SPECTACOLUL MARCUS (I)

Editura Spandugino a publicat, în februarie curent, a doua ediție a volumului Răni deschise, de acad. Solomon Marcus. Prima apăruse anul trecut, deodată cu două volume din Întâlniri cu/Meetings with SOLOMON MARCUS, despre care am scris.
Se regăseşte aici, în prezenta ediție, de asemenea bibliofilă, întreg conținutul volumului din 2011 al Rănilor, cu unele intervenții privind ordonarea textelor şi acuratețea transcrierii prestațiilor verbale – întâlniri publice – ale profesorului. Încă două volume, aflate în lucru, vor apărea în lunile următoare, sub acelaşi titlu.
Aşadar, în final vom avea o trilogie de Răni deschise. Ceea ce vorbeşte de la sine despre activitatea excepțional de laborioasă a profesorului Solomon Marcus. Dar şi, nu mai puțin, despre starea de organism grav rănit – agonală, s-ar zice, şi ne relevă autorul –, a Leviathanului românesc, radiografiat/diagnosticat ca bolnav cronic în cele mai importante domenii/articulații ale vieții noastre publice. De unde provine acest material scripturistic, impresionant ca amploare şi valoare, aflăm din nota editorului Lavinia Spandonide: „Întreaga noastră gratitudine se cuvine să o adresăm profesorului Solomon Marcus, pentru că ne-a îngăduit accesul la o sursă documentară neprețuită. Este vorba de caietele domniei sale, în care a păstrat, într-o ordine desăvârşită, articole şi interviuri din perioada anilor ‘70, ‘80, ‘90, dar multe şi după anul 2000, pentru care fie că nu există arhive electronice, fie că identificarea şi cercetarea lor ar fi necesitat probabil încă mulți ani de aici înainte.” Autorul precizează: „Cuprinse într-un interval de aproape 40 de ani (1973-2011), scrierile de față exprimă reacțiile mele la evenimente cărora le-am fost contemporan, sau la istorie şi la lecturi deosebite.” Tot ceea ce ține de „joie de vivre et de connaissance” a reputatului magistru intră în această adevărată arcă. A lui Solomon. Fascinantă, în toate paginile sale, printr-o elevație intelectuală de mare forță şi rafinament. Un seducător, domnul Profesor. Pentru care matematica este spectacol. Nu degeaba în tinerețe, la 15 ani, se visase actor. La 85, în 2010, spunea: „… am umblat prin multe domenii: ştiințifice, umaniste, dar de fapt pe toate le-am citit cu ochelarii matematicii şi pe toate le-am abordat cu modul matematic de gândire, această comoară intelectuală, pe care o consider o adevărată bucurie spirituală, prin care am încercat să-i seduc pe studenții mei de-a lungul atâtor generații şi sper că, în parte, am reuşit. Şi cred că acest lucru este, probabil, realizarea cea mai importantă.”

Cele patru capitole ale acestui prim volum din Răni deschise grupează, în ordine, articole (339 pag.), conferințe (136 pag.), interviuri (452 pag.), întâlniri cu oameni ai şcolii (268 pag.). Cu sumarul şi notele editorului/prefețele autorului la ambele ediții, 1251 pagini. Calcule copilăreşti, care în afară de a stârni eventuale zâmbete, arată limpede câte cărți mari şi late intră în opul de față: patru! Imposibil de comentat în câteva pagini ale recenziei acest „monstru” de carte, deconcertant ca ofertă tematică şi varietate a nivelurilor de cercetare, ținând de educație, istorie, artă şi ştiință, cultură-cercetare, mass-media.
Pe supracopertă, autorul scanează, într-o formulare extrem de concisă, inventarul interiorului. E, tematic vorbind, interiorul întregii sale vieți. Al arcei lui Solomon: „Scriu despre: anii ‘30-‘40 ai secolului trecut; 23 august 1944; unitatea culturii, văzută din perspectiva Junimii lui Maiorescu; cele două alfabetizări (de la Haret la Moisil); decalajul dintre creație şi comunicarea cu lumea, în istoria culturii româneşti; aspecte anti-educaționale în mass-media; cum se face educația frecventării internetului; România europeană, între pleonasm şi oximoron; cultura ştiințifică, între oximoron şi limba de lemn; pot fi părinții şi profesorii prieteni ai copiilor? cum putem deplasa accentul de la imperativ la interogativ în şcoală? latura artistică a ştiinței; câtă geografie şi istorie pot învăța copiii de la părinții şi bunicii lor? cât de relevant e bacalaureatul? dar doctoratul? de la prezumția de nevinovăție la cea de suspiciune; cum arată serbările şcolare; cât de euclidiană este ființa umană; jocul, componentă inevitabilă a învățării; inspectorul ca sperietoare; gradele didactice sub semnul întrebării; un posibil deficit de imaginație al literaturii şi teatrului, semnalat de Eugen Ionescu; de ce nu reuşesc disciplinele şcolare să comunice între ele? transdisciplinaritate; limba română, prea subtilă pentru mulți dintre vorbitorii ei.”

De ce suntem europeni de mâna a doua ?

Fără să aplice o astfel de etichetă, cartea răspunde în fond la întrebarea de mai sus. E un răspuns-demonstrație printre rânduri, cu sensul desprinzându-se de la sine, cum cade para coaptă din pom. Din două direcții, linii de forță ale discursului, unitar imbricate: cercetarea interdisciplinară şi activismul reformator. Profesiunea de credință a matematicianului-profesor, abordările specifice „laboratorului” propriu, tratarea istoriei domeniului în context larg cultural, național şi universal, referințele la înaintaşi sau/şi colegi de vârste şi epoci diferite, de pretutindeni etc. – toate, subliniez, bazate pe o experiență didactică prodigioasă de peste şase decenii şi un aport bibliografic practic nelimitat, interdisciplinar şi multilingv, mult sporit în condițiile internetului – sunt, fiecare cu semnul său, plus sau minus, de bine sau de rău, funcțional/nefuncțional, puse pe tapet. Etalate cu stil. Analizate temeinic. Apreciate când e cazul. Sau, cel mai adesea, indicate cu degetul în văzul lumii ca – prea frumos spus! – răni deschise. Sunt de fapt metehne grave, handicapuri ruşinoase, strâmbătăți sistemice, care ne condamnă, ca națiune, la o condiție de europeni sub standarde.
Şi tot răul, spune academicianul Marcus, porneşte din pragul şcolii, cu inhibarea din clasa întâi a ingenuității-curiozității-libertății de a întreba şi a afla; curricula supraîncărcată, depăşită de realitățile lumii în care trăim; învățarea redusă la procedee de predare-memorare-redare stereotipe; împărțirea materiei de studiu în discipline care nu comunică între ele. „Întreg scenariul elev-profesor, elev-părinte este un scenariu bolnav, pentru că este bazat în primul rând pe constrângere, descu-rajează nevoia şi plăcerea de a înțelege lumea, descurajează nevoia interogativă în fața lumii, înlocuind-o cu una preponderent imperativă(...). Aici sunt rănile grave ale educației.” Şi mai departe, concluzia: „Problemele de bază ale educației îi au ca protagonişti pe oamenii şcolii.”
Unul dintre remedii, după Marcus, constă în exersarea spiritului critic în procesul educativ. Numeşte atitudinea aceasta prezumție de suspiciune. Recomandându-le direct învățăceilor, ca un frate mai mare pus pe harță, o harță constructivă, antirutinieră: „Să nu luați ca literă de lege ceea ce este scris în manual numai pentru că acolo e tipărit şi în caietul dumneavoastră nu e cuvântul tipărit. Nu! Oricine poate să greşească uneori! Trebuie să fiți cu ochii-n patru şi orice citiți, orice auziți, să vă obişnuiți să treceți lucrul respectiv prin mintea voastră şi să vă convingeți fie că „da, aşa e, m-am convins!”, fie că sunteți în dezacord, fie că sunteți nelămuriți şi atunci cereți o lămurire. Deci această prezumție de suspiciune ar trebui să fie regimul natural al relației dintre profesor şi elev. Aşa îi învățăm să gândească cu capul lor şi aşa vor dobândi adevăratul respect, nu formal, exterior, ci respectul de substanță al elevului pentru profesor.”

Metoda Marcus. Elementele lui Euclid şi tragediile lui Eschil

Matematica din greacă se traduce cunoaştere, teorema – spectacol. Cunoaşterea ca/prin spectacol. Idee-forte în literatura profesorului. Nu întâmplător una dintre cărțile domniei sale poartă titlul Educația în spectacol. Însă altceva vreau să punctez aici. Chiar dacă profund critic, spectacolul Marcus nu e catastrofic, e lucid: nu atârnă de filozofia angoasei existențiale proprie vreunui intelectual „crizat”, în deceniul 9 al vieții sale, de penuria proiectelor. Din contra, profesorul e, cu fiecare pagină, dornic de schimbare, tonic, avid de inițiative, proprietar al unui imens capital de energie creativă, gata de pus în act. Metoda Marcus, în indicarea oricărei răni deschise, stă în informația de ultimă oră, prelucrată interdisciplinar, documentată la sânge, şi claritatea, simplitatea expunerii/argumentației. Rețeta succesului include bucuria recunoaşterii meritelor şi promovarea, mediatizarea celuilalt. Când scrie despre cercetători precum Ciprian Foiaş şi George Lusztig, cândva studenți ai domniei sale, actualmente nume de referință la nivel mondial, o face cu laude maxime. Pe Foiaş, studentul din anii ’60, îl consideră – deşi acesta lucrează şi trăieşte de decenii în SUA – „cel mai mare creator de şcoală matematică româ-nească, judecând nu numai după numărul discipolilor, ci şi după calitatea lor.” Aflăm că Ciprian Foiaş, la rându-i, recunoaşte în unul dintre urmaşii săi, Dan Voiculescu, „un geniu care şi-a depăşit maestrul.” E limpede, la acest nivel, oamenii de ştiință se salută de departe, ca munții.
Să intrăm cu un pas în laborator. Shakespeare ne-a dat reprezentarea lumii ca scenă de teatru. Profesorul Marcus cutează să dramatizeze însuşi actul intelectual în derularea unei demonstrații matematice. Nu toți îl vom putea urma în sferele înalte ale abstractizării – eu nici atât – , dar merită încercat. Spirala sa explicativă creşte de fiecare dată dintr-un sâmbure istoric. Un precedent, mai mult sau mai puțin ilustru. Ca ungurul Alfred Rényi, care în cartea Dialoguri despre matematică, tradusă şi în româneşte, „a pus pe două coloane Elementele lui Euclid şi tragediile lui Eschil, arătând cum corespund perfect, element cu element, în sensul că şi într-un caz şi în altul e vorba de scenarii ale unor universuri de ficțiune.” Marcus explică acest paralelism fabulos: „O construcție deductivă este pentru un matematician, ceea ce sunt scenariul şi regia pentru cel care trebuie să construiască un film. Se introduce de la început un număr de personaje, de roluri, şi exact acest lucru îl avem şi în tragediile lui Eschil, şi în Elementele lui Euclid. Aşadar, ficțiunea are un rol primordial. Asta nu înseamnă că i se răpeşte matematicii accesul la realitate. Înseamnă doar că accesul la realitate al matematicii are nevoie de o acțiune de mediere şi acest mediator este ficțiunea.”
Ficțiunea, deci! Nu este senzațional ca un riguros om de ştiință, cum e Marcus, să-i atribuie ficțiunii un rol atât de „diplomatic” în procesul cunoaşterii? Cu alt prilej, autorul revine şi completează, pe alt pas al spiralei demonstrative: „Ca să se poată plasa într-un domeniu al rigorii, Matematica se vede nevoită să înlocuiască universul contingent, empiric, cu unul de ficțiune. Asta fac Elementele lui Euclid. Cum încep Elementele lui Euclid? Numim punct ceea ce nu are părți, numim linie ceea nu are grosime. Deci, de la început sunt introduse în scenă două personaje, punctul şi linia, evident pur ficționale, pentru că nimeni nu a văzut în universul empiric nici puncte şi nici linii, aşa cum sunt ele descrise de Euclid, şi aşa au mers lucrurile până în zilele noastre.”
Cine şi-ar fi închipuit?!...

A reveni, revenire

Verbul a reveni indică o constantă în gândirea şi practica profesorului. Un modus vivendi. A reveni asupra unei idei sau teme, iar şi iar, din varii unghiuri de abordare, în stări de introspecție şi de pe platforme analitice optimizate, la vârste şi etape din parcurs diferite; a reveni, nu pentru a epuiza, ci pentru a trata intratabilul cu noile resurse şi descoperiri din domeniu. Internetul, bunăoară, cu posibilitățile-i revoluționare, a impulsionat substanțial cercetarea profesorului, insuflând temerității sale iscoditoare vânt nou la pupa. „Întreaga mea acțiune – scrie domnia sa – este o replică la izolarea disciplinelor, la insuficientul lor metabo-lism. Miza mea este de a nu-mi investi sufletul într-o disciplină în dauna altora, ci de a le conecta, pentru a trece astfel la acest spirit integrativ, fără de care înțelege-rea lumii şi înțelegerea propriei noastre identități rămân nerealizabile.”
Lectorul, fie şi puțin antrenat în jargonul interdisciplinarității marcusiene, cum e cazul meu, va recunoaşte în citatul reprodus trei termeni-cheie, cu maximă recurență în discurs: metabolism, spirit integrativ, a conecta. O surpriză în poetica mai sus etalată este miza pe suflet, nu pe minte, cum te-ai fi aşteptat la un intelectual de formație bazat-pozitivistă. Ca mare mistic al cunoaşterii, cum deja l-am numit, profesorul Marcus îşi pune la bătaie, în act, vitejeşte, sufletul, veşnicia. Viziunea indusă, cu motor de căutare/cercetare inter-trans-disciplinar marca Marcus, este aceea a unui totum-life-science de explorat, viabil şi funcțional prin integralitatea, sau metabolismul, disciplinelor cognitive. „Împărțirea pe discipline – reiau cititul – este o chestiune artificială, pentru că viața, lumea nu sunt împărțite pe discipline. Noi trebuie să regăsim această unitate.” Autorul ne apare ca un nou Noe trezit într-o dimineață cu arca bunei cunoaşteri făcută bucăți, decis să „joace”, cu miza pe suflet, reasamblarea părților, a despărțiturilor, pentru a reface nava originară în stare să plutească, să funcționeze prin/peste potopul informațional de azi. Îmi dau foarte bine seama că analogia cu Noe este forțată şi restrictivă. Marcus nu este doar depozitarul unei moşteniri fabuloase, de peste două mii de ani. Acest Noe contemporan iese şi din corabie, este şi inițiatorul şi exploratorul unor domenii de ultimă oră ale cunoaşterii şi cercetării, amintite deja.

O catastrofă educațională, totuşi!

O rană deschisă ține de privarea copilului de manual, atrage atenția profesorul Marcus. Prin obligația de a-l returna, la sfârşitul anului, şcolii. Consecințele sunt creionate cu o precizie care scoate în evidență toată meschinăria şi bezna mentală, ca de Absurdistan balcanic, în care ne complacem. Orice comentariu e de prisos: „La anumite clase, exceptând ultimele, se pare, elevii sunt obligați la sfârşitul anului şcolar să cedeze manualele pentru cei care vin din urmă, nu? N-am văzut să apară măcar o singură reacție la această măsură, care mi se pare o catastrofă educațională! M-am gândit în primul rând la şcolaritatea mea. Care este, în ce constă adevărata învățare? Eu, când luam manualul în mână şi începeam să citesc, simțeam o nevoie spontană de a umple marginile paginii cu reacțiile mele. Într-un loc m-am mirat, am avut o exclamație de plăcere, în alt loc am pus un semn de întrebare, am zis că acolo trebuie să mai revin: măi, ceva nu e clar!, în altul un dezacord, în altul un comentariu. De atunci, eu nu pot să concept o lectură, de orice fel ar fi, fără libertatea cititorului de a da frâu liber reacțiilor sale personale. Asta este adevărata lectură, adevărata învățare. Fără acest drept nu văd în ce mai constă învățarea. O să spuneți: Poți să scrii însă într-un caiet. Nu! Trebuie să reacționezi, pentru că trebuie să se vadă fiecare reacție exact la ce loc se referă. Deci nu se poate înlocui asta cu scrierea într-un caiet.”
Îndemnul profesorului Marcus adresat elevilor nemulțumiți de manualele prost făcute ține de aceeaşi prezumție de suspiciune invocată mai sus: „Să nu luați ca literă de lege ceea ce este scris în manual numai pentru că acolo e tipărit. Nu! Oricine poate greşi uneori! Trebuie să fiți cu ochii-n patru şi orice citiți, orice auziți, să vă învățați să treceți lucrul respectiv prin mintea voastră şi să vă convingeți fie că da, aşa e, fie că sunteți în dezacord, fie că sunteți nelămuriți şi atunci cereți o lămurire. Deci această prezumție – de suspiciune aş numi-o – ar trebui să fie regimul natural al relației dintre profesor şi elev. Aşa îi învățăm pe elevi să gândească cu capul lor şi aşa vor dobândi adevăratul respect, nu respectul formal, exterior, ci respectul de substanță al elevului față de profesor.”
„Cartea şi internetul nu sunt adversari, ci aliați”, pledează Solomon Marcus. „Este inadmisibil ca atât de mulți intelectuali, în special din lumea umanistă, să aibă o reprezentare incultă a internetului(…). Dar ştiți cum este? Vine cineva, un om needucat, incult, la Paris. Parisul e o lume întreagă, ai de toate acolo, ai şi marile splendori ale culturii, ai şi cele mai terifiante locuri de dezmăț. Şi atunci, sigur că, dacă mergi la întâmplare şi te laşi pradă instinctelor, te duci mai mult la alea rele. Dacă eşti educat, ştii unde să te duci. Aşa e şi cu internetul. E un univers întreg.”

Cazul Eminescu, emblematic pentru situația matematicii în şcoală

Cum practică Marcus al său spirit integrativ, e de văzut şi pe teren. Mai ales pe teren. Terenul de lucru al domniei sale fiind în primul rând şcoala. Prin şcoală. „De 60 de ani cu ochii pe educație”, profesorul ştie mai bine ca oricine că sistemul educațional are bube hidoase. De la programele de învățământ până la – în lanț, sau în cerc vicios – slujitorii catedrei, frustrați de drepturi într-o societate şcolită de la bază defectuos: „Profesorii sunt şi ei victime ale acestui sistem – arată profesorul Marcus într-un interviu din 2010. La examenul recent de titularizare s-au prezentat mii de candidați pe un număr de locuri de vreo opt ori mai mic şi doar 37% au luat note de trecere. Aceşti profesori sunt elevii de ieri. Observ aceste racile de la mijlocul secolului trecut. Noi creăm bacalaureați care sunt departe de a fi intelectuali – sunt persoane care au dobândit eventual anumite cunoştințe şi diverse procedee, deorece învățământul nostru este centrat pe cum să faci, pe instrument, nu pe concept, ceea ce conduce, în ultimă instanță, la rețetă, la algoritm. Sistemul nostru nu e unul în care să apară în prim plan idei, cultură, istorie, conexiuni între domenii, un mod de a pune în dialog discipline diferite.”
Odată depistată rana deschisă, oricare ar fi aceasta, profesorul Marcus indică neapărat şi leacul. În cazul de mai sus, citat aici pentru intensa mediatizare de care a avut parte, remediul este unul de vis, revoluționar: „Formarea competențelor digitale, la care se referă noua lege a educației devine o activitate care-i priveşte pe toți profesorii, fapt ce impune un antrenament nou al acestora, fără de care nu vor mai putea face față obligațiilor profesionale. Şcoala ignoră deocamdată această obligație a ei.”
Sunt puse sub lupă, cercetate atent, discutate şi paradiscutate: programele şi manualele şcolare; inter-trans-disciplinaritatea, între slogan şi realitate; matematica şcolară ca act de cultură; trecerea la manuale alternative; relația profesor-elev; lucrările de grad ale profesorilor; olimpiadele de matematică; criza generală a învățământului matematic; profesia de matematician; încercările de excludere a matematicii din cultură; prezența matematicii în mass-media etc.
Stilul simplu, concis, cu întorsături de umor şi, viguroasă, nervura concreteții irizând textura speculativă, încurajează lectura. Curiozitatea scotocitorului Marcus oferă surprize. Ca în cercetarea cazului Eminescu, considerat de autor emblematic pentru situația matematicii în şcoală. G. Călinescu, prezumat cu suspiciune, e prins în flagrant, de un tenace Hercule Poirot dedat cercetării manuscriselor, nu numai literei tipărite, fie aceasta însăşi Istoria literataturii române de la origini până în prezent. E proba competenței detectivistice a profesorului:
„Iată ce citim în Viața lui Eminescu, scrisă de Călinescu:
Nu-i plăcea să-şi învețe lecțiile şi de aceea lua note rele. În primul rând, nu se împăca cu matematicile. De aceea se învoise cu Constantin Ivanovici, care a şi devenit profesor de matematică, urmând ca acesta să-i facă temele, iar el să-i spună poveşti.
Apoi reproduce următoarea mărturisire a poetului:
Eu ştiu chinul ce l-am avut cu matematica în copilărie, din cauza modului rău în care mi se propunea. Ajunsesem să cred că matematicile sunt cele mai grele ştiințe de pe fața pământului. Aici se opreşte citatul reprodus de Călinescu, dar iată ce spune Eminescu mai departe, într-unul dintre manuscrisele recent publicate (nr. 2258):
În urmă am văzut că matematicile sunt cele mai uşoare, desigur de o mie de părți mai uşoare decât limbile, care cer memorie multă. Şi acum vine ceea ce recomand ca slogan al Anului Matematicii în Şcoala românească:
Matematicile sunt un joc cu cele mai simple legi ale judecății omeneşti, numai că acele legi nu trebuie puse în joc goale şi fără un cuprins.
Acum, la 150 de ani de când Eminescu le-a enunțat, lucrurile sunt extrem de actuale. ”

Există infinituri din ce în ce mai mari

În aerul tare al gândirii marcusiene pulsează enunțuri poetice de mare frumusețe. Extragem un eşantion, ca un uluitor fagure de miere, în gust, aş zice, cosmic: „Am aflat un lucru extraordinar, care a atras interesul şi al filosofilor, şi al teologilor: că nu există un cel mai mare infinit, aşa cum nu există un cel mai mare număr natural. Orice număr se ia, de pildă 1000, e un număr mai mare ca el, 1001; exact aşa se întâmplă şi în domeniul infinitului; există infinituri din ce în ce mai mari şi, orice infinit ți-ai da, există altul mai mare.
Problema care a rămas deschisă este următoarea: s-a putut demonstra că punctele de pe o dreaptă formează o infinitate mai mare, mai numeroase decât numerele naturale. Mulțimile care sunt de forma 1,2,3,4,5,… se cheamă mulțimi numărabile, mulțimile care sunt de forma punctelor de pe o dreaptă se cheamă mulțimi de puterea continuului, despre care s-a demonstrat că este mai mare decât numărabilul. Problema care a rămas deschisă este dacă există o infinitate mai puternică decât numărabilul şi mai slabă decât a continuului.
S-au obținut unele rezultate cu totul neaşteptate, cum că această chestiune n-ar putea fi tranşantă în logica aceasta tradițională binară, un enunț este adevărat sau fals, şi că pur şi simplu noi nu ştim încă să construim baza axiomatică a matematicii. Ce înseamnă asta? Înseamnă să ne punem întrebarea care să fie acele enunțuri pe care să le acceptăm fără demonstrații.”

*

Nimic nu e de lăsat deoparte când scrii despre Solomon Marcus. Cultura este ca luna, numai o parte este vizibilă, spune undeva profesorul. Ne-am străduit să reflectăm această lună marcusiană – câteva cioburi din ea – în luciul paginii noastre. Au rămas în afară câteva teme majore la care merită să revenim: unitatea culturii din perspectiva Junimii lui Maiorescu, decalajul dintre creație şi comunicarea cu lumea în istoria culturii româneşti, cum se face educația frecventării internetului, cât de euclidiană este ființa umană, transdisciplinaritatea lui Basarab Nicolescu, un posibil deficit de imaginație al literaturii şi teatrului, semnalat de Eugen Ionesco etc.
Răni deschise n-ar trebui să lipsească din casa niciunui cititor care se respectă. Indiferent de nivel de vârstă, pregătire, sex, gradul de competență sau măsura de la pantof. De la ministere şi inspectorate şcolare, că la Universitate şi Academie e de la sine înțeles, până la bază, la domnişoara educatoare sau şoferul de taxi cu progenitură aptă de şcoală. Fiecare, indiferent de specializare, va avea de răspuns unor provocări, la alegere. „În asta constă de multe ori geniul – asigură autorul –, în a sesiza semnificația extraordinară a unor lucruri în aparență banale.” Invers, nu?