Miscellanea
Eugenia Ţarălungă
Breviar editorial
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2/2012
Blogstory, de Nora Iuga, colecția Jurnal, seria Memorialistică, Casa de pariuri literare, 2011, 122 pagini
20 de luni de scris, călătorii, amintiri, caraghioslâcuri şi „baliverne” din 4x 20 de ani de scris, călătorii, amintiri, inclusiv (sau mai ales) din locul indicat cu mare acuratețe de autoare în deschiderea volumului – Pass auf: „Aici a vomat Goethe”. Şi cum din călătorii scriem scrisori către cei dragi, de care ne leagă amintiri şi afinități, iată un fragment de corespondență în amintirea unui trio de zile mari, ce trece dincolo de mode, generații (’70 au ba), dincolo de vârste: Nora – Geoge Almosnino – Dinu Abăluță: „Dragă Dinule, (...) Nici nu ştii ce mult cred eu în căutători, în artiştii care nu se definesc pe ei de la început, în nemulțumiții de sine, declarați sau nedeclarați, în dansatorii ăştia care rămân pe ringul de dans şi la tango, şi la vals, şi la foxtrot, şi la conga, şi la samba, şi la rock, şi la lambada... în toate generațiile există piloți de ăştia de încercare şi nici prin gând nu le trece că ar putea avea ceva în comun – auzi, Constantin Abăluță în comun cu Claudiu Komartin sau cu Elena Vlădăreanu – de fapt suntem toți zarzavaturi puse pe-o tarabă, ce, tu crezi că Nora luga nu poate sta foarte bine lângă Angela Marinescu ca un broccoli lângă o conopidă? În Germania, conopida e mai scumpă decât broccoli, asta ca să nu mă suspectați. Mă întorc la tine şi la toți cei cu marile surprize, toți cei cu corsetul prea strâmt, care simt mereu nevoia să-şi schimbe look-ul, să aibă altă identitate. (...) S-ar putea ca longevitatea prieteniei noastre să se fi datorat şi multor afinități dintre tine şi Nino: o discreție absolută în tot ceea ce vă era intim, o finețe care atestă vechimea unor familii ca într-un arbore genealogic, atracții stranii pentru ființe mărunte, inobservabile, ajungând până la derutantele, ridicolele, tristele îndrăgostiri de obiecte. Ții minte, Dinule, cum primul tău drum, când veneai la noi, era să te duci la bucătărie şi să cauți în sertar tirbuşonul ăla vechi de fier, aproape ruginit, doar să te uiți la el, sau şopârla de aramă, moştenire de la Leon, a cărei coadă o foloseai în locul tirbuşonului, dispărut aşa, din senin... da, te îndrăgosteai de acele creaturi lipsite de conştiința existenței lor, cărora parcă voiai să le insufli conştiința ta, cum făcea Nino cu bețele lui, regimentele lui de bețe cu care declanşa războaie. Fiecare simțim nevoia să ne aruncăm în luptă cu ce putem... dragostea ta pentru acele meserii dispărute: pălărieri, pingelari, reparatori de maşini de scris, remaieuzele şi uite aşa ne iubim noi pentru ciotul ăla de creion, păstrat ani de zile în penar fără să ştim de ce.”
Sau dincoace de Stix, de Liviu Georgescu, colecția Biblioteca Românească, Editura Paralela 45, 2011, 110 pagini
Sau dincoace de Cenaclul de luni, sau dincoace de Atlantic, sau dincoace de anul 2000. Tot felul de repere din bio-bibliografia unui medic iubitor de poezie sau a unui poet român care este medic în SUA. Despre volumele sale, apărute în România după 2000 în ritm aproape anual, s-au pronunțat nu o dată: Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigur-cu, Daniel Cristea-Enache, Al Cistele-can. Poetul se aşază binişor, temeinic, apodictic, în vecinătatea apocalipsei sau măcar a limitei zgunțuroase ce nu se lasă trecută cu uşurință, de unde şi recurența unui termen pe care abia acum l-am regăsit (cvasi-imprevizibil!) a face parte din zona semantică a verbelor „a examina, a cerceta, a iscodi”...: „visele mele se frecau de copaci şi ei înfloreau” (pp. 6-7, plus coperta a IV-a), „turnul se freacă de cer ca un cui intrat în lemn” (p. 19), „Sângele se freacă de oase, albastru şi pur./ Nimbul creşte din pieptul stâng./ Ruga se ridică în soare./ Peste văile morții planeții plâng/ şi moartea dispare./ Vorbirea înmugureşte pe buze/ cu lumi lehuze./ La stele rotitoare se-nchină./ Cuvintele se rup în aşchii de lumină.” (p. 88).
Menghinele, fie ele şi „sclipitoare”, trâmbițele care trec metalul în sunete şi „ceruri concentrice”, mercurul gata să „cânte în treceri” (p. 16), rugina întâlnită mai la tot pasul – „curge rugina prin miezul fierului” (p. 19), „curge fierul prin rugina veacului” (p. 27) – conduc materia cea mai densă, metalul, spre o fluiditate a particulelor sau a vibrațiilor ce abia ating limite senzoriale ale ființelor din lumea de acum. Sau din lumile „lehuze” ce vor fi fiind deja prin preajmă.
persona non grata (scriptorium index), de Valentin Predescu, colecția Poeți români contemporani, Editura Brumar, 2011, 112 pagini
„Mai mult decât ai noştri/ suntem ai Imposibilului;// Culoarea acestuia este un chiot lung de tren/ lung până dincolo de nervi/ când nervii nu sunt decât ai noştri/ când îi împachetăm ca pe nişte inconsistenți.// Ne căutăm oraşul ca pe o femeie/ dar imposibilă e statornicia./ Riscul de-a ne călca pe nervi, ca şi pe suflet/ ne împinge în imposibil/ şi-n idei de noi tot mai străine.// Rămânem de unde-am venit/ ca broasca râioasă în apa de lac./ Numai malurile se despică şi se duc în viitor/ precum o unică imposibilitate posibilă./ Mai mult decât ai noştri/ suntem ai Increatului ce ne-a vrut în poema comună/ la un mod atât de imposibil de-ți vine să fugi./ Dar asta nu priveşte pe nimeni.” Un cavaler al idealismului, al Adevărului, un locuitor al Empireului, disident anticomunist, anchetat şi hărțuit mereu de fosta Securitate. Poetul Valentin Predescu a fost apreciat de-a lungul timpului de Gh. Tomozei, Cezar Ivănescu, Echim Vancea, Aurel Sibiceanu, iar dintre numele feminine ar fi de notat, nu-i aşa, cum altfel?!, Conița Lena, Dulcineea care nu a avut nici pe departe o viață dulce şi nici poezia ei nu e una diafană, roz („Azi îmi pun chiloții roz şi mă dau cu chinoroz” – aşa sună un vers al ei, al Coniței de Cotmeana, din 1973 soții Predescu locuind în acea comună argeşană unde supraviețuiesc crescând animale, sculptând în lemn şi scriind poezie). Prefața volumului este semnată de Magda Grigore.
Interiorul lucrurilor, de Simona Grazia Dima, Editura Vinea, 2011, 98 pagini
Simona Grazia Dima plonjează subtil în interiorul lucrurilor, imaginând sau găsind te miri unde un „terminal pentru plecări”, un „vârtej deasupra Senei supărate”, câteva „foițe căzute din paradis” sau „unghiul căderii frunzelor, nuanțele mistuirii unor boabe de siliciu”. Un refuz, cu obstinație repetat, al căldicelului, opțiunea mergând ferm, programatic, spre „sfeşnicele-lănci”: (...) „în magazin ai răspuns parcă/ la această ardoare şi ai făcut o reverență/ în sufletul tău pentru ea, atunci când, dintre toate/ dulcețurile, mi-o recomanzi pe cea de trandafiri./ Politețea mai presus de orice, în vreme ce-mi întinzi/ borcanul cu forfot răcoros în el, o calmă vâlvătaie./ (...) Cumpăr dulceața de trandafiri, mă pierd/ în icoana bobocului translucid –/ foc latent, care-mi aduce-aminte că, în pofida/ umilinței, eu am puterea!/ Şi pe moarte de-aş fi, puterea aceea ar fi în mine întreagă./ Neguțătorule, tu ai noblețe, fiindcă recunoşti, într-un/ om deposedat, rangul său – cineva/ care, fără-a avea nimic,/ este totuşi bogat şi demn de respect./ Acasă, ca-ntr-o catedrală, în tăcere,/ gust câte-o petală trandafirie,/ sorb ceea ce n-am fost,/ ce n-am putut fi, dar mă aşteaptă intact./ Pe sub geam trec, aromate,/ într-un vacarm însumând tăcerea,/ râuri de oameni./ Doar Domnul îmi vede masa, gardată de sfeşnice-lănci./ Pentru toată durerea mea,/ El mă va preface-ntr-un trandafir.”
Pe copertă – Owl, un bronz auriu al sculptorului româno-american Con-stantin Antonovici, o bufniță ce face din noapte zi, iar pe cele nevăzute reuşeşte să le facă vizibile.
Dicționarul critic al poeziei ieşene contemporane. Autori. Cărți. Teme, de Emanuela Ilie, Editura Fundației Culturale Poezia, 2011, 332 pagini
Emanuela Ilie (n. 17.09.1976) şi-a obişnuit cititorii, dar şi pe cei care o citează, cu volume care nu merită deloc să fie date la o parte, decât pentru a fi reluate când şi când, la nevoie sau din pură plăcere. Dacă difuzarea cărții nu ar fi numai o vorbă „de dânşii inventată”, această carte, cu preț de 10 ori mai mic decât numărul de pagini (datorită finanțării AFCN), ar putea fi una de găsit şi de citit cu interes pe toate drumurile, iertată fie-mi subiectivitatea! Sunt incluşi 50 de autori care au min. 2 volume notabile – ori mai multe ediții ale unei singure cărți, cum e cazul lui Constantin Acosmei, cu Jucăria mortului. „Informații despre cele mai semnificative grupări culturale care au colorat viața ieşeană a ultimelor decenii („Neoeminescienii de la Iaşi” sau „Grupul Orfic”, din care au făcut parte Mihai Ursachi, Dan Laurențiu şi Cezar Ivănescu; Clubul8, care i-a inclus, între alții, şi pe Ovidiu Nimigean, Mick Astner şi Constantin Acosmei; cenaclul Outopos, la şedințele căruia au citit şi poeții Şerban Axinte, Bogdan Baghiu, Livia Iacob, Codrin Dinu Vasiliu) se regăsesc, într-o formă sau alta, în corpul articolelor alocate unora dintre ei.” (...) „Cu sau fără voie, fiecare centru de influență poetică îşi exercită şi încurajează această influență în varii moduri (de la cenacluri şi alte manifestări culturale la reviste literare considerate de prim raft), încercând să coaguleze măcar numele poeților şi criticilor celor mai bine cotați din arealul respectiv. O istorie a poeziei româneşti contemporane. (Pe) Centri şi sfere de influență rămâne, totuşi, o promisiune pe care autoarea şi-o face în primul rând sieşi, abia apoi liricii actuale, pe nedrept rămase (iarăşi orice s-ar spune) în umbra prozei, a criticii şi a genurilor de frontieră.” Dintre autorii dispăruți dintre noi, figurează, în ordine alfabetică: Irina Andone, Petru Aruştei, Nicolae Manea, Alexandru Mălin Tacu.
Elegii de pe strada mea, de Florin Dochia, Editura Premier, Ploieşti, 2011, 100 pagini
În poezia lui Florin Dochia se despletesc muzici de tot felul, de pe vremea magnetofoanelor sau de mai devreme, a dodecafonismului, sau a „violoncelului de mosc”, sau a clavirului bacovian, sau a celui dintâi cântat recurent al cocoşului, sau al emblematicului dust in the wind. Sau chiar mai de-acum, când muzica tastelor miraculoase ne duce spre un alfabet sau altul, spre o globalizare sau alta – pardon, tocmai că globalizarea e una şi aceeaşi, e suflul ce spulberă praful de pe toate străzile, din Babilon sau de oriunde altundeva, şi doar cultura cea uitată şi prăfuită mai poate întrucâtva rezista: „Pe strada mea se plimbă buldozere şi muncitori cu/ veste reflectorizante, trece şi poliția sub/ acoperire. Fetele nu trec. Pe strada mea/ fetele se trec. Care scapă, se sinucide./ Excepțiile se mărită. Oricum ratez. De asta/ îmi place la casa lu alberto unde visele se/ fac puf de gutuie sub degete umede.// Pe strada mea nu e casa lu alberto, casa lu alberto e/ pe plaja adriatică la care visez io şi cu/ vecinul de iulie. Vecinul de august visează/ la pescuitul de noapte. El e braconier. / Poposeşte dis de dimineață pe mal de lac,/ să le facă broaştelor pe plac. Vecinul de august nu prinde nimic. De asta am să-l/ mut în septembrie. Aici e ceață şi nu-l vede/ nimeni. Aici e altă poveste. L-am legat de o/ salcie cu fire de aur. La răsărit vin/ wilhelminele şi sabilele să-i ia hainele./ Vecinul meu de septembrie va fi sacrificat/ pe altare. Are urechile înfundate cu ceară./ L-aşteaptă undeva clitemnestra. Castor,/ polux şi elena s-au scufundat în uitare. E/ furtună pe mare. Valurile aruncă la țărm// penelope. Peste creste vine oreste. Se face/ linişte. Doar strălucirea stiletului sau/ scânteia electroşocului. Nimeni nu ştie precis. Regizorul e un proscris. Penelopele/ se revarsă din culise şi vecinul de/ septembrie se-n toarce în august şi mă ia la/ palme. Fug pe ştrase...// Alberto! adu wilhelminele şi sabilele, că aedul e orb/ şi uituc. Vecinul de august se preface în/ eunuc. Închid ferestrele. Atât mai apuc.// Postaşul e deja la casa următoare. Corabia se/ scufundă pe strada mea. Într-o seară va/ cădea şi o stea.”
Octoih, de Ieromonah Macarie, ediție jubiliară la 500 de ani, colectiv, Arhiepiscopia Târgoviştei, Academia Română, Biblioteca Academiei Româ-ne – filiala Cluj-Napoca, 2009, 2 vol., 412 + 138 pagini
O serie de capodopere ale spiritua-lității şi culturii româneşti a început a fi editată în 2008 de către Arhiepiscopia Târgoviştei prin publicarea Liturghie-rului lui Macarie. Un an mai târziu, marcarea a cinci secole de la apariția Octoihului macarian a beneficiat de efortul, competența şi devoțiunea unui colectiv de redacție impresionant. Oameni de carte din Biblioteca Academiei, măiestria artistului plastic Mircia Dumitrescu, precum şi întreaga echipă condusă de regretatul Dan Horia Mazilu au făcut ca să vadă lumina tiparului atât textul facsimilat al volumului original din 1510 (412 pagini), cât şi studiile următoare – prefațate de ÎPS Mitropolit Nifon: „Structura Octoihului Ieromonahului Macarie” de Gheorghe Mihăilă, „Civilizația Țãrii Româneşti la 1500” de Rãzvan Theodorescu, „Isihasmul, rugãciunea şi cartea” de Dan Horia Mazilu, „Octoihul lui Macarie şi înfruntarea civilizațiilor la Dunãrea de Jos” de Dan Zamfiresu, lucrãri de profunzime filologică şi de amplasare în epocă, precum şi studiul liturgic al pr. conf. univ. dr. Marian Vâlciu: „Cartea şi perioada Octoihului, semnificația teologicã şi importanța lor pentru viața liturgicã a Bisericii”, ori studiile, deja clasice, ale lui Lajos şi Lidia A. Demeny „Tiparnița chirilicã macarianã din Țara Româneascã” şi cel al lui P.P. Panaitescu din 1939, cel mai vestit, „Octoihul lui Macarie (1510) şi originile tipografiei în Țara Româneascã”. Octoihul a fost compus de teologul bizantin Ioan Damaschinul în sec. al VIII-lea – era pe vremea când cărțile înfruntau timpul, cu atât mai mult atunci când erau scrise de un imnograf.
anotimpul din patmos, de Ioan Mărginean, colecția Poeți români contemporani, Editura Brumar, 2010, 90 pagini
58 de poeme în limba noastră cea de toate zilele, plus încă 18 traduse de tânara poetă Aida Hancer în „engleza contemporană” (ni se spune), cu un bonus de 5 desene ale pictorului clujean Dan Emilian Daniel – aşa se prezintă cel de-al patrulea volum de poezii al pr. Ioan Mărginean din Dej, aflat sub semnul cuvintelor din Apocalipsa, I, 9-12.
Mai degrabă vizionare decât apocaliptice (în sensul îndeobşte frecventat al termenului), poemele lui Ioan Mărginean se înscriu cuminți, fără nume, ordonate într-o înşiruire smerită („acest om vine din lumea celor egali/ Infernul sunt ceilalți”) în aşteptarea unui al treilea cântat al cocoşului, când noi zori se vor ivi şi părinții se vor cuibări în copiii lor de odinioară: „Cocoşii alungă noaptea precum puşca graurii orbi./ Atunci mă caut în somn şi-n calendare;/ strigătul e nerostit, lumina înțeleaptă./ Nu-i bine, îmi zic, poate ochii mi-s de lut,/ carnea frăgezită de cuie/ şi doar peste trei zile va veni sub chip de limbi de foc,/ peste noi, un veac mai plin de înălțare;/ vor odrăsli ape, porți se vor deschide,/ păsări vor ieşi din umbra pământului;/ muguri păstrați în zăpezi pentru zilele bucuriei/ şi părinți crescuți în copiii lor lungiți până la soare,/ într-o înviere mai dreaptă./ E greu să înnoptezi în vise,/ mereu te găsesc îngerii în rana deschisă/ ca-n rugăciunea ascunsă între două zile identice,/ între nopțile fără stele şi frigul polar adus aici/ de pescăruşii vestitori ai primăverii./ Degetele caută mâna, cenuşa focului – o aducere aminte./ A treia oară se aude cântul/ şi demonii pleacă descumpăniți/ cu trenul de seară.”
Pe coperta a IV-a a volumului regăsim aprecierile critice ale lui Daniel Cristea-Enache, Nichita Danilov, Ion Mureşan, Luigi Bambulea.
Jurnal din anii ‘70, de Liviu Franga, Editura Tiparg, Piteşti, 2011, 175 pagini
Ai zice că e o lectură agreabilă şi 100% cuminte, un jurnal adolescentin al unei fete, Clara Iacob, din vremea când nici măcar nu visai la telefoane mobile şi SMS-uri, iar acel grad de interactivitate existent între lector şi autor nu se democratizase într-atât încât să construiască ei, împreună, un final al „poveştii” jurnalului, în egală frățietate, aşa cum egali sunt cei care se află în corespondență prin e-mail, chiar dacă una dintre adrese este cea a autorului însuşi, clasicistul Liviu Franga.
Ce nu s-a schimbat în 40 de ani oare?! Iubirea sau pseudo-iubirea de pe la 17 ani, pragul psihologic al celor 20 de ani (17+3, cam rabatabil, de fapt), nevoia irepresibilă de a vorbi la telefon, de a scrie, de a asculta Bach, Beethoven, Mozart ori formații gen Sfinx, Beatles, Queen ş.a.m.d. Sau obişnuința de a citi (şi Enigma Otiliei, şi Antigona, şi Cu sânge rece de Truman Capote, şi Caius Iulius Caesar de Vl. Hanga, şi Pe aripile vântului – în 2 zile terminată, id est 16-17 ianuarie 1971). De la Clara cea „nebună, veselă, haioasă, uşchită, țăcănită, sărită, tra-la-la, trăsnită” accentul se deplasează spre Erich Alois Paulus, ipostaza mai mult sau mai puțin autobiografică a autorului: olimpic la română, „liniştit, calm, impasibil, imperturbabil, sigur pe orice mişcare, calculat la orice gest”. Dacă pentru Clara zborul înseamnă totul, chiar şi să planezi deasupra neantului („Poate atunci, măcar atunci, o să iasă pe scară, o mână a mea o s-o flutur în aer, şi un picior, şi-o să-i spun, Eri, uite cum zboară o pasăre, vii şi tu?, dacă nu vii tot o să zbor, singură, şi o să mă ridic peste acoperiş, peste parc, peste cartierul Izvor, peste voi, peste lume... Şi-o să zbor, dacă n-ai să mă opreşti... Dar nimeni nu poate să mai oprească o pasăre.”), în schimb, pentru Erich, până şi infinitul „lui” este strict departajat de „al altora” şi taxonomiile intră în coliziune frontală: „Sărmanul infinit, ce caută printre murdăriile noastre? Nu e o noțiune asexuată, cum ai putea crede. De el te leagă emoții neuitate şi doruri, plânsete, disperări, bucurii şi fericiri albastre. Iar după moarte sau în viață (uneori, e totuna), a te înălța tinzând spre infinit ar fi sublim, însă niciodată posibilul atingerii nu a existat. Mulțumiți-vă a-l contempla, voi. Pentru că infinitul vostru se cheamă iubire.”
Manual de scriere creativă. Scriitorul de ficțiune. Fă-te publicat! Apucă-te de scris!, de Nina Munteanu, colecția Compact, Editura Paralela 45, 2011, 190 pagini
Cum se vede şi din titlu, nu e vorba de un simplu „manual”, ci de o sumă (era să spun exhaustivă, dar nu se ştie până la „proba verității”) de îndemnuri entuziaste, tertipuri, strategii ş.cl. ce pot netezi drumul unui autor spre debut ori spre o nouă carte. Nina Munteanu, SF Girl, a căpătat o solidă notorietate în Canada – şi nu numai prin romanul Paradoxul lui Darwin, nominalizat la premiul „Aurora”, unul dintre cele mai importante premii naționale pentru science-fiction. SF Girl este fiica scriitorului Ilie Munteanu, originar din Kovin, din fostul Banat Sârbesc, şi ne îmboldeşte ba cu umor, ba cu patos, ba cu o imaginație debordantă, să reconsiderăm tot felul de atuuri la care poate nu ne gândisem –cum nu te gândeşti, de pildă, la numele lui Gopo în următoarea înşiruire: „Românilor le place să citească. Şi multora le place să scrie. Limba şi comunicarea au jucat dintotdeauna un rol deosebit în cultura noastră. Suntem de asemenea artişti redutabili. Brâncuşi. Lipatti. Enescu. Tzara. Creangă. Popescu-Gopo.” Cartea a fost adoptată de numeroase departamente de scriere creativă din cadrul unor universități şi colegii din Statele Unite şi Canada. Şi pentru că, de fapt, Meşterul Manole nu trăieşte doar în mit, iar cerul nu este pururi bleu-ciel nici măcar în SF-uri, n-ar strica să ținem cont şi de următorul moto, plasat chiar pe penultima pagină, spre luare-aminte: „Ceea ce oferă lumină, trebuie să îndure arsură” (Victor Frankl, reputat neurolog şi psihiatru, supraviețuitor al Auschwitzului).
20 de luni de scris, călătorii, amintiri, caraghioslâcuri şi „baliverne” din 4x 20 de ani de scris, călătorii, amintiri, inclusiv (sau mai ales) din locul indicat cu mare acuratețe de autoare în deschiderea volumului – Pass auf: „Aici a vomat Goethe”. Şi cum din călătorii scriem scrisori către cei dragi, de care ne leagă amintiri şi afinități, iată un fragment de corespondență în amintirea unui trio de zile mari, ce trece dincolo de mode, generații (’70 au ba), dincolo de vârste: Nora – Geoge Almosnino – Dinu Abăluță: „Dragă Dinule, (...) Nici nu ştii ce mult cred eu în căutători, în artiştii care nu se definesc pe ei de la început, în nemulțumiții de sine, declarați sau nedeclarați, în dansatorii ăştia care rămân pe ringul de dans şi la tango, şi la vals, şi la foxtrot, şi la conga, şi la samba, şi la rock, şi la lambada... în toate generațiile există piloți de ăştia de încercare şi nici prin gând nu le trece că ar putea avea ceva în comun – auzi, Constantin Abăluță în comun cu Claudiu Komartin sau cu Elena Vlădăreanu – de fapt suntem toți zarzavaturi puse pe-o tarabă, ce, tu crezi că Nora luga nu poate sta foarte bine lângă Angela Marinescu ca un broccoli lângă o conopidă? În Germania, conopida e mai scumpă decât broccoli, asta ca să nu mă suspectați. Mă întorc la tine şi la toți cei cu marile surprize, toți cei cu corsetul prea strâmt, care simt mereu nevoia să-şi schimbe look-ul, să aibă altă identitate. (...) S-ar putea ca longevitatea prieteniei noastre să se fi datorat şi multor afinități dintre tine şi Nino: o discreție absolută în tot ceea ce vă era intim, o finețe care atestă vechimea unor familii ca într-un arbore genealogic, atracții stranii pentru ființe mărunte, inobservabile, ajungând până la derutantele, ridicolele, tristele îndrăgostiri de obiecte. Ții minte, Dinule, cum primul tău drum, când veneai la noi, era să te duci la bucătărie şi să cauți în sertar tirbuşonul ăla vechi de fier, aproape ruginit, doar să te uiți la el, sau şopârla de aramă, moştenire de la Leon, a cărei coadă o foloseai în locul tirbuşonului, dispărut aşa, din senin... da, te îndrăgosteai de acele creaturi lipsite de conştiința existenței lor, cărora parcă voiai să le insufli conştiința ta, cum făcea Nino cu bețele lui, regimentele lui de bețe cu care declanşa războaie. Fiecare simțim nevoia să ne aruncăm în luptă cu ce putem... dragostea ta pentru acele meserii dispărute: pălărieri, pingelari, reparatori de maşini de scris, remaieuzele şi uite aşa ne iubim noi pentru ciotul ăla de creion, păstrat ani de zile în penar fără să ştim de ce.”
Sau dincoace de Stix, de Liviu Georgescu, colecția Biblioteca Românească, Editura Paralela 45, 2011, 110 pagini
Sau dincoace de Cenaclul de luni, sau dincoace de Atlantic, sau dincoace de anul 2000. Tot felul de repere din bio-bibliografia unui medic iubitor de poezie sau a unui poet român care este medic în SUA. Despre volumele sale, apărute în România după 2000 în ritm aproape anual, s-au pronunțat nu o dată: Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigur-cu, Daniel Cristea-Enache, Al Cistele-can. Poetul se aşază binişor, temeinic, apodictic, în vecinătatea apocalipsei sau măcar a limitei zgunțuroase ce nu se lasă trecută cu uşurință, de unde şi recurența unui termen pe care abia acum l-am regăsit (cvasi-imprevizibil!) a face parte din zona semantică a verbelor „a examina, a cerceta, a iscodi”...: „visele mele se frecau de copaci şi ei înfloreau” (pp. 6-7, plus coperta a IV-a), „turnul se freacă de cer ca un cui intrat în lemn” (p. 19), „Sângele se freacă de oase, albastru şi pur./ Nimbul creşte din pieptul stâng./ Ruga se ridică în soare./ Peste văile morții planeții plâng/ şi moartea dispare./ Vorbirea înmugureşte pe buze/ cu lumi lehuze./ La stele rotitoare se-nchină./ Cuvintele se rup în aşchii de lumină.” (p. 88).
Menghinele, fie ele şi „sclipitoare”, trâmbițele care trec metalul în sunete şi „ceruri concentrice”, mercurul gata să „cânte în treceri” (p. 16), rugina întâlnită mai la tot pasul – „curge rugina prin miezul fierului” (p. 19), „curge fierul prin rugina veacului” (p. 27) – conduc materia cea mai densă, metalul, spre o fluiditate a particulelor sau a vibrațiilor ce abia ating limite senzoriale ale ființelor din lumea de acum. Sau din lumile „lehuze” ce vor fi fiind deja prin preajmă.
persona non grata (scriptorium index), de Valentin Predescu, colecția Poeți români contemporani, Editura Brumar, 2011, 112 pagini
„Mai mult decât ai noştri/ suntem ai Imposibilului;// Culoarea acestuia este un chiot lung de tren/ lung până dincolo de nervi/ când nervii nu sunt decât ai noştri/ când îi împachetăm ca pe nişte inconsistenți.// Ne căutăm oraşul ca pe o femeie/ dar imposibilă e statornicia./ Riscul de-a ne călca pe nervi, ca şi pe suflet/ ne împinge în imposibil/ şi-n idei de noi tot mai străine.// Rămânem de unde-am venit/ ca broasca râioasă în apa de lac./ Numai malurile se despică şi se duc în viitor/ precum o unică imposibilitate posibilă./ Mai mult decât ai noştri/ suntem ai Increatului ce ne-a vrut în poema comună/ la un mod atât de imposibil de-ți vine să fugi./ Dar asta nu priveşte pe nimeni.” Un cavaler al idealismului, al Adevărului, un locuitor al Empireului, disident anticomunist, anchetat şi hărțuit mereu de fosta Securitate. Poetul Valentin Predescu a fost apreciat de-a lungul timpului de Gh. Tomozei, Cezar Ivănescu, Echim Vancea, Aurel Sibiceanu, iar dintre numele feminine ar fi de notat, nu-i aşa, cum altfel?!, Conița Lena, Dulcineea care nu a avut nici pe departe o viață dulce şi nici poezia ei nu e una diafană, roz („Azi îmi pun chiloții roz şi mă dau cu chinoroz” – aşa sună un vers al ei, al Coniței de Cotmeana, din 1973 soții Predescu locuind în acea comună argeşană unde supraviețuiesc crescând animale, sculptând în lemn şi scriind poezie). Prefața volumului este semnată de Magda Grigore.
Interiorul lucrurilor, de Simona Grazia Dima, Editura Vinea, 2011, 98 pagini
Simona Grazia Dima plonjează subtil în interiorul lucrurilor, imaginând sau găsind te miri unde un „terminal pentru plecări”, un „vârtej deasupra Senei supărate”, câteva „foițe căzute din paradis” sau „unghiul căderii frunzelor, nuanțele mistuirii unor boabe de siliciu”. Un refuz, cu obstinație repetat, al căldicelului, opțiunea mergând ferm, programatic, spre „sfeşnicele-lănci”: (...) „în magazin ai răspuns parcă/ la această ardoare şi ai făcut o reverență/ în sufletul tău pentru ea, atunci când, dintre toate/ dulcețurile, mi-o recomanzi pe cea de trandafiri./ Politețea mai presus de orice, în vreme ce-mi întinzi/ borcanul cu forfot răcoros în el, o calmă vâlvătaie./ (...) Cumpăr dulceața de trandafiri, mă pierd/ în icoana bobocului translucid –/ foc latent, care-mi aduce-aminte că, în pofida/ umilinței, eu am puterea!/ Şi pe moarte de-aş fi, puterea aceea ar fi în mine întreagă./ Neguțătorule, tu ai noblețe, fiindcă recunoşti, într-un/ om deposedat, rangul său – cineva/ care, fără-a avea nimic,/ este totuşi bogat şi demn de respect./ Acasă, ca-ntr-o catedrală, în tăcere,/ gust câte-o petală trandafirie,/ sorb ceea ce n-am fost,/ ce n-am putut fi, dar mă aşteaptă intact./ Pe sub geam trec, aromate,/ într-un vacarm însumând tăcerea,/ râuri de oameni./ Doar Domnul îmi vede masa, gardată de sfeşnice-lănci./ Pentru toată durerea mea,/ El mă va preface-ntr-un trandafir.”
Pe copertă – Owl, un bronz auriu al sculptorului româno-american Con-stantin Antonovici, o bufniță ce face din noapte zi, iar pe cele nevăzute reuşeşte să le facă vizibile.
Dicționarul critic al poeziei ieşene contemporane. Autori. Cărți. Teme, de Emanuela Ilie, Editura Fundației Culturale Poezia, 2011, 332 pagini
Emanuela Ilie (n. 17.09.1976) şi-a obişnuit cititorii, dar şi pe cei care o citează, cu volume care nu merită deloc să fie date la o parte, decât pentru a fi reluate când şi când, la nevoie sau din pură plăcere. Dacă difuzarea cărții nu ar fi numai o vorbă „de dânşii inventată”, această carte, cu preț de 10 ori mai mic decât numărul de pagini (datorită finanțării AFCN), ar putea fi una de găsit şi de citit cu interes pe toate drumurile, iertată fie-mi subiectivitatea! Sunt incluşi 50 de autori care au min. 2 volume notabile – ori mai multe ediții ale unei singure cărți, cum e cazul lui Constantin Acosmei, cu Jucăria mortului. „Informații despre cele mai semnificative grupări culturale care au colorat viața ieşeană a ultimelor decenii („Neoeminescienii de la Iaşi” sau „Grupul Orfic”, din care au făcut parte Mihai Ursachi, Dan Laurențiu şi Cezar Ivănescu; Clubul8, care i-a inclus, între alții, şi pe Ovidiu Nimigean, Mick Astner şi Constantin Acosmei; cenaclul Outopos, la şedințele căruia au citit şi poeții Şerban Axinte, Bogdan Baghiu, Livia Iacob, Codrin Dinu Vasiliu) se regăsesc, într-o formă sau alta, în corpul articolelor alocate unora dintre ei.” (...) „Cu sau fără voie, fiecare centru de influență poetică îşi exercită şi încurajează această influență în varii moduri (de la cenacluri şi alte manifestări culturale la reviste literare considerate de prim raft), încercând să coaguleze măcar numele poeților şi criticilor celor mai bine cotați din arealul respectiv. O istorie a poeziei româneşti contemporane. (Pe) Centri şi sfere de influență rămâne, totuşi, o promisiune pe care autoarea şi-o face în primul rând sieşi, abia apoi liricii actuale, pe nedrept rămase (iarăşi orice s-ar spune) în umbra prozei, a criticii şi a genurilor de frontieră.” Dintre autorii dispăruți dintre noi, figurează, în ordine alfabetică: Irina Andone, Petru Aruştei, Nicolae Manea, Alexandru Mălin Tacu.
Elegii de pe strada mea, de Florin Dochia, Editura Premier, Ploieşti, 2011, 100 pagini
În poezia lui Florin Dochia se despletesc muzici de tot felul, de pe vremea magnetofoanelor sau de mai devreme, a dodecafonismului, sau a „violoncelului de mosc”, sau a clavirului bacovian, sau a celui dintâi cântat recurent al cocoşului, sau al emblematicului dust in the wind. Sau chiar mai de-acum, când muzica tastelor miraculoase ne duce spre un alfabet sau altul, spre o globalizare sau alta – pardon, tocmai că globalizarea e una şi aceeaşi, e suflul ce spulberă praful de pe toate străzile, din Babilon sau de oriunde altundeva, şi doar cultura cea uitată şi prăfuită mai poate întrucâtva rezista: „Pe strada mea se plimbă buldozere şi muncitori cu/ veste reflectorizante, trece şi poliția sub/ acoperire. Fetele nu trec. Pe strada mea/ fetele se trec. Care scapă, se sinucide./ Excepțiile se mărită. Oricum ratez. De asta/ îmi place la casa lu alberto unde visele se/ fac puf de gutuie sub degete umede.// Pe strada mea nu e casa lu alberto, casa lu alberto e/ pe plaja adriatică la care visez io şi cu/ vecinul de iulie. Vecinul de august visează/ la pescuitul de noapte. El e braconier. / Poposeşte dis de dimineață pe mal de lac,/ să le facă broaştelor pe plac. Vecinul de august nu prinde nimic. De asta am să-l/ mut în septembrie. Aici e ceață şi nu-l vede/ nimeni. Aici e altă poveste. L-am legat de o/ salcie cu fire de aur. La răsărit vin/ wilhelminele şi sabilele să-i ia hainele./ Vecinul meu de septembrie va fi sacrificat/ pe altare. Are urechile înfundate cu ceară./ L-aşteaptă undeva clitemnestra. Castor,/ polux şi elena s-au scufundat în uitare. E/ furtună pe mare. Valurile aruncă la țărm// penelope. Peste creste vine oreste. Se face/ linişte. Doar strălucirea stiletului sau/ scânteia electroşocului. Nimeni nu ştie precis. Regizorul e un proscris. Penelopele/ se revarsă din culise şi vecinul de/ septembrie se-n toarce în august şi mă ia la/ palme. Fug pe ştrase...// Alberto! adu wilhelminele şi sabilele, că aedul e orb/ şi uituc. Vecinul de august se preface în/ eunuc. Închid ferestrele. Atât mai apuc.// Postaşul e deja la casa următoare. Corabia se/ scufundă pe strada mea. Într-o seară va/ cădea şi o stea.”
Octoih, de Ieromonah Macarie, ediție jubiliară la 500 de ani, colectiv, Arhiepiscopia Târgoviştei, Academia Română, Biblioteca Academiei Româ-ne – filiala Cluj-Napoca, 2009, 2 vol., 412 + 138 pagini
O serie de capodopere ale spiritua-lității şi culturii româneşti a început a fi editată în 2008 de către Arhiepiscopia Târgoviştei prin publicarea Liturghie-rului lui Macarie. Un an mai târziu, marcarea a cinci secole de la apariția Octoihului macarian a beneficiat de efortul, competența şi devoțiunea unui colectiv de redacție impresionant. Oameni de carte din Biblioteca Academiei, măiestria artistului plastic Mircia Dumitrescu, precum şi întreaga echipă condusă de regretatul Dan Horia Mazilu au făcut ca să vadă lumina tiparului atât textul facsimilat al volumului original din 1510 (412 pagini), cât şi studiile următoare – prefațate de ÎPS Mitropolit Nifon: „Structura Octoihului Ieromonahului Macarie” de Gheorghe Mihăilă, „Civilizația Țãrii Româneşti la 1500” de Rãzvan Theodorescu, „Isihasmul, rugãciunea şi cartea” de Dan Horia Mazilu, „Octoihul lui Macarie şi înfruntarea civilizațiilor la Dunãrea de Jos” de Dan Zamfiresu, lucrãri de profunzime filologică şi de amplasare în epocă, precum şi studiul liturgic al pr. conf. univ. dr. Marian Vâlciu: „Cartea şi perioada Octoihului, semnificația teologicã şi importanța lor pentru viața liturgicã a Bisericii”, ori studiile, deja clasice, ale lui Lajos şi Lidia A. Demeny „Tiparnița chirilicã macarianã din Țara Româneascã” şi cel al lui P.P. Panaitescu din 1939, cel mai vestit, „Octoihul lui Macarie (1510) şi originile tipografiei în Țara Româneascã”. Octoihul a fost compus de teologul bizantin Ioan Damaschinul în sec. al VIII-lea – era pe vremea când cărțile înfruntau timpul, cu atât mai mult atunci când erau scrise de un imnograf.
anotimpul din patmos, de Ioan Mărginean, colecția Poeți români contemporani, Editura Brumar, 2010, 90 pagini
58 de poeme în limba noastră cea de toate zilele, plus încă 18 traduse de tânara poetă Aida Hancer în „engleza contemporană” (ni se spune), cu un bonus de 5 desene ale pictorului clujean Dan Emilian Daniel – aşa se prezintă cel de-al patrulea volum de poezii al pr. Ioan Mărginean din Dej, aflat sub semnul cuvintelor din Apocalipsa, I, 9-12.
Mai degrabă vizionare decât apocaliptice (în sensul îndeobşte frecventat al termenului), poemele lui Ioan Mărginean se înscriu cuminți, fără nume, ordonate într-o înşiruire smerită („acest om vine din lumea celor egali/ Infernul sunt ceilalți”) în aşteptarea unui al treilea cântat al cocoşului, când noi zori se vor ivi şi părinții se vor cuibări în copiii lor de odinioară: „Cocoşii alungă noaptea precum puşca graurii orbi./ Atunci mă caut în somn şi-n calendare;/ strigătul e nerostit, lumina înțeleaptă./ Nu-i bine, îmi zic, poate ochii mi-s de lut,/ carnea frăgezită de cuie/ şi doar peste trei zile va veni sub chip de limbi de foc,/ peste noi, un veac mai plin de înălțare;/ vor odrăsli ape, porți se vor deschide,/ păsări vor ieşi din umbra pământului;/ muguri păstrați în zăpezi pentru zilele bucuriei/ şi părinți crescuți în copiii lor lungiți până la soare,/ într-o înviere mai dreaptă./ E greu să înnoptezi în vise,/ mereu te găsesc îngerii în rana deschisă/ ca-n rugăciunea ascunsă între două zile identice,/ între nopțile fără stele şi frigul polar adus aici/ de pescăruşii vestitori ai primăverii./ Degetele caută mâna, cenuşa focului – o aducere aminte./ A treia oară se aude cântul/ şi demonii pleacă descumpăniți/ cu trenul de seară.”
Pe coperta a IV-a a volumului regăsim aprecierile critice ale lui Daniel Cristea-Enache, Nichita Danilov, Ion Mureşan, Luigi Bambulea.
Jurnal din anii ‘70, de Liviu Franga, Editura Tiparg, Piteşti, 2011, 175 pagini
Ai zice că e o lectură agreabilă şi 100% cuminte, un jurnal adolescentin al unei fete, Clara Iacob, din vremea când nici măcar nu visai la telefoane mobile şi SMS-uri, iar acel grad de interactivitate existent între lector şi autor nu se democratizase într-atât încât să construiască ei, împreună, un final al „poveştii” jurnalului, în egală frățietate, aşa cum egali sunt cei care se află în corespondență prin e-mail, chiar dacă una dintre adrese este cea a autorului însuşi, clasicistul Liviu Franga.
Ce nu s-a schimbat în 40 de ani oare?! Iubirea sau pseudo-iubirea de pe la 17 ani, pragul psihologic al celor 20 de ani (17+3, cam rabatabil, de fapt), nevoia irepresibilă de a vorbi la telefon, de a scrie, de a asculta Bach, Beethoven, Mozart ori formații gen Sfinx, Beatles, Queen ş.a.m.d. Sau obişnuința de a citi (şi Enigma Otiliei, şi Antigona, şi Cu sânge rece de Truman Capote, şi Caius Iulius Caesar de Vl. Hanga, şi Pe aripile vântului – în 2 zile terminată, id est 16-17 ianuarie 1971). De la Clara cea „nebună, veselă, haioasă, uşchită, țăcănită, sărită, tra-la-la, trăsnită” accentul se deplasează spre Erich Alois Paulus, ipostaza mai mult sau mai puțin autobiografică a autorului: olimpic la română, „liniştit, calm, impasibil, imperturbabil, sigur pe orice mişcare, calculat la orice gest”. Dacă pentru Clara zborul înseamnă totul, chiar şi să planezi deasupra neantului („Poate atunci, măcar atunci, o să iasă pe scară, o mână a mea o s-o flutur în aer, şi un picior, şi-o să-i spun, Eri, uite cum zboară o pasăre, vii şi tu?, dacă nu vii tot o să zbor, singură, şi o să mă ridic peste acoperiş, peste parc, peste cartierul Izvor, peste voi, peste lume... Şi-o să zbor, dacă n-ai să mă opreşti... Dar nimeni nu poate să mai oprească o pasăre.”), în schimb, pentru Erich, până şi infinitul „lui” este strict departajat de „al altora” şi taxonomiile intră în coliziune frontală: „Sărmanul infinit, ce caută printre murdăriile noastre? Nu e o noțiune asexuată, cum ai putea crede. De el te leagă emoții neuitate şi doruri, plânsete, disperări, bucurii şi fericiri albastre. Iar după moarte sau în viață (uneori, e totuna), a te înălța tinzând spre infinit ar fi sublim, însă niciodată posibilul atingerii nu a existat. Mulțumiți-vă a-l contempla, voi. Pentru că infinitul vostru se cheamă iubire.”
Manual de scriere creativă. Scriitorul de ficțiune. Fă-te publicat! Apucă-te de scris!, de Nina Munteanu, colecția Compact, Editura Paralela 45, 2011, 190 pagini
Cum se vede şi din titlu, nu e vorba de un simplu „manual”, ci de o sumă (era să spun exhaustivă, dar nu se ştie până la „proba verității”) de îndemnuri entuziaste, tertipuri, strategii ş.cl. ce pot netezi drumul unui autor spre debut ori spre o nouă carte. Nina Munteanu, SF Girl, a căpătat o solidă notorietate în Canada – şi nu numai prin romanul Paradoxul lui Darwin, nominalizat la premiul „Aurora”, unul dintre cele mai importante premii naționale pentru science-fiction. SF Girl este fiica scriitorului Ilie Munteanu, originar din Kovin, din fostul Banat Sârbesc, şi ne îmboldeşte ba cu umor, ba cu patos, ba cu o imaginație debordantă, să reconsiderăm tot felul de atuuri la care poate nu ne gândisem –cum nu te gândeşti, de pildă, la numele lui Gopo în următoarea înşiruire: „Românilor le place să citească. Şi multora le place să scrie. Limba şi comunicarea au jucat dintotdeauna un rol deosebit în cultura noastră. Suntem de asemenea artişti redutabili. Brâncuşi. Lipatti. Enescu. Tzara. Creangă. Popescu-Gopo.” Cartea a fost adoptată de numeroase departamente de scriere creativă din cadrul unor universități şi colegii din Statele Unite şi Canada. Şi pentru că, de fapt, Meşterul Manole nu trăieşte doar în mit, iar cerul nu este pururi bleu-ciel nici măcar în SF-uri, n-ar strica să ținem cont şi de următorul moto, plasat chiar pe penultima pagină, spre luare-aminte: „Ceea ce oferă lumină, trebuie să îndure arsură” (Victor Frankl, reputat neurolog şi psihiatru, supraviețuitor al Auschwitzului).