Eveniment
Ina Hartwig

ELOGIU LUI NORMAN MANEA LA ACORDAREA PREMIULUI NELLY SACHS PE ANUL 2011

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2012

Stimate domnule Primar General, stimați participanți, oficialități şi binevoitor auditoriu şi, mai cu seamă, iubite Norman Manea!
O zi de primăvară a anului 2004, la Frankfurt pe Main. Tocmai apăruse în versiune germană incitanta, extraordinara carte de memorii Întoarcerea huliganului. Capul îmi zbîrnîie încă de numele nefamiliare, greu pronunțabile, cînd, în holul unui cenuşiu hotel de lux, îl întîlnesc pe domnul cel necunoscut din România pentru a-i lua un interviu. Desigur că Cella Manea, soția şi confidenta sa, este şi ea de față. Discretă şi răbdătoare, aşteaptă în fundal, în vreme ce soțul ei explică ziaristei germane harababura bizară, ba nu: înfricoşătoare, a statului-circ românesc.
Dar nu doresc să vă încarc chiar de la începutul elogiului meu cu aceste abisuri „bizantine”, cum le-ar numi Norman Manea. Să le mai amînăm un pic. Cînd l-am întîlnit atunci, Norman Manea trăia deja în Statele Unite, preda ca profesor Studii culturale europene la Bard College, la nord de New York, şi conversația am purtat-o în engleză. Sună mai firesc decît este de fapt: căci, atunci cînd Norman Manea a părăsit România socialistă, nu chiar din proprie voință, în 1986, a plecat mai întîi pentru un an în Berlinul occidental; germana îi era măcar familiară auzului. Doi ani mai tîrziu, în 1988, Cella şi cu dînsul au pornit mai departe, în America, mai întîi la Washington; împrejurările sosirii au fost dificile; au trebuit să locuiască în camere mizere de hotel, iar cultivatul exilat, dependent de limba sa, ca şi de orice limbă, nu înțelegea nici un cuvînt în engleză, atunci cînd, totuşi la 52 de ani, a ajuns acolo.
Şaisprezece ani mai tîrziu, la Frankfurt, limba cea nouă funcționa chiar foarte bine. Dar destinul său lingvistic şi de exilat, subliniază mereu Manea, nu poate fi comparat cu cel al unui Nabokov. Vladimir Nabokov a vorbit deja din copilărie mai multe limbi, dată fiind educația primită, corespunzătoare păturii înalte ruseşti, şi chiar şi numai din acest motiv, crede Manea, ar fi reuşit acesta să-şi schimbe limba de expresie literară. Manea, în schimb, rămîne pironit în română, dependent de traducere, ca scriitor român în exil.
Dar, în ciuda „teribilei solitudini”, a avut noroc, deoarece prietenii şi colegii noi, între care cel mai celebru este Philip Roth, l-au susținut prin rolul de mediator asumat. Întoarcerea huliganului, „o carte despre exilul dinainte şi de după exil” (Manea), se încheie nu întîmplător cu profesiunea de credință pentru „acasă”, pe Upper Westside, NY, acolo unde trăieşte printre alți profesori, printre avocați, emigranți şi comercianți de toate națiile. Pornind de la New York, Norman Manea a călătorit în România în 1997, pentru prima oară după alungarea sa; de aici şi titlul Întoarcerea huliganului, unde termenul deranjant de „huligan” n-are nimic în comun cu huliganii noştri de pe stadioane, ci îl desemnează, în tradiția românească, pe individul „fără identitate”, pe cel exclus.
Cînd a apărut interviul în Frankfurter Rundschau, redactorul responsabil cu ilustrațiile a ales o fotografie a lui Norman Manea în care acesta purta „nişte ochelari din aceia minunați, grei, est-europeni”, care îl entuziasmau pe colegul meu (provenit din RDG). Trebuie să mărturisesc că am fost puțin dezamăgită, după aceea, cînd i-am remarcat ramele subțiri, aproape imperceptibile, fără îndoială foarte comode, atunci cînd acum vreo doi-trei ani ne-am întîlnit pe neaşteptate în fața pavilionului românesc de la Tîrgul de Carte de la Frankfurt. Manea părea, înainte de toate, schimbat cu totul, febril, fericit; „depresia est-europeană” părea să-l fi părăsit cu desăvîrşire; desigur că nu datorită ochelarilor celor noi, ci, probabil, ediției de douăzeci şi două de volume din opera sa, pe care a inițiat-o o editură românească. Da, trebuie să fi fost o satisfacție pentru cineva care, doar cu cîțiva ani înainte, fusese batjocorit pentru că şi-ar fi defăimat țara, şi nu de către foşti securişti, nesimțiți şi cameleonici, ci de către intelectualii orientați periculos către naționalism ai României post-comuniste, între timp membră a Uniunii Europene.
A venit momentul, stimat auditoriu, să dezvolt în fața dumneavoastră acea temă căreia un anume Ioan Petru Culianu i-a spus „Jormania”, înainte de a fi asasinat la Chicago în anul 1991, aşadar relativ puțină vreme după colapsul Uniunii Sovietice. „Jormania” este un fel de alegorie a unei țări care de-a lungul istoriei sale a suferit diverse deplasări ale frontierelor. Dar „Jormania” nu desemnează nici regatul român dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, nici dictatura fascistă a lui Antonescu, sub a cărui autoritate familia lui Norman Manea a fost deportată într-un lagăr din Transnistria, nici Garda de Fier, care s-a pronunțat pentru o Românie purificată şi mîndră şi al cărei puci sîngeros din 1941 a fost înăbuşit, Jormania nu se referă nici la epoca sovietică de după Al Doilea Război Mondial, nici la perioada dezghețului şi nici la stăpînirea brutală a „clovnului alb” Ceauşescu, nici la neruşinata renaştere a antisemitismului şi naționalismului în societatea postsocialistă pseudodemocratică, în care vechile rețele acționează, vesele, în continuare; „Jormania” le reuneşte, pur şi simplu, pe toate laolaltă.
Acestui ghem, acestei magme istorice i se dedică Norman Manea cu o insistență impresionantă şi într-un stil care alătura cu virtuozitate luciditatea şi suprarealismul. În strălucitorul său volum de eseuri Despre clovni din 1992 (apărut în germană în 1998) se poate citi articolul despre Mircea Eliade (apărut mai întîi în The New Republic), eseu care, în anumite cercuri, i-a adus lui Norman Manea reputația unuia care îi ponegreşte pe ai săi. Mircea Eliade (1900-1986), celebrul scriitor român şi specialist în religii, a trăit la Chicago viața cosmopolită a unui renumit profesor, trecînd sub tăcere sau înfrumusețîndu-şi trecutul dubios, în care n-a fost doar un simplu simpatizant al fascistei Gărzi de Fier. Norman Manea a dezvăluit colajul autobiografic, bazîndu-se pe lucrările fostului elev al lui Mircea Eliade, Culianu, care, chiar în anul apariției eseului lui Manea, a fost împuşcat cu sînge rece în campusul Universității din Chicago.
Norman Manea presupune că în spatele acestei crime, pînă astăzi încă neelucidate, s-ar afla comunitatea românească reacționară din Chicago, plină de foşti legionari frustrați ai Gărzii de Fier. Cert este că Ioan Petru Culianu a devenit, din admirator al lui Eliade, un critic al său. După Manea, „chiar şi astăzi, în tranziția haotică spre societatea civilă şi statul de drept, există în țările recent eliberate destui intelectuali care cred în ‚doctrina cea bună’ şi în ‚disciplina de fier’, într-un stat puternic, într-o autoritate sacrosanctă şamd. Lupta împotriva sacralizării puterii se dovedeşte la fel de dificilă ca şi înainte.” Felix Culpa/Vina fericită s-a intitulat excelentul eseu al lui Manea, eseu care a avut efectul unei bombe.
Cu Garda de Fier a simpatizat şi cinicul filozof Emil Cioran, care a trăit 30 de ani în exil la Paris, dar spre deosebire de Mircea Eliade el s-a simțit stînjenit, după război, de „tinerețea sa păcătoasă” (Manea). Cioran nu s-a transformat într-un democrat, era prea elitist ca s-o facă, dar antisemitismul său timpuriu nu se putea compara cu cel al unui Mircea Eliade, şi venea, poate, cum explică Manea, chiar dintr-un asumat complex de inferioritate față de bogăția culturii iudaice. Nu este lipsit de oarecare ironie faptul că tocmai tînărul Paul Celan, de asemenea venit din România, unde şi-a pierdut ambii părinți în Holocaust, a ajuns să traducă din franceză Tratatul de descompunere.
Precum mulți intelectuali evrei dinaintea sa, Norman Manea, supraviețuitorul, a mizat pe utopia comunistă, pentru a se îndepărta ulterior în mod radical de orice soi de gîndire utopică. În Întoarcerea huliganului, măiastra sa autobiografie, unică în felul ei, Manea povesteşte despre un văr al mamei, un rebel înclinat spre boemă, care îşi vopsea părul în albastru – în anii ’30! – , iar mai tîrziu s-a strămutat la Paris; înainte însă de a o face, ținea predici familiei, pe care mai cu seamă bunicul cel molcom al lui Manea, librar în Bucovina, le considera extravagante. Dar lui Ariel, cum îl chema pe acest zurliu, i-a fost dat să aibă dreptate cu prezicerea sa, cum că antisemitismul se afla la limita transformării din „faptă” în „idee”; şi oare ce altceva este utopia decît o idee? O idee datorită căreia poți pretinde că ai dreptate, fie ca național-socialist ucigaş de oameni, fie disprețuindu-i, în ipostaza comunistului. În interviul nostru Norman Manea mărturisea: „Cînd eram tînăr am fost fascinat de ideea comunistă. Utopia s-a înfățişat ca un basm, iar pentru un copil era foarte atrăgător. Părea o posibilitate de a te lepăda de trecut. Eram un fel de tînăr revoluționar. Am dorit să mă despart de familie, n-am mai vrut să aud de ghetou şi persecuții. Nu mă mai interesau, credeam în viitor. Şedintele, da. Dacă puteai să influențezi aceste mari spectacole, era grozav: te simțeai stăpînul lumii!”
Norman Manea nu este doar un intelectual care impresionează prin critică şi autocritică, ci şi un stilist strălucit şi un mare scriitor, în măsură să facă perceptibil poeticul în cele nespuse, în mici, dar decisive sincope. Ceaiul lui Proust se intitulează o povestire delicată şi tristă din volumul Octombrie, ora opt (apărut în 1992, în traducere germană în 2007). Este vorba despre un băiețel care, jigărit ca şi mama de care, istovit, se reazemă, stă pe pardoseala unei săli de aşteptare supraaglomerate dintr-o gară, în vreme ce femei sănătoase şi puternice, cu bonete albe, împart ceaiul. Relatarea este fără referință geografică sau temporală, dar poți sesiza ecoul unei situații trăite: cea de după eliberarea din lagăr, căruia nu toți membrii familiei lui Norman Manea i-au supraviețuit. Bărbați nu se află în această gară, ei au fost transportați cu alte trenuri. Bonețica albă, proaspăt apretată, vine direct spre băiat, îi îndeasă în mînă o pungă cu biscuiți şi o cană cu ceai şi îl îndeamnă să bea „cît e cald”. Văzut din afară, asta-i totul. Restul se petrece în psihicul băiatului.
Numele lui Marcel Proust nu-i pomenit deloc pe parcursul povestirii: doar titlul, Ceaiul lui Proust, sugerează legătura. În ce constă ea? Aş încerca o interpretare: În vreme ce în romanul lui Proust, În căutarea timpului pierdut, într-o scenă legendară, madlena înmuiată în ceai îi facilitează tînărului Marcel, naratorul, resuscitarea unei amintiri încîntătoare, cu care se desfată cu o dăruire aproape filozofică, copilul din povestirea lui Manea are parte de altceva. Şi el îşi aduce aminte, şi anume de ritualul ceaiului din timpul deportării, ritual celebrat de bunic, cînd toți cei adunați, înainte de a putea bea din fiertura subțire, priveau „încordați” un cub de zahăr atîrnat de tavan, printr-o sfoară. Cubul de zahăr destinat să producă, prin autosugestie, miracolul gustului de zahăr în cerul gurii, rămîne inaccesibil. Biscuiții înghițiți cu lăcomie în sala de aşteptare nu-i sugerează copilului dulceața, ci : „gust de săpun, de noroi, de rugină, piele arsă. Zăpadă, frunze, ploaie, oase, nisip, mucegai, blană udă de oaie, bureți, şoarece, lemn putred, peşte, gustul unic al foamei, al foamei.”
Cu alte cuvinte: biscuiții salvatori au gustul lagărului, din care băiatul evreu tocmai a scăpat. Ei n-au, ca la Proust, gustul unei copilării fericite. Pe Proust, autorul care, ca nimeni altul înaintea sa, a cercetat sensibilitatea Franței din „la belle époque”, l-a descoperit de timpuriu şi a învățat să-l îndrăgească, se confesează Norman Manea. Dar, „datorită sensibilității est-europene”, pe Kafka l-a simțit finalmente mai aproape. Aş spune că Norman Manea descrie sensibilitatea kafkiană est-europeană pe urmele unei sensibilități proustiene, pe care împrejurările au sufocat-o.
În Întoarcerea huliganului, mama lui Norman Manea are o apariție impresionantă, şi, altfel decît în povestirea citată, este numită direct. Ne aflăm în plin socialism, cu doctorimea sa decăzută şi coruptă. Mama, cu văzul grav bolnav, este, în fine, internată în spital, după şperțuirea a tot felul de dumnezei în alb, pentru operația mult dorită. Nora şi-a luat liber şi doarme nopțile în acelaşi pat cu bătrîna. Nu sînt singure în cameră. Alte paciente, cu care aceasta vorbeşte româneşte în timpul zilei, se minunează de ceea ce se dezlănțuie din ea în timpul nopții:
„Vocea bătrînei captează atenția. Nora ascultă, încordată. Vocea unui oracol ancestral exilat, smulgînd eternității un mesaj cînd morbid, îndîrjit, cînd blînd, iertător, ciudățeniile unei fonetici barbare, sectare, electrizînd întunericul. Dialect german sau olandez, s-ar zice, îmbătrînit şi îndulcit de o patetică langoare, inflexiuni slave sau spaniole şi sonorități biblice, un sediment lingvistic care a adunat şi cărat cu el afluenți de tot soiul.”
S-a mai putut oare citi vreodată o atît de mişcătoare descriere a idişului? Traducătorul Georg Aescht merită toată lauda pentru a fi transpus într-o germană frumoasă şi adecvată această tainică melodie originară, eruptivă, a inconştientului iudaic, această maternă „memorie involuntară”. Determinant este faptul că Norman Manea a trebuit să-şi părăsească mama bătrînă şi bolnavă în România, atunci cînd a plecat din țară în 1986 spre Occident, sau, mai precis, un ofițer de securitate i-a sugerat să dispară. „Odată cu venirea nopții, zeitatea bătrînă şi criptică reia monologul, adresat unei zeități încă mai bătrîne, mai criptice, interceptat doar din întîmplare de audiența străină, fără acces la codul nocturn. Limba ghetoului geme, susură, reclamă, viețuieşte, supraviețuieşte.”
Să rămînem încă o clipă la dialog, la conversație. Mama, am auzit-o, o poartă noaptea cu straturile originare ale propriei ființe. Este şi un dialog „cu o zeitate încă mai bătrînă, mai criptică”; formulare misterioasă pentru un scriitor pasămite nereligios. Am realmente impresia că mai cu seamă dialogul intraevreiesc, între evrei, a cîştigat în importanță pentru Norman Manea în cursul anilor. Nu este un dialog euforic, precum o dovedeşte foarte limpede şi eseul său cel mai recent, Dincolo de munte, despre Paul Celan şi Benjamin Fundoianu (apărut în această vară în revista Akzente). Dar rămîne un dialog stăruitor; aceasta şi pentru că, aşa cum se poate citi la un moment dat în acest text surprinzător, „datoria de a spune” ar persista, conform lui Manea, mai ales după uciderea evreilor europeni de către național-socialiştii germani şi ajutoarele lor. În celebrul text de proză al lui Paul Celan, Dialog în munte, „ovreiul cel Mare” se întîlneşte cu „ovreiul cel Mic”. În „ovreiul cel Mare” Norman Manea îl recunoaşte, conform lecturii curente, pe filozoful de la Frankfurt, Theodor W. Adorno. În vara anului 1959, Celan şi Adorno au ratat o întîlnire deja fixată la Sils Maria, în Elveția. Celan plecase mai devreme. Este limpede de care parte se situează Manea: de cea a lui Celan, „ovreiul cel Mic” din Bucovina, unde şi Norman Manea s-a născut în 1936. Provincia cîndva multinațională şi habsburgică cu Cernăuțiul drept capitală a fost integrată după 1918 în țara-mamă România, iar oraşul aparține astăzi Ucrainei. „La Cernăuți”, scrie Manea, „privirile erau îndreptate spre Viena şi Berlin”. Iar Celan spusese: „Un tărîm unde oamenii şi cărțile trăiau”.
Amara întîmplare face ca Paul Celan, după sinuciderea sa de la Paris, să fi fost înmormîntat în aceeaşi zi cînd Nelly Sachs murea, la 12 mai 1970, în îndepărtatul Stockholm. Cu şapte ani mai devreme poetul de limbă germană i-a dedicat vechii sale partenere de dialog, poetei prietene şi surorii întru suferință Nelly Sachs un poem, ce confirmă că evreii nu trebuie să-şi rateze întîlnirile în Elveția. Zürich, Zum Storchen se numeşte poemul celanian „pentru Nelly Sachs”, a cărui primă strofă sună astfel:


Fu vorba de prea-mult, de
prea-puțin. De Tu
şi de prea-Tu, de
tulburarea prin lumină, de
iudaic, de
Dumnezeul tău.

Dragă Norman Manea, un premiu literar nu poate înlocui, desigur, un dialog. Dar drept răspuns Vă rog să acceptați alegerea juriului, ca semn că în Germania de astăzi sînteți citit, stimat şi înțeles. Mă bucur în chip deosebit că ați venit la Dortmund de departe, împreună cu Cella, pentru a primi personal Premiul Nelly Sachs. Literatura şi ideile Dumneavoastră ne îmbogățesc în chip admirabil şi este minunat să Vă fi putut întîlni cu acest prilej sărbătoresc.

Vă felicit din toată inima!
Ina Hartwig
4 decembrie 2011

Texte traduse de Andrei Corbea