Gafencu aflăm că, în fapt, evenimentele care „au contribuit în cel mai înalt grad la succesul lui Gomulka – şi ceea ce explică succesul lui”, a fost declarația făcută de liderul recent eliberat din detenția stalinistă, că: „a şterge numele candidaților partidului nostru (comunist) înseamnă a compromite independența patriei noastre, este a şterge Polonia de pe harta Europei”. Gomulka a mai spus – consemnează Gafencu: - „Dacă aveți încredere în ceea ce v-am promis, votați pentru listele aşa cum au fost ele constituite de noi”.
Grigore Gafecu a remarcat că în 1957 miza bătăliei electorale de la Varşovia întrecea în importanță certurile de partid, chiar şi de regim. Era nevoie deci ca electoratul dezamăgit de comunişti să voteze cu comuniştii pentru a da pe sovietici afară din țară.
(În fapt au votat cu comuniştii 51,7%, cu Partidul Țărănesc 26% iar cu Partidul Democrat 8,5%, cei fără de partid având 13% din sufragii – nota mea, N.M.).
„Poporul polonez – scria Gafencu – s-a supus cu o adorabilă disciplină acestei încercări”. În perioada 1960-1965, polonezii erau mândri de isprava lor. Adăugăm că doar atâta timp i-au ținut puterile să se opună presiunii sovietice.
Gafencu se întreba atunci: „Dorea oare URSS-ul biruința campionului eliberării poloneze? Se pare că atacurile declanşate în presă, împotriva agitației «reacționarilor», trădau dorința de a profita de cea mai măruntă ocazie pentru a restabili «ordinea», ca la Budapesta. Dar prilejul acesta nu le-a fost dat de poporul polonez” – a constatat analistul român, în ultimele clipe de viață trăite la Paris.
„E probabil că Gomulka este un comunist sincer – mai nota el. De asemenea, este un om politic abil. Concesiile de limbaj, în domeniul politicii externe „lealitatea” sa față de URSS, suplețea sa în fața lui Ciu-En-Lai, severitatea neprevăzută cu care el a condamnat doctrina lui Eisenhower referitoare la Orientul Mijlociu, toate acestea corespund convingerilor sale comuniste, dar mai mult corespund intențiilor sale de a dobândi, prin unele formule de politică externă, pe gustul Moscovei şi Pekinului, libertatea de acțiune pe care vrea să şi-o asigure, în interiorul țării”.
„De fapt este un act de dreptate pe care comunismul, de la un timp încoace, slujindu-se adesea de argumente naționale, pentru a ajunge la scopurile lui, sau pentru a contribui la succesul cauzei naționale” – avea să le facă Varşovia o scurtă perioadă de timp, până ce ştafeta într-o asemenea manifestare va fi preluată de Bucureştii care au răsuflat puternic uşurați o dată cu plecarea trupelor sovietice de pe teritoriul românesc.
În rezultatele alegerilor poloneze, mai constata Gafencu în Jurnal, fiecare va găsi ceea ce doreşte:
„Moscova se poate mândri cu o victorie a comunismului; polonezii se pot bucura de ideea independenței. Dar atât unii cât şi alții, vor rămâne cu o îndoială: în ce parte se vor înclina rezultatele acestui „plebiscit” al voinței lui Gomulka? Va lucra el în sensul voit de Moscova sau în acela sperat de poporul polonez? Fiindcă dacă este posibil, în aparență, să fie mascată o victorie națională, prin succesul unei liste comuniste, este infinit mai greu să fie astupată prăpastia care se deschide, în fiecare zi mai adâncă, între voința de dominație sovietică şi setea de libertate a poporului polonez”.
În plus, Gafencu face şi o paralelă între discursul electoral al lui Gomulka şi izbânda listei sale naționale cu declarațiile şi comunicatele Consiliului revoluționar ungar, ajungând la concluzia că: „polonezii lui Gomulka îşi zic comunişti şi invocă în favoarea lor recunoaşterea lui Lenin. Ungurii se doresc socialişti şi apelează la Karl Marx. „Atât unii cât şi ceilalți refuză să caute libertatea «în urmă», adică în lumea liberală”.
Trebuie spus că lumea liberală (Occidentul întreg) nu face nimic pentru a-i convinge pe estici să-şi schimbe părerea. Se pare, dimpotrivă, că se vrea încurajată această tendință de a vedea că „«toate se aranjează» „la stânga şi la Răsărit”. Iată, aşadar, cea mai ascuțită critică pe care un fin analist o făcea la adresa guvernelor occidentale, extrem de perverse în acele momente cruciale. Am spune ca de obicei.
Citând tot felul de aprecieri favorabile din presa franceză, Gafencu a reținut intervenția unui polonez de rând, profundă şi adevărată, pe care am cunoscut-o şi eu în zeci sau sute de versiuni ce îmi treceau pe la urechea tânără şi pe care le ascultam la Varşovia în anii’60. „Am trăit ultima noastră zi de unanimitate” antisovietică– aceasta în legătura cu manifestarea solidară a națiunii la scrutinul descris de Gafencu.
„Grandioşii bolnavi” – Eisenhower şi Dulles
În însemnările din 22 şi 23 ianuarie, înainte de a se deplasa la München, pentru a da curs unei invitații mai vechi a exilaților români din Germania Occidentală în vederea participării la marcarea Unirii Principatelor, Gafencu se pronunță pe marginea declarațiilor la prima conferință de presă făcute de preşedintele reales al Statelor Unite ale Americii, D. Eisenhower, în fapt după cel de-al doilea jurământ al acestuia ca preşedinte. Foarte tranşant, Gafencu constată că prin atitudinea conciliantă dovedită de general față de Moscova, într-un moment în care „libertatea este masacrată şi agonizează, ca la Budapesta, bravul Ike se gândeşte la altceva”, la o „înțelegere mai bună între națiunile libere, cu certitudinea de a fi gata să pună puterea lor militară şi economică în slujba apărării libertății”.
Aşa stând lucurile, nu retoric se întreabă fostul diplomat român. „De ce libertate este vorba? De libertatea unei țări dornice să scape din sclavie (Ungaria şi Polonia) şi să-şi trăiască propria viață, sau de libertatea lui Nasser de a viola legea internațională?”.
Gafencu constată din nou că: „cu cât America se arată mai conciliantă – prin cuvinte şi prin inacțiune – cu atât amenințările sovietice devin mai violente” – ceea ce va duce la o mică reluare a războiului rece. La propunerile Washingtonului de îmbunătățire a relațiilor pe plan internațional, Moscova a denunțat imediat prin agenția TASS „imperialismul” american punându-i în sarcină „răspunderile evenimentelor care ar putea decurge din realizarea planurilor agresive americane”.
În concepția lui Gafencu, „America nu ştie exact ce vrea. Nu ştie să sprijine „libera instituție” a Europei Libere, făcând să tacă criticile şi învinuirile din corul nemulțumirilor antiamericane. „Cu grandioşii bolnavi, care se găsesc în fruntea Statelor Unite, nimeni nu mai ştie unde se află, iar mai puțin decât oricine, nu ştie nici Radio Europa Liberă. Devine un bun prilej pentru comentatorul asiduu ca în deplasarea pe care o făcea la München să se convingă la fața locului cum se prezentau lucrurile, de ce chiar Adenauer exprima unele rezerve în legătură cu „temeiul unora dintre emisiunile americane”.
Europa Liberă – capodoperă de organizare tehnică
În continuare, Gafencu ne introduce cu sinceritatea-i caracteristică, dar şi ca ziarist profesionist, în culisele Europei Libere, aşa cum se manifesta această instituție la începutul anului 1957, deci la numai câteva luni după evenimentele de la Varşovia şi Budapesta. Sunt aprecierile unei personalități independente, care colabora de la o vreme cu postul respectiv, având în comentariile sale pe unde herțiene viziunea unui politician care ştia să ia pulsul evenimentelor de pe toate meridianele. Comparând politica „Vocii Americii” – ca expresie a unei instituții de stat –, care transmite un program oficial, în comparație cu Europa Liberă – organizație particulară – „alimentată cu dolari de o altă organizație tot particulară („Cruciada pentru libertate”), al cărei scop este de a permite refugiaților din diferite țări europene să vorbească compatrioților lor, peste obstacolul Cortinei de Fier”, Gafencu se pronunță tranşant. Potrivit opiniei sale, Europa Liberă era o „instituție mixtă”, care se bucura de o anumită autonomie, fiind însă strict controlată de diferite servicii americane de politică externă şi de securitate. Exilații care funcționau la Europa Liberă lucrau sub direcția şefilor americani, care primeau şi ei, la rândul lor, directive politice din Statele Unite prin intermediul Oficiului Central al Europei Libere de la New-York. „Aceste directive apar mai precise, atunci când politica externă americană îşi fixează obiective precise, dar ele devin mai şterse, atunci când Washingtonul este mai perplex şi şovăie între diferitele drumuri. Putem spune că astăzi totul înoată în voia valurilor”. Constatare tristă – dar adevărată, după cum s-a dovedit.
Referindu-se la persoana lui de „colaborator extern” al postului, Gafencu subliniază că nu a fost niciodată molestat, nici prin cea mai mică indicație sau prin cea mai mică observație venită din afară sau din interior. Aminteşte că timp de şase ani s-a bucurat de „cea mai deplină libertate a cuvântului şi a expresiei politice”. Observă că instituția se dovedeşte a fi: „o capodoperă de organizare tehnică”, slab manageriată politic. Aflăm că i s-a cerut de câteva luni să sporească numărul de emisiuni de la patru la şase. „Niciodată declarațiile mele – în care nu-mi îndulcesc cuvintele (mărturie şi paginile din Jurnal – N.M.) – n-au suferit nici cea mai mică cenzură. A fost de partea americanilor o dovadă de foarte largă înțelegere”.
Impresiile lui Gafencu cu privire la „diriguitorii” americani de la fața locului sunt dintre cele mai bune: tineri, inteligenți, hotărâți să ajute instituția să depăşească greutățile întâmpinate. Nemulțumirea analistului este îndreptată spre centrala de la New-York, la care pe vremea de furtună prin care instituția trecea, busola „bate câmpii”.
Şeful postului în limba română – un om lipsit de scrupule patriotice
Gafencu observă că exilații (se înțelege că nu numai cei români) „nu ascultă decât de ceea ce li se pare a fi dorințele, îndemnurile şi aspirațiile țărilor respective. Există o opoziție între prudența americană şi impetuozitatea exilanților de la Europa Liberă”.
În acest context, ceva mai larg am spune, fostul demnitar român şi comentator totodată pune într-o balanță dreaptă, sine ira et studio, ceea ce constată la „desk”-ul (redacția - postul) românesc, unde „opoziția se agravează prin faptul că şeful echipei româneşti nu este un român sută la sută (este un evreu din România, devenit cetățean britanic), şi că în această situație, omul este lipsit de scrupule patriotice şi crede că e mai înțelept şi mai conform cu interesul său să urmeze conştiincios linia americană, decât să se facă purtătorul de cuvânt al alarmaților şi al pretențiilor colegilor săi români. Tânărul este abil şi-şi cunoaşte bine meseria”. Şi, de parcă n-ar fi suficientă lipsa de scrupule patriotice, mai adaugă imparțialul oaspete o tuşă neagră la imaginea defavorabilă făcută acestuia: „o oarecare suficiență, care unită cu lipsa de calificare națională, exasperează pe colegii săi de la „desk”. Intrigile obişnuite în lumea exilului, amestecându-se în acest imbroglio, aproape că au reuşit să îi zdruncine poziția față de americani”.
Numai că revoluția ungară îi va consolida poziția în ochii americanilor prin prudența pe care „românul” o manifesta.”Din cauza aceasta, «tulburarea coloniei româneşti a crescut. Faptul de a avea în fruntea emisiunilor româneşti un om atât de puțin reprezentativ al interesului național, tocmai acum, când toate țările noastre ar trebui să fie în fierbere, slujeşte ca pretext unora şi altora, pentru a se intensifica pornirea împotriva şefului de la „desk»”. Recunoaşte mai departe, în Jurnal, nimeni altul decât colaboratorul onest al postului că, la München, s-a găsit chiar de la sosire, „într-un viespar”.
„Noel Bernard – este numele de împrumut al tânărului israelit – m-a copleşit cu amabilități, oferindu-mi dineuri şi recepții, unde am întâlnit toată elita statului major al stației de radio şi câteva notabilități ale oraşului. Membrii secției româneşti mă întâlneau pe la colțuri, pentru a-mi şopti durerile lor”.
Nu se putea să nu izbucnească şi diferendul politic care se manifesta. Acesta s-a concentrat asupra unui fapt pe care Gafencu îl avea la inimă şi pe care îl abordase nu o dată şi în Jurnal.
Ce teze trebuiau apărate în emisiuni? În concepția lui Gafencu şi a majorității exilanților: „trebuie susținută teza liberalizării sau teza eliberării?” țărilor satelite de sub influența sovietică.
Şi ce a constatat? „Pentru ca (unii exilații) să nu pară nişte instigatori şi nişte uneltitori de revoluții (aşa cum îi acuză sovieticii), când de la Europa Liberă preferă să acorde sprijinul lor cauzei lui Gomulka, mai mult decât lui Imre Nagy, compromisul acceptat de Moscova prezintă – după părerea lor – unele avantaje, în împrejurările de față, comparativ cu teza extremă care nu s-ar putea impune decât prin vărsări de sânge. Acest criteriu este cu atât mai plauzibil, cu cât americanii par hotărâți să nu-şi amestece sângele cu acela al luptătorilor pentru libertate. Exilații, dimpotrivă, preferă să susțină ideea eliberării, aşa cum preconizase revoluția din Ungaria; ei strâmbă din nas în fața încercărilor de a admite un compromis în privința comunismului. (Această controversă doctrinară este înainte de revoluția ungară; consecințele acestei revolte ungureşti, carența Occidentului şi învinuirile luptătorilor unguri, părăsiți în trista lor soartă, toate aceste evenimente ale căror consecințe împotriva Europei Libere, au fost violente, aveau să confirme şi să întărească politica prudenței. Este motorul pentru care compatrioții aşteaptă vizita noastră)”.
Autorul însemnărilor recunoaşte, la cald, că problemele nu sunt susceptibile de a fi soluționate printr-o discuție teoretică. Soluția pe care Gafencu o întrevede şi a apărat-o a fost tranşantă: „postul de la München, în ansamblu, trebuie să susțină eliberarea statului, atât de sovietici, cât şi de comunism”, lucru demonstrat şi în publicistica sa.
Odihnă, dar nu destindere...
Puternic preocupat de desfăşurarea vieții politice trăite, înzestrat cu un talent jurnalistic de excepție, capabil să surprindă bătălia politică „la cald”, în cazul de față înfruntările politice Est-Vest din timpul războiului rece, Grigore Gafencu ne-a lăsat un material de referință foarte prețios pentru istoria universală, nu numai a României, „mărturii” fără de care evenimentele din anii respectivi nu pot fi înțelese în toată complexitatea lor. Recent am intrat în posesia unui set voluminos de documente inedite din Jurnalul ținut cu mare acribie timp de câteva decenii de autor, file cu care a murit sub căpătâi, ultimele fraze formulate din Jurnal fiind următoarele: Voi împlini în această noapte 65 de ani. Voi primi aniversarea în pat, hotărât să nu mă ridic pentru a-mi odihni bătrâna mea inimă, care cu greu îşi urmează aprigile cărări ale vieții. Odihnă, dar nu destindere: la căpătâiul meu sub pernă, se află caietul notelor mele.
Documente încă neconsultate
Am întâlnit însemnările la care mă voi referi la Secția de manuscrise a Academiei Române, în două mape voluminoase, în şase volume frumos legate, „achiziționate” de la Ion Gheorghe Maurer, practic recuperate de funcționarii destoinici ai instituției academice în momentul în care fostul prim-ministru (timp de cinci legislaturi) era alungat din casa în care trăia (cf. Mss.A-3799). Documentele, pregătite ca pentru tipar, înregistrate inițial ca material strict secret, aşadar pentru lectura câtorva dintre liderii conducerii superioare a PCR, în anii ’70, se află de aproape 20 de ani în circuitul public, rămase încă neconsultate. De ce, când şi cum s-a procedat la multiplicarea ultraconfidențială a Jurnalului scris de Gafencu aflăm din adresele însoțitoare, redactate la Consiliul Securității Statului, semnate fiind de preşedintele acestuia, din anii 70, Ion Stănescu, care – în cazul nostru – a expediat la adresa de mai sus exemplarul al doilea (probabil că primul a fost trimis direct secretarului general PCR, Nicolae Ceauşescu). Pe cel cercetat de noi se menționează: În baza hotărârii Prezidului Permanent al CC al PCR cu privire la memoriile fostului ministru de externe al României, Grigore Gafencu, comunicate Consiliului Securității Statului cu adresa Cancelariei CC al PCR nr. 1448/III din 13 mai 1968 s-a cules şi s-a tipărit, pentru uz intern, volumul ataşat pe care îl înaintăm alăturat (ex. nr. 2), urmând ca celelalte volume să le înaintăm pe măsura tipăririi lor.
Rezultă că, în preajma şi după evenimentele din Cehoslovacia din august 1968, o parte restrânsă din liderii români la vârf au putut să citească scrierile intime ale lui Gafencu realizate din 1941 până în 1957. Ele au fost „prelucrate” editorial de profesionişti în materie, însoțite fiind cu note explicative cât şi de o prefață pertinentă pentru fiecare dintre cele şase volume (introducere solicitată mai mult ca sigur de Cancelaria Comitetului Central, text care în sine ar merita o analiză aparte). Credem că, după stil şi cunoaşterea evenimentelor în ansamblul lor, introducerea, însemnările şi notele amintite ar fi putut aparține istoricilor Ardeleanu şi Muşat.
Grigore Gafencu
S-a născut la 30 ianuarie 1892, la Bucureşti şi decedat la 30 ianuarie 1957, la 65 de ani în locuința sa de la Paris. Remarcabil om politic, diplomat şi ziarist român.
După studii superioare, Grigore Gafencu îşi ia doctoratul în Drept la Universitatea din Bucureşti. În timpul Primului Război Mondial, pentru participarea sa pe front, ca locotenent, a primit Ordinul „Mihai Viteazul”. După război devine ziarist şi înființează ziarul Timpul familiei care, tradus în limba franceză, a fost distribuit în mai multe țări. La vârsta de 32 de ani este ales deputat în Camera Deputaților şi funcționează ca adjunct al ministrului de externe în guvernul Maniu din 1928.
La 22 decembrie 1938 a fost numit ministru al afacerilor străine. Timp de doi ani a încercat să asigure neutralitatea României, prinsă în cleşti între Germania şi Uniunea Sovietică. Datorită străduințelor sale, la 13 aprilie 1939, România primeşte garanțiile Angliei şi Franței, care însă nu au fost respectate, aşa cum n-au respectat nici în cazul Poloniei, prima atacată.
După anexarea Ardealului de nord de către Ungaria, în urma Dictatului de la Viena, precum şi a Basarabiei, nordului Bucovinei şi a Ținutului Herței de către Uniunea Sovietică în 1940, Gafencu este trimis, în august, ministru plenipotențiar la Moscova, după Ciuntu (cel trimis de Titulescu), Nicolae Dinu şi Gheorghe Davidescu.
După revenirea în țară, deoarece regele Carol al II-lea îl numise ministru de externe pe Ion Gigurtu (30 mai 1940), Gafencu pleacă din România şi se stabileşte la Geneva în Elveția.
În timpul războiului colaborează la Journal de Genève şi la alte ziare din Europa. În anul 1944 îi apare cartea Preliminariile războiului din Răsărit1. După război se mută la Paris unde, în anul 1946, publică volumul Ultimele zile ale Europei2. Considerată o carte clasică, a fost tradusă în mai multe limbi. Ea se referă la descrierea călătoriilor întreprinse în anii 1939 şi 1940 în mai multe capitale „în căutarea Europei”. În prefața cărții autorul avansează ideea că „lumea a făcut un război ca să omoare zonele de influență: noi trebuie să facem o pace ca să le omorîm a doua oară”.
În anul 1947 merge în Statele Unite ale Americii, invitat de Yale University Press pentru o serie de conferințe şi ține apoi cursuri la New York University”. Inițiază formarea de grupuri care să propage „Mişcarea Europeană”, adică o federalizare a statelor europene, în care să fie inclusă şi România. Participă la înființarea „Comitetului Europa Liberă” şi organizează în apartamentul său din Park Avenue (New York) întrunirile numite Tuesday Panels. În fiecare marți seara, aduna aici fruntaşi politici exilați din țările căzute în captivitate comunistă, care, împreună cu oameni politici americani, discutau problemele la ordinea zilei. În aceste întruniri Gafencu domina dezbaterile prin informațiile sale, prin intervenții şi sugestii.
Grigore Gafencu a fost membru în „Comitetul Național Român” încă de la formarea lui, în 1949, în fruntea grupului personalităților din afara partidelor politice, şi l-a părăsit la începutul anului 1952, cu ocazia primei crize a Comitetului.
A fost unul dintre fondatorii „Ligii Românilor Liberi”.
Ultimele zile din viața analistului politic Gafencu
Ne vom referi numai la ultimele pagini ale Jurnalului său, începând cu însemnările consemnate la data de 19 ianuarie 1957. Se ştie că fostul ministru de externe se afla în grația unora dintre cele mai de seamă personalități din eşichierul politic vest european, unele dintre acestea pronunțându-se tocmai în legătură cu ideea aşa zisei neutralizări a Europei Răsăritene (planul Ribka), al cărui comitet se întrunise de curând la Institutul Branting, sub egida Mişcării Europene, de sub preşedinția lui Valee Poussin. Atât Ripka cât şi Poussin, cunoscute fiind dificultățile interne al URSS, au venit cu o propunere menită „a-i îndulci pe sovietici”; cei doi le-au întins „o nadă” sau cum spuneau ei, – unele „oferte ispititoare”–, în sensul de a-i convinge să înceapă discuții de retragere simultană a trupelor de ocupație: retragerea occidentalilor din Germania vestică şi a sovieticilor din Germania de est şi din întreg estul, considerându-se că astfel „Europa centrală şi orientală ar fi neutralizată”, dacă se vor instala guverne şi regimuri după voința lor, în urma unor alegeri libere.
Fiind de acord cu unele dintre măsurile sugerate în planul Ribka, Gafencu „a mustrat” proiectul. Analistul român justifică atitudinea sa prin aceea că planul n-ar trebui să se refere numai la Europa răsăriteană, ci la Europa întreagă, fiind vorba de probleme generale ale păcii europene.
„Sunt de acord că Occidentul trebuie să procedeze după un plan – scria Gafencu. Lipsa unui plan şi a unei politici comune occidentale a avut consecințe funeste, în timpul crizei Suezului şi a Budapestei. America a căutat să remedieze aceste lacune, înaintând un plan pentru Orientul Mijlociu. Ea trebuie să pregătească un plan pentru Europa răsăriteană. Este absurd să fie lăsate evenimentele din Răsărit în voia ...”leadership”-ului chinez....”; se anexează la argumentele aduse articolul pe care l-a publicat în Vie Française la 18 ianuarie 1957, intitulat: „În ajunul alegerilor poloneze”.
Analizând ca întotdeauna cu dreaptă măsură raportul de forțe de pe arena internațională, Gafencu consemnează: „Nu s-ar cuveni ca America să piardă timpul, tocmai când se urzesc, din nou, zile negre pentru Polonia. Dacă Polonia arde, Germania de răsărit se (va) arde şi ea. De aici, poate să izbucnească marele incendiu”.
Ca şi în perioada interbelică, când Gafencu a urmărit cu atenție rolul Poloniei (din postura de aliat al României) în centrul Europei, mai ales în timpul vizitei făcute la Varşovia, la începutul lui martie 1939, cât şi în convorbirea avută cu Beck, în tren, pe ruta Cracovia-Katowice, în luna aprilie a acelui an (în deplasarea pe care o făcea la Berlin), demnitarul de odinioară, publicistul de acum surprinde din nou rolul de detonator al Poloniei pe plan european, într-un moment de răscruce.
În concepția sa, „Planul Occidental nu trebuie să nu prevadă imposibilitatea neutralizării unei jumătăți a Europei întregi, aflate la discreția U.R.S.S.-ului, ceea ce ar crea o situație mai rea decât cea existentă astăzi. (subliniere – Gr.G.).
Urmează o analiză de mare finețe a fostului polician cu privire la ceea ce înseamnă încercarea ce se făcea prin „neutralizarea” Germaniei şi a diferitelor zone, în viitor, şi care ar fi împiedicat „posibilitatea integrării într-o Europă Unită”. Se poate spune fără teama de a greşi că puțini politicieni din Bucureşti şi din lume operau în perioada respectivă cu asemenea categorii geo-politice, că le-ar fi putut trece prin minte asemenea judecăți.
A doua zi, pe 20 ianuarie 1957, Gafencu se referă în Jurnalul său la eseul apărut în Bloc Notes-ul, semnat de François Mauriac, cât şi la cel tipărit în Express, demersuri în care – potrivit analistului român – scriitorul francez nu face decât să demonstreze, cu „remarcabilul său talent de polemist, că: istoria noastră se desfăşoară în interiorul altei istorii, care o învăluie, şi care îi va hotărî destinul”.
„Mauriac se gândeşte cu spaimă, nu fără dreptate, la ce s-ar întâmpla dacă focul s-ar reaprinde în Polonia, ajungând până la Berlin, fiindcă Uniunea Sovietică nu se retrage”, pentru că: „Ea nu se poate retrage”. Adaugă: „Suntem atât de trup şi suflet lângă eroica Ungarie, încât pierdem din vedere că, la Budapesta, represiunea rusă, oricât de crudă este, nu constituie totuşi un atentat de stil stalinist. Represiunea aceea nu vădeşte nici un caracter comun cu ororile de la Katyn, bunăoară, sau cu procesele din 1935-1938. Iată un act politic care nu este nici stalinist, nici chiar tipic rusesc: este vorba de reflexul normal de apărare, pe care îl opune un imperiu, îndată ce se simte amenințat asupra unui punct pe care îl crede esențial. În acest moment Ungaria şi Polonia nu au de-a face cu Stalin. Nici barem cu Lenin sau cu Trotski. Ele au de-a face cu Rusia lui Petru cel Mare, al cărei întreg sistem defensiv riscă să fie repus în discuție şi care nu se va da înapoi de la nimic pentru a împiedica deschiderea celei mai mici spărturi. Dacă vreodată s-ar deschide, ea va fi inundată de cadavrele impuse de destin”. Judecățile emise de Gafencu sunt, din perspectiva anilor şi a evenimentelor petrecute, mult mai profunde şi mai nuanțate decât ale lui Mauriac, istoria confirmându-i-le din plin.
La Budapestea, tradiția lui Petru cel Mare a întâlnit metodele lui Stalin
Este ideea pe care Gafencu o desprinde, citându-l copios în Jurnalul său pe Mauriac, dându-i numai parțial dreptate, tocmai pentru a-i combate ideile cu privire la „reflexul normal de apărare” al sovieticilor sau la încercarea lor de asigurare a unui „sistem defensiv”. Fostul demnitar român, cu stagiu de ambasador la Moscova, şi care cunoştea din interior apucăturile liderilor sovietici, nu putea să nu remarce cum la Budapesta a fost vorba „de un efort războinic, de o agresiune permanentă, pentru a menține pe loc un sistem ofensiv şi pentru a pregăti înaintarea sa”. Mai mult, scrie Gafencu: „ca să asigure succesul unei astfel de politici, tradiția lui Petru cel Mare întâlneşte metodele lui Stalin, în mod deosebit este fără îndoială ipocrizia acestuia: modul cum căuta să ascundă sau să mascheze crimele sale. Nu tot aşa procedează stăpânii actuali ai Kremlinului, dând sălbaticei represiuni din Ungaria caracterul unei victorii ideologice repurtate de comunism, împotriva „contrarevoluției”? Oare nu cuceririle şi „progresele” comunismului trebuie să le fortifice pentru totdeauna, prin pactul încheiat cu China? – se întreabă Gafencu.
„Comunicatul publicat după plecarea lui Ciu-En-Lai din Moscova – continuă analistul – face apologia masacrului patrioților unguri (aşa cum discursurile lui Vîşinski predicau executarea victimelor proceselor din 1935-1938) în numele unei religii noi, mai drepte şi mai umane, pe care nimeni în URSS nu se sinchiseşte s-o apere”.
Polonia: Gomulka a obținut un enorm succes electoral
Cu acest subtitlu se deschid paginile Jurnalului său din 21 ianuarie 1957. În ele Gafencu face cea mai pertinentă analiză politică a „fenomenului polonez”, petrecut cu o zi mai înainte, legat tot de momentul declanşat în octombrie 1956 şi pe care îl înfățişează în toate articulațiile, subliniind: „În contrast cu campania electorală, care a fost foarte agitată, alegerile (din Polonia) s-au desfăşurat într-o atmosferă de calm, iar după opinia observatorilor imparțiali, „aproape libere”. Aici opoziția a putut să îşi manifeste părerea, abținându-se de la vot, sau ştergând de pe lista unită – aşa zisă lista a „frontului național” – pe candidații care nu le conveneau. Dar nu s-a recurs la acest drept: participarea la vot a fost între 91-97 la sută; în ceea ce priveşte schimbările operate pe lista de vot, acestea n-au avut nici o importanță. Polonia întreagă pare a se fi aliniat în spatele şefului ei, care se acoperă cu epitetul comunist, pentru a-şi apăra independența națională”.
Interesant că acest lucru pe care l-a simțit întreaga Polonie, Gafencu îl relatează în Jurnalul său ținut la Paris.
Drumul care a dus la dezghețul polonez
Prezent cu ascuțitul său condei pe „frontul din Vest”, Gafencu consemnează, lucruri despre care diplomația românească „în post în Est”, la Varşovia, habar n-avea deşi ele se petreceau sub ochii ei, spunem aceasta după ce am citit mai toate telegramele sau rapoartele acelor timpuri, scrise cu mânie proletară, semnate de ambasadorul Marin Florea Ionescu (fost deținut politic timp de peste 15 ani), care raporta în țară, împreună cu reprezentantul Scânteii şi Agerpresului, ceea ce le „vindeau” colegii lor sovietici. Gafencu, departe de desfăşurarea fizică a evenimentelor, avea să surprindă cu exactitate sentimentele pe care populația poloneză le avea, şi care mai erau vii şi în anii ‘60, fiindu-mi dat a le auzi (ajuns atunci la studii universitare în capitala poloneză), de la mulți dintre colegii mei destul de slobozi la gură, lipsiți de orice inhibiții.
Din Jurnalul lui Gafencu aflăm că, în fapt, evenimentele care „au contribuit în cel mai înalt grad la succesul lui Gomulka – şi ceea ce explică succesul lui”, a fost declarația făcută de liderul recent eliberat din detenția stalinistă, că: „a şterge numele candidaților partidului nostru (comunist) înseamnă a compromite independența patriei noastre, este a şterge Polonia de pe harta Europei”. Gomulka a mai spus – consemnează Gafencu: - „Dacă aveți încredere în ceea ce v-am promis, votați pentru listele aşa cum au fost ele constituite de noi”.
Grigore Gafecu a remarcat că în 1957 miza bătăliei electorale de la Varşovia întrecea în importanță certurile de partid, chiar şi de regim. Era nevoie deci ca electoratul dezamăgit de comunişti să voteze cu comuniştii pentru a da pe sovietici afară din țară.
(În fapt au votat cu comuniştii 51,7%, cu Partidul Țărănesc 26% iar cu Partidul Democrat 8,5%, cei fără de partid având 13% din sufragii – nota mea, N.M.).
„Poporul polonez – scria Gafencu – s-a supus cu o adorabilă disciplină acestei încercări”. În perioada 1960-1965, polonezii erau mândri de isprava lor. Adăugăm că doar atâta timp i-au ținut puterile să se opună presiunii sovietice.
Gafencu se întreba atunci: „Dorea oare URSS-ul biruința campionului eliberării poloneze? Se pare că atacurile declanşate în presă, împotriva agitației «reacționarilor», trădau dorința de a profita de cea mai măruntă ocazie pentru a restabili «ordinea», ca la Budapesta. Dar prilejul acesta nu le-a fost dat de poporul polonez” – a constatat analistul român, în ultimele clipe de viață trăite la Paris.
„E probabil că Gomulka este un comunist sincer – mai nota el. De asemenea, este un om politic abil. Concesiile de limbaj, în domeniul politicii externe „lealitatea” sa față de URSS, suplețea sa în fața lui Ciu-En-Lai, severitatea neprevăzută cu care el a condamnat doctrina lui Eisenhower referitoare la Orientul Mijlociu, toate acestea corespund convingerilor sale comuniste, dar mai mult corespund intențiilor sale de a dobândi, prin unele formule de politică externă, pe gustul Moscovei şi Pekinului, libertatea de acțiune pe care vrea să şi-o asigure, în interiorul țării”.
„De fapt este un act de dreptate pe care comunismul, de la un timp încoace, slujindu-se adesea de argumente naționale, pentru a ajunge la scopurile lui, sau pentru a contribui la succesul cauzei naționale” – avea să le facă Varşovia o scurtă perioadă de timp, până ce ştafeta într-o asemenea manifestare va fi preluată de Bucureştii care au răsuflat puternic uşurați o dată cu plecarea trupelor sovietice de pe teritoriul românesc.
În rezultatele alegerilor poloneze, mai constata Gafencu în Jurnal, fiecare va găsi ceea ce doreşte:
„Moscova se poate mândri cu o victorie a comunismului; polonezii se pot bucura de ideea independenței. Dar atât unii cât şi alții, vor rămâne cu o îndoială: în ce parte se vor înclina rezultatele acestui „plebiscit” al voinței lui Gomulka? Va lucra el în sensul voit de Moscova sau în acela sperat de poporul polonez? Fiindcă dacă este posibil, în aparență, să fie mascată o victorie națională, prin succesul unei liste comuniste, este infinit mai greu să fie astupată prăpastia care se deschide, în fiecare zi mai adâncă, între voința de dominație sovietică şi setea de libertate a poporului polonez”.
În plus, Gafencu face şi o paralelă între discursul electoral al lui Gomulka şi izbânda listei sale naționale cu declarațiile şi comunicatele Consiliului revoluționar ungar, ajungând la concluzia că: „polonezii lui Gomulka îşi zic comunişti şi invocă în favoarea lor recunoaşterea lui Lenin. Ungurii se doresc socialişti şi apelează la Karl Marx. „Atât unii cât şi ceilalți refuză să caute libertatea «în urmă», adică în lumea liberală”.
Trebuie spus că lumea liberală (Occidentul întreg) nu face nimic pentru a-i convinge pe estici să-şi schimbe părerea. Se pare, dimpotrivă, că se vrea încurajată această tendință de a vedea că „«toate se aranjează» „la stânga şi la Răsărit”. Iată, aşadar, cea mai ascuțită critică pe care un fin analist o făcea la adresa guvernelor occidentale, extrem de perverse în acele momente cruciale. Am spune ca de obicei.
Citând tot felul de aprecieri favorabile din presa franceză, Gafencu a reținut intervenția unui polonez de rând, profundă şi adevărată, pe care am cunoscut-o şi eu în zeci sau sute de versiuni ce îmi treceau pe la urechea tânără şi pe care le ascultam la Varşovia în anii’60. „Am trăit ultima noastră zi de unanimitate” antisovietică– aceasta în legătura cu manifestarea solidară a națiunii la scrutinul descris de Gafencu.
„Grandioşii bolnavi” – Eisenhower şi Dulles
În însemnările din 22 şi 23 ianuarie, înainte de a se deplasa la München, pentru a da curs unei invitații mai vechi a exilaților români din Germania Occidentală în vederea participării la marcarea Unirii Principatelor, Gafencu se pronunță pe marginea declarațiilor la prima conferință de presă făcute de preşedintele reales al Statelor Unite ale Americii, D. Eisenhower, în fapt după cel de-al doilea jurământ al acestuia ca preşedinte. Foarte tranşant, Gafencu constată că prin atitudinea conciliantă dovedită de general față de Moscova, într-un moment în care „libertatea este masacrată şi agonizează, ca la Budapesta, bravul Ike se gândeşte la altceva”, la o „înțelegere mai bună între națiunile libere, cu certitudinea de a fi gata să pună puterea lor militară şi economică în slujba apărării libertății”.
Aşa stând lucurile, nu retoric se întreabă fostul diplomat român. „De ce libertate este vorba? De libertatea unei țări dornice să scape din sclavie (Ungaria şi Polonia) şi să-şi trăiască propria viață, sau de libertatea lui Nasser de a viola legea internațională?”.
Gafencu constată din nou că: „cu cât America se arată mai conciliantă – prin cuvinte şi prin inacțiune – cu atât amenințările sovietice devin mai violente” – ceea ce va duce la o mică reluare a războiului rece. La propunerile Washingtonului de îmbunătățire a relațiilor pe plan internațional, Moscova a denunțat imediat prin agenția TASS „imperialismul” american punându-i în sarcină „răspunderile evenimentelor care ar putea decurge din realizarea planurilor agresive americane”.
În concepția lui Gafencu, „America nu ştie exact ce vrea. Nu ştie să sprijine „libera instituție” a Europei Libere, făcând să tacă criticile şi învinuirile din corul nemulțumirilor antiamericane. „Cu grandioşii bolnavi, care se găsesc în fruntea Statelor Unite, nimeni nu mai ştie unde se află, iar mai puțin decât oricine, nu ştie nici Radio Europa Liberă. Devine un bun prilej pentru comentatorul asiduu ca în deplasarea pe care o făcea la München să se convingă la fața locului cum se prezentau lucrurile, de ce chiar Adenauer exprima unele rezerve în legătură cu „temeiul unora dintre emisiunile americane”.
Europa Liberă – capodoperă de organizare tehnică
În continuare, Gafencu ne introduce cu sinceritatea-i caracteristică, dar şi ca ziarist profesionist, în culisele Europei Libere, aşa cum se manifesta această instituție la începutul anului 1957, deci la numai câteva luni după evenimentele de la Varşovia şi Budapesta. Sunt aprecierile unei personalități independente, care colabora de la o vreme cu postul respectiv, având în comentariile sale pe unde herțiene viziunea unui politician care ştia să ia pulsul evenimentelor de pe toate meridianele. Comparând politica „Vocii Americii” – ca expresie a unei instituții de stat –, care transmite un program oficial, în comparație cu Europa Liberă – organizație particulară – „alimentată cu dolari de o altă organizație tot particulară („Cruciada pentru libertate”), al cărei scop este de a permite refugiaților din diferite țări europene să vorbească compatrioților lor, peste obstacolul Cortinei de Fier”, Gafencu se pronunță tranşant. Potrivit opiniei sale, Europa Liberă era o „instituție mixtă”, care se bucura de o anumită autonomie, fiind însă strict controlată de diferite servicii americane de politică externă şi de securitate. Exilații care funcționau la Europa Liberă lucrau sub direcția şefilor americani, care primeau şi ei, la rândul lor, directive politice din Statele Unite prin intermediul Oficiului Central al Europei Libere de la New-York. „Aceste directive apar mai precise, atunci când politica externă americană îşi fixează obiective precise, dar ele devin mai şterse, atunci când Washingtonul este mai perplex şi şovăie între diferitele drumuri. Putem spune că astăzi totul înoată în voia valurilor”. Constatare tristă – dar adevărată, după cum s-a dovedit.
Referindu-se la persoana lui de „colaborator extern” al postului, Gafencu subliniază că nu a fost niciodată molestat, nici prin cea mai mică indicație sau prin cea mai mică observație venită din afară sau din interior. Aminteşte că timp de şase ani s-a bucurat de „cea mai deplină libertate a cuvântului şi a expresiei politice”. Observă că instituția se dovedeşte a fi: „o capodoperă de organizare tehnică”, slab manageriată politic. Aflăm că i s-a cerut de câteva luni să sporească numărul de emisiuni de la patru la şase. „Niciodată declarațiile mele – în care nu-mi îndulcesc cuvintele (mărturie şi paginile din Jurnal – N.M.) – n-au suferit nici cea mai mică cenzură. A fost de partea americanilor o dovadă de foarte largă înțelegere”.
Impresiile lui Gafencu cu privire la „diriguitorii” americani de la fața locului sunt dintre cele mai bune: tineri, inteligenți, hotărâți să ajute instituția să depăşească greutățile întâmpinate. Nemulțumirea analistului este îndreptată spre centrala de la New-York, la care pe vremea de furtună prin care instituția trecea, busola „bate câmpii”.
Şeful postului în limba română – un om lipsit de scrupule patriotice
Gafencu observă că exilații (se înțelege că nu numai cei români) „nu ascultă decât de ceea ce li se pare a fi dorințele, îndemnurile şi aspirațiile țărilor respective. Există o opoziție între prudența americană şi impetuozitatea exilanților de la Europa Liberă”.
În acest context, ceva mai larg am spune, fostul demnitar român şi comentator totodată pune într-o balanță dreaptă, sine ira et studio, ceea ce constată la „desk”-ul (redacția - postul) românesc, unde „opoziția se agravează prin faptul că şeful echipei româneşti nu este un român sută la sută (este un evreu din România, devenit cetățean britanic), şi că în această situație, omul este lipsit de scrupule patriotice şi crede că e mai înțelept şi mai conform cu interesul său să urmeze conştiincios linia americană, decât să se facă purtătorul de cuvânt al alarmaților şi al pretențiilor colegilor săi români. Tânărul este abil şi-şi cunoaşte bine meseria”. Şi, de parcă n-ar fi suficientă lipsa de scrupule patriotice, mai adaugă imparțialul oaspete o tuşă neagră la imaginea defavorabilă făcută acestuia: „o oarecare suficiență, care unită cu lipsa de calificare națională, exasperează pe colegii săi de la „desk”. Intrigile obişnuite în lumea exilului, amestecându-se în acest imbroglio, aproape că au reuşit să îi zdruncine poziția față de americani”.
Numai că revoluția ungară îi va consolida poziția în ochii americanilor prin prudența pe care „românul” o manifesta.”Din cauza aceasta, «tulburarea coloniei româneşti a crescut. Faptul de a avea în fruntea emisiunilor româneşti un om atât de puțin reprezentativ al interesului național, tocmai acum, când toate țările noastre ar trebui să fie în fierbere, slujeşte ca pretext unora şi altora, pentru a se intensifica pornirea împotriva şefului de la „desk»”. Recunoaşte mai departe, în Jurnal, nimeni altul decât colaboratorul onest al postului că, la München, s-a găsit chiar de la sosire, „într-un viespar”.
„Noel Bernard – este numele de împrumut al tânărului israelit – m-a copleşit cu amabilități, oferindu-mi dineuri şi recepții, unde am întâlnit toată elita statului major al stației de radio şi câteva notabilități ale oraşului. Membrii secției româneşti mă întâlneau pe la colțuri, pentru a-mi şopti durerile lor”.
Nu se putea să nu izbucnească şi diferendul politic care se manifesta. Acesta s-a concentrat asupra unui fapt pe care Gafencu îl avea la inimă şi pe care îl abordase nu o dată şi în Jurnal.
Ce teze trebuiau apărate în emisiuni? În concepția lui Gafencu şi a majorității exilanților: „trebuie susținută teza liberalizării sau teza eliberării?” țărilor satelite de sub influența sovietică.
Şi ce a constatat? „Pentru ca (unii exilații) să nu pară nişte instigatori şi nişte uneltitori de revoluții (aşa cum îi acuză sovieticii), când de la Europa Liberă preferă să acorde sprijinul lor cauzei lui Gomulka, mai mult decât lui Imre Nagy, compromisul acceptat de Moscova prezintă – după părerea lor – unele avantaje, în împrejurările de față, comparativ cu teza extremă care nu s-ar putea impune decât prin vărsări de sânge. Acest criteriu este cu atât mai plauzibil, cu cât americanii par hotărâți să nu-şi amestece sângele cu acela al luptătorilor pentru libertate. Exilații, dimpotrivă, preferă să susțină ideea eliberării, aşa cum preconizase revoluția din Ungaria; ei strâmbă din nas în fața încercărilor de a admite un compromis în privința comunismului. (Această controversă doctrinară este înainte de revoluția ungară; consecințele acestei revolte ungureşti, carența Occidentului şi învinuirile luptătorilor unguri, părăsiți în trista lor soartă, toate aceste evenimente ale căror consecințe împotriva Europei Libere, au fost violente, aveau să confirme şi să întărească politica prudenței. Este motorul pentru care compatrioții aşteaptă vizita noastră)”.
Autorul însemnărilor recunoaşte, la cald, că problemele nu sunt susceptibile de a fi soluționate printr-o discuție teoretică. Soluția pe care Gafencu o întrevede şi a apărat-o a fost tranşantă: „postul de la München, în ansamblu, trebuie să susțină eliberarea statului, atât de sovietici, cât şi de comunism”, lucru demonstrat şi în publicistica sa.