Miscellanea
Liviu Ioan Stoiciu

Revista revistelor

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2/2012

OBSERVATOR CULTURAL 604
Din 9 decembrie 2011. Redactorul-şef, Carmen Muşat, răspunde la o „fandacsie” şi pune lucrurile la punct, aflată pe o baricadă împotriva Establishmentului actual şi a autoritarismului din cultura noastră (cu permisiunea dumneavoastră, un citat mai lung, fiind semnificativă atitudinea sa): „Ei ştiu – încă dinainte de a citi ceea ce scriu redactorii şi colaboratorii noştri – totul despre intențiile noastre (conştiente şi inconştiente), ei văd la tot pasul dovezi – şi, cînd nu le văd, le inventează – ale monstruoasei conspi-rații împotriva Establishmentului. Mania persecuției? Paranoia? Prostie pură şi simplă? Sau poate e vorba de proiectarea propriilor frustrări şi obsesii asupra Celuilalt, asupra Adversarului ce trebuie ridiculizat şi redus la tăcere cu orice mijloace. Cei care vorbesc despre frustrări şi invidie şi fac teoria urii care, chipurile, îi animă pe toți aceia ce promovează un discurs alternativ uită, probabil, că, de cele mai multe ori, ura (ca şi frumusețea) se află în ochii celui care priveşte şi confundă, programatic şi interesat, spiritul critic – atît de necesar în cultură – cu resentimentul. Autoritarismul în cultură nu face bine nimănui, iar efectele secundare ale mentalității autoritariste le vor resimți, mai devreme sau mai tîrziu, tocmai promotorii acestei atitudini ce neagă dreptul la existență al celor ce gîndesc altfel. Cînd construieşti adversari imaginari, cărora le atribui trăsături şi acțiuni ce frizează ridicolul, cu singura intenție de a-i expune oprobriului public, rişti să te acoperi tu însuți de ridicol. Dialogul este posibil doar atunci cînd îi acorzi celuilalt prezumția de nevinovăție, cînd, chiar dacă te situezi pe poziții adverse, nu-ți transformi adversarul de idei într-un duşman de moarte. Am pledat întotdeauna pentru dialog, pentru spirit critic şi pentru diversitate, convinsă fiind că, în pofida diferențelor de gîndire dintre noi, este loc pentru toți sub soare. Cred că, pe termen lung, singurul capital simbolic durabil este cel conferit de calitatea discursului individual şi nu de apartenența (temporară şi relativă) la diverse grupuri şi grupări mai mult sau mai puțin aleatorii”. În alte pagini, Norman Manea primeşte în Germania Premiul „Nelly Sachs“ (premiul e acordat din doi în doi ani şi „poartă numele scriitoarei germane de origine evreiască, aceasta evitînd deportarea în lagărele de concentrare, refugiindu-se la Stockholm”), apoi In memoriam – Leon Volovici şi 90 de ani de la naşterea lui Dinu Pillat. Şi „Intelectualii români în cumpăna totalitarismelor” de Paul Cernat şi „Înfrângerea cărturarilor” de Claudiu Turcuş, cronici-studii la cărțile de ultimă oră semnate de Lucian Boia şi Marta Petreu. Interviu cu Lucian Dan Teodo-rovici: „Istoria mare îl apucă şi-l târâie după ea pe Matei Brunul“.

VATRA 11 / 2011
Dosar: ”Instituția doctorală – între plus şi minus”. Lumea universitară, în prim plan, scrie Cristina Timar: „Se pare că la intervale regulate cultura română are nevoie să se întoarcă nu numai la Maiorescu sau Caragiale pentru a se regăsi, ci şi la întemeietorul spiritului critic, Mihail Kogălniceanu. Avem nevoie de un nou Kogălniceanu, nu pentru a combate „traducțiile”, ci alte produse culturale la fel de păguboase, care au devenit la noi o manie periculoasă: doctoratele. Poate că ele nu omoară în noi duhul național, dar cu siguranță sunt un atentat la adresa adevăratelor valori, cultivând degringolada într-un domeniu consi-derat a fi rezervat elitelor. De ceva timp încoace, instituția doctorală românească pare să-şi fi uitat menirea inițială, încât a ajuns exact opusul a ceea ce fusese cândva: dintr-o formă de selecție a va-lorilor, a ajuns o altă formă de confuzie a valorilor… Nu mă pot pronunța asupra celorlalte domenii, dar în ceea ce priveşte filologia, s-a ajuns la situația paradoxală în care aspirantul la titlul de doctor uită sau ignoră aspectul de cercetare şi inovație şi consideră că o compilație mediocră poate trece cu brio drept teză de doctorat. Şi chiar trece, căci membrii consiliilor doctorale închid prea lesne ochii la plagiat, compilație, lipsă de originalitate, confuzii, lipsă de consistență, irelevanță a temei sau modului de tratare a ei şi îi dau docto-randului girul lor. Nonvaloarea nu e sancționată”… Revista publică opt au-tori de doctorate „originale”, prezentate la un colocviu național al doctoranzilor în filologie, ținut la Universitatea din Târgu Mureş (cu surse cu tot). În alte pagini: cronică literară semnată de Cornel Moraru şi Al. Cistelecan. Inedit: Radu Petrescu – „Daniel Turcea, Epifania”. Lecturi: Iulian Boldea.
CORPUL T 3 / 2011
Revistă de literatură editată de Facultatea de Litere din Braşov. La Eveniment: „Legitimarea literaturii în regimurile totalitare” – Prima Conferință Internațională de Literatură Comparată şi Studii Culturale din România. Toma Pavel, Mircea Martin şi Caius Dobrescu – au inspirat întregul mers ulterior al discuțiilor. Toma Pavel a realizat o comparație de mare efect între modalitățile premoderne de popularizare şi justificare a unei puteri ilegitime (tiranul sau uzurpatorul) şi politicile culturale ale „dezghețului” comunist; Mircea Martin a intrat, la rândul său, într-o polemică teoretică angajantă în raport cu viziunile anterioare despre legiti-mitate (relaționate indezirabil, în viziunea criticului român, cu ideile de „dominație” şi „putere”) ale lui Jürgen Habermas, Pierre Bourdieu şi Max Weber, iar Caius Dobrescu a propus un demers comparativ pornind de la două situații antinomice: „totalitarismul ca antidot” pentru angoasele colective, exprimate creativ în literatura unor țări cu un metabolism socio-politic şi economic sănătos (e.g. literatura americană a anilor `60), versus evazionismul „compensatoriu” ca „antidot pentru totalitarism” practicat în literaturile est-europene. La Interviu – Radu Vancu: ”Un studiu făcut în Franța, chiar pe internet, arată că, de fapt, internetul a revitalizat galaxia Guttenberg, a revitalizat civilizația scrisului, despre care se credea că dispare; internetul, în primul rând, a făcut ca multă lume să țină bloguri, să reînvețe efectiv să scrie; în al doilea rând, a adus mailul, a reinventat scrisoarea, pentru că, odată cu apariția telefonului, scrisoarea pierduse teren – sigur că se scrie cu alte convenții, dar toți scriem mailuri zilnic, unele mai lungi, altele mai scurte; şi, în al treilea rând, a revitalizat interesul pentru poezie – au apărut nenumărate bloguri de poezie, despre poezie, antologii online de poezie în toată lumea şi interesul publicului pentru poezie a crescut exponențial, a crescut cu viteza cu care a crescut internetul, de fapt”. Cronici, recenzii, o carte în dezbatere („Cele mai frumoase poeme din 2010”), poezie, proză. O revistă experimentală, de interes, a promoției douămiizeciste, abia în formare.

CAFENEAUA LITERARĂ 11 / 2011
Surprinzătoare promovare a „literaturii samizdat” – revista condusă de Virgil Diaconu publică o plachetă cu poezii dintr-un volum samizdat al lui Ioan Viştea din Târgovişte (scos din țară „printr-o filieră a cultului baptist din România, cu sediul la Ploieşti”, volum bătut la maşina de scris, din care s-a citit la Radio Europa Liberă în octombrie 1989!), intitulat „Exil interior”. Scrie acum Ioan Viştea: «Neîndoielnic că pe lângă literatura de sertar, neştiută în vreme, a existat în România ultimelor decenii ale „Epocii de aur” şi o literatură samizdat în înțelesul propriu al cuvântului. De la dizidența şi creațiile samizdat aflate sub lumina reflectoarelor şi a protecției media şi diplomatice (reviste străine, agenții de presă, ambasadori etc.) până la samizdatul cel mai tainic, cel mai expus represiunii, realizat cu mijloace artizanale şi în condiții de adâncă clandestinitate! Autorii lor şi-au asumat cu bună ştiință şi riscurile şi condiția anonimatului, beneficiind de generozitatea şi curajul unor suflete mari care au făcut posibil ca unele din creațiile purtând marca samizdat să ajungă dincolo de Cortina de Fier». În paginile revistei: Gh. Grigurcu (Aforisme), Adrian Dinu Rachieru (Cazul Labiş). „De la Paris la La Laguna, de Alexandru Ciorănescu” (prin Ştefan Ion Ghilimescu).

ACOLADA 11 / 2011
Ana Blandiana: «Solidar şi solitar nu mi se par termeni antonimi. Poți fi singuratic şi, în acelaşi timp, solidar cu cei din jurul tău şi poți fi sociabil şi, în acelaşi timp, un element dizolvant al mediului pe care îl locuieşti. Câți „băieți simpatici” nu descoperim astăzi în dosarele CNSAS, muncind din greu la „spargerea anturajului” câte unui solitar care trebuia pedepsit pentru că se solidariza cu suferințele celorlalți! Antonimele solidarității sunt, pe de o parte, suspiciunea, pe de altă parte, indiferența… După ce aproape 50 de ani solidaritatea ne-a fost dizolvată cu spaimă în suspiciune, în următorii 20 de ani, faptul că nu ne mai pasă unul de altul şi, de fapt, nici de noi înşine, s-a dovedit un anticoagulant la fel de eficient… Cred că la noi solida-ritatea a fost întotdeauna o substanță deficitară». Pe aceeaşi ultimă pagină a revistei, Gheorghe Grigurcu: «Am început cu versurile la ani fragezi, mânat de o atracție pe care nici şcoala, nici vreun alt îndemn al mediului în care mă aflam n-ar fi putut-o explica şi am continuat pe drumul lor până la anii prezenți, în temeiul aceleiaşi atracții neistovite. Activitatea mea critică, ajunsă „mai cunoscută”, „mai repre-zentativă”, conform gratulărilor unor contemporani, a rezultat cred că, mai mult din răspunsul datorat unei vocații, din necesitățile unei profesii. A fi de profesie critic sună mai realist, ergo mai „onorabil” decât a fi de profesie… poet. Pentru a nu vorbi de ritmicitatea plauzibilă (fie şi inevitabila doză de relativitate) a prestației critice, compatibilă cu munca într-o redacție, cu colaborările la termen, ca bază a unui necesar câştig material. Acea „respirație a sufletului” (G. Leopardi) care e poezia a trebuit să accepte, în economia existențială a subsemnatului, o cooperare cu travaliul comentării ei, întrucât „respirând” pur şi simplu, nu ne putem încadra în sistemul de rigori al vieții obşteşti ce condiționează supraviețuirea biologică». În celelalte pagini, alte rubrici: semnate de Radu Ulmeanu, Barbu Cioculescu, N. Prelipceanu, Magda Ursache, Adrian Alui Gheorghe, Tudorel Urian, Luca Pițu, N. Florescu, Alex Ştefănescu, C. Mateescu sau de Izabela Vasiliu-Scraba. Interviu cu Horia Gârbea.

RAMURI 12 / 2012
Gabriel Dimisianu, „Din Jurnal (2003)” – «11 septembrie… Am citit un articol, încă unul, al unui tânăr critic (M.I.) care îi face praf şi pulbere pe bătrâni. Îl publică ziarul condus de mai puțin tânărul C.T.P. Ce vrea tânărul? În esență, vrea alungarea bătrânilor din lumea literară pe care o stăpânesc de prea multă vreme. Conduc totul, iau premii, primesc subvenții pentru cărți. Iar aceasta e o anomalie. Argument: se ştie că, în literatură, tot ce se poate da este până la 40 de ani. După această vârstă, sevele creației se usucă în mod fatal. Şi noi ce vedem? Vedem cum sunt premiate cărțile unor oameni de 60 de ani. De ce să le fie premiate cărțile, şi chiar numai subvenționate, când se ştie că nu mai pot da nimic valoros? Discriminare în toată regula şi din nou mitul tinereții benefice. Lumea pare intimidată de „argumentele” unor astfel de tineri, iar dacă intervii, ți se va spune de îndată că o faci pro domo». În alte pagini, rubricile cunoscute semnate de Adrian Popescu, N. Prelipceanu, Nichita Danilov, N. Oprea, D. Chioaru. Şi comentarii critice: Gabriela Gheor-ghişor, Horia Gârbea, Mircea Bârsilă, N. Coande, Ştefan Vlăduțescu, Daniela Firescu, Florea Miu. Interviu cu Dan Perjovschi. Versuri de Gabriel Chifu, Cassian Maria Spiridon, Linda Maria Baros, Miron Kiropol, Petruț Pârvescu, Dan Dănilă, Paul Aretzu, C.M. Popa, Calistrat Costin, Bucur Demetrian.

LUCEAFĂRUL DE DIMINEAȚĂ 38 / decembrie 2011
Revistă lunară (din toamna anului 2011). Radu Aldulescu: „Vorbeam, aşadar, despre scriitorii copleşiți de nemulțumiri de tot felul, pasibile de a le procura o moarte prematură. Nu cred că sar din această normă nici scriitorii care, dintr-o laşitate-predispoziție strategică pupincuristică disimulată în decență-civilitate, nu-şi arată nemulțu-mirile nici la un pahar de vorbă-bârfă, necum să le facă publice scriind despre ele, provocându-le disconfort celor care au pâinea şi cuțitul când e să le taie şi lor o bucățică. Mediul cultural e plin de astfel de îngeri, admirați pentru a nu fi vorbit niciodată de rău pe nimeni, ceea ce le permite să sugă la mai multe oi, dar e departe de a face din ei nişte mulțumiți… E adevărat că nemulțumirile scriitorului se pot ivi pe fondul unui anume tip de sensibilitate, dar cel dintâi motiv şi cel mai puternic ar fi că scrisul, mai cu seamă scrisul literaturii propriu-zise (există mai multe feluri de scris, care diversifică în fel şi chip piața editorială, inclusiv scrisul subliteraturii şi pseudo-literaturii), nu mai înseamnă nimic în România acestor vremuri. Este una din cele mai prost plătite munci din epoca actuală. Aş îndrăzni să spun şi una din cele mai disprețuite, nu doar de cei care n-au citit nici o carte de literatură în viața lor, ci şi de cei implicați în sistemul cultural şi având drept scop, nemărturisit poate nici sieşi, de a-şi da obolul la moartea literaturii şi a scriitorului. Reamintesc, în acest sens, un lucru uitat-ignorat cu bună ştiință: în editurile din România, cu foarte rare excepții, autorul român e ultimul om, mai prost plătit decât şoferul sau femeia de serviciu, şi asta în cazurile privilegiaților care nu-şi scot cărțile pe banii proprii”. În alte pagini, Gala Poeziei Româneşti, Ediția I – „Lista lui Manolescu”. Apoi, cronici la cărți nu demult apărute. Poeme de Dan Iancu. Plus Ion Vianu, ”Nichita”, Ioan Holban, „Creştinismul cosmic” al lui Mircea Eliade şi Nicolae Stan, „Malformarea sferei publice româneşti în comunism”.