Anul Caragiale

În 2012, se împlineşte un secol de când s-a stins I. L. Caragiale, la Berlin (şi, doar se spune, căci opinia pudică ocroteşte cu milosârdie acest detaliu, deci, se spune că a răposat în brațele unei focoase duduci, încercând să şteargă, prin eforturi „titanice” diferența de vârstă dintre cei doi, ea – 25, el – 60 de ani... deci, iată că însăşi scena de final a vieții Maestrului, o viață, la urma urmelor, aidoma volumului intitulat la fel, „Momente şi schițe”, aşadar, scena ultimă – un fel de „moment” al extazului constituției precare ce-l plasează pe pehlivanul nostru național într-o doar „schiță” a eternității, vă mai aduceți aminte, nu-i aşa, cum se încheie „O scrisoare pierdută”?, cu replica lui Pristanda: „Curat constituțional! Muzica! Muzica!” – ei bine, scena finală a vieții lui Caragiale împrumută ceva din acel melanj de aplicații estetice derulate în meta-comic, adică disoluția grotescului în ridicol şi a parodiei în caricatural, tipice numai personajelor din opera sa!)...
Dar, gata, ştim: viața nu înseamnă opera! Însă, totodată, trebuie să recunoaştem că în acest an, peste Caragiale nu se poate trece. Nu se poate, fiindcă suntem obligați din două motive, două exigențe morale: 1) că ăsta-i anul, 2012, n-avem ce-i face, când se împlinesc fix 100 câți s-au scurs de la moartea lui şi de când suntem singuri (fără el, dar, atenție, şi cu el!) şi, apoi, 2) tot anul acesta, 2012, vor avea loc alegeri locale şi generale (iar, când auzim de alegeri, ştim cu certitudine că spectacolul e asiguripsit, deoarece e rost de „O scrisoare pierdută”, ce se va juca, nesmintit, peste tot, de la ultimul cătun prăfos din măruntaiele țării, până la palatele luxoase de pe cheiurile Dâmboviței!).
Semnele lui Caragiale sunt însă neschimbate. Ca şi la sfârşitul anului trecut. Ca şi din anul de dinaintea anului trecut. Ca şi acum trei ani. Şi tot aşa... ca şi acum un veac. În sensul că avem acelaşi Maestru, constant şi peste tot. Ca o picătură de otravă festivă, pe care o descoperim până la cel mai mic nivel al existenței, până în cel mai insignifiant ungher al ființei naționale. Până la stadiul de celulă a genomului, până acolo suntem „impregnați” de morbul (era să scriu moftul!) Grecoteiului!...
În România, asistăm la aceeaşi simfonie, repetată până la isterizare, a Marelui Nimic, a pastişei ce nu copiază absolut niciun model, fiindcă n-are nevoie, se consideră ea însăşi un reper, un model (şi, Doamne fereşte! să zici ceva urât, vreo vorbă nelalocul ei despre dânsa!). E cât se poate de normal ca țara în care hiperbola „Şi Vodă-i un munte!...” este la îndemâna oricui să se creadă a fi fiind singura posesoare a adevărului universal, unica deținătoare a pocalului cu genuin al lumii. De aceea, în România, constatăm că la fiecare început de an (sau, mă rog, oricând, la mijloc, la sfârşit, nu contează, rezultatul e acelaşi!), că, în ceea ce priveşte comportamentul public al cetățeanului, nimic nu s-a schimbat. Aceeaşi atmosferă neserioasă şi fără conținut, fluşturatică şi nestatornică, inconştientă şi bezmetică, aceeaşi veselie smintită, acelaşi soi de hedonism de mahala, de Moşi cu aere de Prater. De bâlci cu Vasilache şi Mărioara, fluturând preten-ții de Molière la curtea Regelui. Şi, bineînțeles, cu aceleaşi personaje caraghioase şi tâmpe, aceiaşi stupizi abisali, aceleaşi canalii voioase, aceleaşi primadone banlieuzarde, aceiaşi mitocani liniştiți, aceiaşi mitomani neliniştiți, aceiaşi ticăloşi îngălați în bonomie... Altfel spus, aceiaşi contemporani (ai lui Nenea Iancu, negreşit şi ai noştri, normal, ca brazii!), la care nici nu ştii ce să remarci mai întâi: prostia eroizantă magnifică, tembelismul nedureros de flagrant şi mârlănia sublim-rugoasă, ori țopismul cu sclipici, delirul vulgar-melancolic şi ciocoismul cu fireturi...
Greu! Greu de tot va fi pentru curioşii (neaparținând, fireşte, celebrului grup de cercetători britanici...!) ori antropologii din viitor, de peste (încă) un secol – aproape insurmontabilă dificultatea! – să descopere, să creeze, să alcătuiască, să elaboreze o paradigmă de funcționare (pe orice axă posibilă!) a poporului român. Singulară. Liberă. Autonomă. Adică, în afara ecuației Caragiale. Fără să fie prezent factorul Nenea Iancu. În lipsa faimoasei constatări: „C’eşt’ copil?!”... Mission impossible!
Dar, pentru că un tânăr moralist al Cetății îi îndemna, de curând, pe comentatori, analişti şi vectori de imagine să nu mai răspândească depresii prin luările lor de poziție, fiindcă, spunea el, optimismul este o formă de politețe, vom încheia şi noi într-o notă sprințară, altfel decât grosolăniile de până acum. Şi anume, singurătatea contemplației la care ne-a „condamnat” Caragiale nu este adevărată. E falsă. Se simte de la o poştă matrapazlâcul. Cortina abia e-n stare să ascundă hărmălaia generală zglobie a încleştării noastre cu destinul neizbăvit. Pe care domnul A. Dandanache a sintetizat-o şarmant: luptă, luptă si dă-i, si dă-i si luptă!
Aşadar, n-avem a ne face defel pricină de deznădejde. E bine, e anul Caragiale şi, în fond, cât se poate de constituțional, nu-i aşa?, ca noi, boboru’, să continuăm să jucăm, nesinchisit, la chilometru... Muzica! Muzica!.