Eseuri
Liviu G. Stan
COPILĂRIA PERMANENTĂ DIN VICTORIA SAU EŞECUL UNUI ACT CREATOR
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2012
A scrie despre o gândire critică de profunzimea şi mobilitatea lui Lucian Raicu pare a implica asumarea unei anxietăți care te atrage lent în proximitatea eşecului. De ce?
Deoarece, în cazul în care nu ai avut şansa de-a schimba câteva impresii cu inconfundabilul critic (de-a dreptul inconfundabil!) în timpul vieții, eşti pus instantaneu în fața unei frustrări: frustrarea de-a opera doar cu ceea ce-ți rezervă simțurile: a fi, adică, la dispoziția nevrozei vanitoase de a nu cunoaşte în amănunt acel mister unificabil din inima oricărei gândiri creatoare; mister pe care doar „accesul impertinent” al prieteniei, al unui accidental schimb de intimități sau al unui gând scăpat fără voie, ți l-ar putea revela, brusc, în toată nuditatea lui: cu alte cuvinte, eşti condamnat să rătăceşti cu lumânarea şi penseta prin nisipurile mişcătoare ale Textului, căutând indicii şi mai puțin prezențe: căci indiciile aparțin depărtării biografice (care este o categorie a eşecului), iar prezențele intimității.
Aşadar, cu proximitatea eşecului în vârful degetelor, voi încerca să compun o sumă de „impresii” (infuzate cu indicii) pe marginea extraordinarului O sută de scrisori din Paris: volum care adună selectiv Scrisorile din Paris pe care Lucian Raicu le citea săptămână de săptămână la Radio France International, în cadrul emisiunilor în limba română, şi republicate ulterior, tot selectiv, în paginile României literare. Selecția scrisorilor – excelentă, unitară, fiecare scrisoare păstrând cu următoarea un subtil raport de subordonare ideatică – îi aparține lui Livius Ciocârlie.
Apărută în 2010 la Editura Cartea Românească, O sută de scrisori din Paris pare genul de carte care nu trebuie citită sau recenzată cât timp filele îi sunt încă fierbinți, cât timp ochiul e încă pătruns de foamea lecturii: există în aceste scrisori o vitalitate amețitoare, o demnitate a distincțiilor, o năucitoare pasiune a formulării şi afirmării lucrurilor cu adevărat importante, care îți cer să-ți contramandezi imediatul avânt critic, să-ți pui în cui imediata poftă de-a „cotrobăi” analitic. Există în aceste scrisori o discreție a îngândurării care îți spune să laşi sângele să-şi urmeze liniştit cursul prin vene, să clipeşti lent, să ai răbdare, să acorzi timp, mult timp, să cedezi, tot timpul să cedezi, să aştepți cu sunetul propriei respirații în urechi: ca textul să te asimileze, să te preschimbe, să-ți şteargă numele din buletin, să-ți gonească umbra şi să te facă una cu aerul: ca lectura să fie unica experiență de viață ce-ți poate da senzația că uiți de existența Lumii la modul deplin şi la modul definitiv.
O schimbare…
De la prima scrisoare, înțelegi: da, el este, e acelaşi Lucian Raicu, mare, cu adevărat mare, fără adaosuri, fără minusuri, pur şi simplu mare critic! Flaubert, Proust, La Fontaine, Baudelaire, Maupassant, La Bruyère, Voltaire, Verlaine, Valéry, Artaud, Bernanos, Mauriac etc., cunoaşterea atentă a „regimurilor existențiale” ale spiritului creator, ritmul accelerat, extatic al scriiturii, formulările memorabile, inepuizabila capacitate de reînnoire, veşnic tânăra plăcere a lecturii, responsabilitatea morală, nevoia, nemuritoarea nevoie de-a spune totul despre frumusețea şi forța adevăratei literaturi, nevoia, nemuritoarea nevoie de-a rosti adevărul, numai şi numai adevărul, impresionantul bagaj teoretic, şi mai impresionantul bagaj filosofic, luciditatea, inteligența emoțională, discernământul, atât de dinamicul discernământ cultural – toate sunt la locul lor, intacte, vii, poate mai vii ca niciodată! De la prima şi până la ultima scrisoare, Lucian Raicu nu se abate pentru nicio clipă de la ceea ce-l face să fie o conştiință critică atât de specială: faptul că nu face un „material de anchetă” din scriitorul pe care îl comentează – şi ăsta e un lucru cu adevărat rar, exclamă în tăcere cunoscătorii…
Şi totuşi, ceva a intervenit, se simte prezența unei diferențe – tăcută, alunecoasă, greu de prins în cuvinte, de o mutare aproape cameleonică a intenționalității – între aceste scrisori pariziene şi restul operei critice. Mai întâi, te gândeşti că asişti doar la o „remodelare” a stilului, în sensul că Lucian Raicu ajunsese la o incredibilă putere de esențializare, însă realizezi subit că te afli pe o pistă greşită, căci această incredibilă putere de esențializare a fost dintotdeauna la îndemâna criticului. Atunci, ce să fie: cumva o nouă „dicțiune a ideii”? Nu, nici asta, cu siguranță nu! Atunci, aparatul critic: îşi pierduse oare aparatul critic? Ce întrebare mai e şi asta!? Începi să răsfoieşti cartea uşor nervos, spunându-ți: Da, asta trebuie să fie! E vorba de umorul lui, de acel umor unic, ce reuşea să formuleze cu atâta amară luciditate şi căldură sufletească acele „banalități răsturnate” ale vieții, cum zicea chiar el, care devin şocuri revelatoare şi dezlănțuie scrisul creator în mințile scriitorilor: da, acel umor e şi mai plin de înțelepciune! Dar ştii prea bine că nu aici s-a instalat diferența. Poate la nivelul criticii biografiste? Să nu mai fi fost Lucian Raicu un Russel Fraser modern al clasicilor francezi, să-şi fi pierdut el acel aproape ne-lumesc mod de a percepe în profunzime, cum o face în Reflecții asupra spiritului creator, contingența imbatabilă pe care o impun clasicii? Ar putea fi, la limită, o întrebare legitimă, dar pricepi că nu îşi are rostul, că este chiar stupidă, că diferența tot nu ți se dezvăluie. Prin urmare – ipotezele de suprafață fiind aproape epuizate –, îți apleci urechea asupra vocii politice a criticului: în acest punct, nu vei apuca să te agăți de vreun semn de întrebare, deoarece vei fi izbit, ca de-o explozie de lumină, de faptul că, deşi se afla în inima politică a Franței, în scrisul lui Lucian Raicu nu intervenise nicio „distorsiune” (stângistă), că Lucian Raicu rămăsese acelaşi intelectual ne-vrăjit de mirajul mitologiilor politice.
Intervalul dintre Gând şi Cuvânt
Şi începi, vorba vine, să te laşi păgubaş: te îndepărtezi, buimăcit, de „punctele fierbinți” ale actului critic şi cedezi: te laşi în voia omului Lucian Raicu: adică începi să cauți poezia gândirii: adică vrei să vezi ce anume urmăreşte viața să proclame, nu doar viața lui, ci Viața!, în intervalul dintre Gând şi Cuvânt. Ei bine, abia de-aici încolo – descoperi – schimbarea e de acord să îşi arate „fața”… Şi, încet, încet, observi că, în intervalul dintre Gând şi Cuvânt, se deschide un abis în care orice discurs teoretic sau conceptual despre literatură îşi pierde într-atât de mult sensul, încât nu se mai poate preschimba nici măcar într-o perorație autistă. Şi, încet, încet, remarci că ardenta admirație a criticului fața de Marcel Proust nu se rezuma doar la scriitorul Marcel Proust, ci viza şi modul în care (exprimat în scriitura proustiană) lăuntricul, spre a folosi o expresie paveseiană, „a fărâmițat schemele experienței”. Şi, încet, încet, aceste scrisori îți relevă (limpede, tulburător de limpede) că la baza viziunii critice a lui Lucian Raicu nu a stat niciodată, nici măcar pentru o secundă!, vreun obscur „fluid” metodologic bine camuflat stilistic, ci o dimensiune cu vocație de realitate secretă a cuvântului, o dimensiune proustiană pur-sânge. Care ar putea fi tradusă astfel: să nu respiri, să nu clipeşti, fără a căuta mai întâi acel miez de copilărie permanentă din victoria sau eşecul unui act creator…
Maurice Blanchot: „A scrie, să fie oare a deveni lizibil pentru fiecare şi tocmai pentru tine însuți indescifrabil?” – aceasta-i întrebarea în jurul căreia a trăit în şi prin cărți, în şi prin scris Lucian Raicu.
Admirabil om, colosale cărți!
P.S.: Pe 22 noiembrie 2011, s-au împlinit cinci ani de la moartea lui Lucian Raicu. Eforturile de recuperare a marelui critic întreprinse din 2006 şi până în prezent?
Deprimante…
Deoarece, în cazul în care nu ai avut şansa de-a schimba câteva impresii cu inconfundabilul critic (de-a dreptul inconfundabil!) în timpul vieții, eşti pus instantaneu în fața unei frustrări: frustrarea de-a opera doar cu ceea ce-ți rezervă simțurile: a fi, adică, la dispoziția nevrozei vanitoase de a nu cunoaşte în amănunt acel mister unificabil din inima oricărei gândiri creatoare; mister pe care doar „accesul impertinent” al prieteniei, al unui accidental schimb de intimități sau al unui gând scăpat fără voie, ți l-ar putea revela, brusc, în toată nuditatea lui: cu alte cuvinte, eşti condamnat să rătăceşti cu lumânarea şi penseta prin nisipurile mişcătoare ale Textului, căutând indicii şi mai puțin prezențe: căci indiciile aparțin depărtării biografice (care este o categorie a eşecului), iar prezențele intimității.
Aşadar, cu proximitatea eşecului în vârful degetelor, voi încerca să compun o sumă de „impresii” (infuzate cu indicii) pe marginea extraordinarului O sută de scrisori din Paris: volum care adună selectiv Scrisorile din Paris pe care Lucian Raicu le citea săptămână de săptămână la Radio France International, în cadrul emisiunilor în limba română, şi republicate ulterior, tot selectiv, în paginile României literare. Selecția scrisorilor – excelentă, unitară, fiecare scrisoare păstrând cu următoarea un subtil raport de subordonare ideatică – îi aparține lui Livius Ciocârlie.
Apărută în 2010 la Editura Cartea Românească, O sută de scrisori din Paris pare genul de carte care nu trebuie citită sau recenzată cât timp filele îi sunt încă fierbinți, cât timp ochiul e încă pătruns de foamea lecturii: există în aceste scrisori o vitalitate amețitoare, o demnitate a distincțiilor, o năucitoare pasiune a formulării şi afirmării lucrurilor cu adevărat importante, care îți cer să-ți contramandezi imediatul avânt critic, să-ți pui în cui imediata poftă de-a „cotrobăi” analitic. Există în aceste scrisori o discreție a îngândurării care îți spune să laşi sângele să-şi urmeze liniştit cursul prin vene, să clipeşti lent, să ai răbdare, să acorzi timp, mult timp, să cedezi, tot timpul să cedezi, să aştepți cu sunetul propriei respirații în urechi: ca textul să te asimileze, să te preschimbe, să-ți şteargă numele din buletin, să-ți gonească umbra şi să te facă una cu aerul: ca lectura să fie unica experiență de viață ce-ți poate da senzația că uiți de existența Lumii la modul deplin şi la modul definitiv.
O schimbare…
De la prima scrisoare, înțelegi: da, el este, e acelaşi Lucian Raicu, mare, cu adevărat mare, fără adaosuri, fără minusuri, pur şi simplu mare critic! Flaubert, Proust, La Fontaine, Baudelaire, Maupassant, La Bruyère, Voltaire, Verlaine, Valéry, Artaud, Bernanos, Mauriac etc., cunoaşterea atentă a „regimurilor existențiale” ale spiritului creator, ritmul accelerat, extatic al scriiturii, formulările memorabile, inepuizabila capacitate de reînnoire, veşnic tânăra plăcere a lecturii, responsabilitatea morală, nevoia, nemuritoarea nevoie de-a spune totul despre frumusețea şi forța adevăratei literaturi, nevoia, nemuritoarea nevoie de-a rosti adevărul, numai şi numai adevărul, impresionantul bagaj teoretic, şi mai impresionantul bagaj filosofic, luciditatea, inteligența emoțională, discernământul, atât de dinamicul discernământ cultural – toate sunt la locul lor, intacte, vii, poate mai vii ca niciodată! De la prima şi până la ultima scrisoare, Lucian Raicu nu se abate pentru nicio clipă de la ceea ce-l face să fie o conştiință critică atât de specială: faptul că nu face un „material de anchetă” din scriitorul pe care îl comentează – şi ăsta e un lucru cu adevărat rar, exclamă în tăcere cunoscătorii…
Şi totuşi, ceva a intervenit, se simte prezența unei diferențe – tăcută, alunecoasă, greu de prins în cuvinte, de o mutare aproape cameleonică a intenționalității – între aceste scrisori pariziene şi restul operei critice. Mai întâi, te gândeşti că asişti doar la o „remodelare” a stilului, în sensul că Lucian Raicu ajunsese la o incredibilă putere de esențializare, însă realizezi subit că te afli pe o pistă greşită, căci această incredibilă putere de esențializare a fost dintotdeauna la îndemâna criticului. Atunci, ce să fie: cumva o nouă „dicțiune a ideii”? Nu, nici asta, cu siguranță nu! Atunci, aparatul critic: îşi pierduse oare aparatul critic? Ce întrebare mai e şi asta!? Începi să răsfoieşti cartea uşor nervos, spunându-ți: Da, asta trebuie să fie! E vorba de umorul lui, de acel umor unic, ce reuşea să formuleze cu atâta amară luciditate şi căldură sufletească acele „banalități răsturnate” ale vieții, cum zicea chiar el, care devin şocuri revelatoare şi dezlănțuie scrisul creator în mințile scriitorilor: da, acel umor e şi mai plin de înțelepciune! Dar ştii prea bine că nu aici s-a instalat diferența. Poate la nivelul criticii biografiste? Să nu mai fi fost Lucian Raicu un Russel Fraser modern al clasicilor francezi, să-şi fi pierdut el acel aproape ne-lumesc mod de a percepe în profunzime, cum o face în Reflecții asupra spiritului creator, contingența imbatabilă pe care o impun clasicii? Ar putea fi, la limită, o întrebare legitimă, dar pricepi că nu îşi are rostul, că este chiar stupidă, că diferența tot nu ți se dezvăluie. Prin urmare – ipotezele de suprafață fiind aproape epuizate –, îți apleci urechea asupra vocii politice a criticului: în acest punct, nu vei apuca să te agăți de vreun semn de întrebare, deoarece vei fi izbit, ca de-o explozie de lumină, de faptul că, deşi se afla în inima politică a Franței, în scrisul lui Lucian Raicu nu intervenise nicio „distorsiune” (stângistă), că Lucian Raicu rămăsese acelaşi intelectual ne-vrăjit de mirajul mitologiilor politice.
Intervalul dintre Gând şi Cuvânt
Şi începi, vorba vine, să te laşi păgubaş: te îndepărtezi, buimăcit, de „punctele fierbinți” ale actului critic şi cedezi: te laşi în voia omului Lucian Raicu: adică începi să cauți poezia gândirii: adică vrei să vezi ce anume urmăreşte viața să proclame, nu doar viața lui, ci Viața!, în intervalul dintre Gând şi Cuvânt. Ei bine, abia de-aici încolo – descoperi – schimbarea e de acord să îşi arate „fața”… Şi, încet, încet, observi că, în intervalul dintre Gând şi Cuvânt, se deschide un abis în care orice discurs teoretic sau conceptual despre literatură îşi pierde într-atât de mult sensul, încât nu se mai poate preschimba nici măcar într-o perorație autistă. Şi, încet, încet, remarci că ardenta admirație a criticului fața de Marcel Proust nu se rezuma doar la scriitorul Marcel Proust, ci viza şi modul în care (exprimat în scriitura proustiană) lăuntricul, spre a folosi o expresie paveseiană, „a fărâmițat schemele experienței”. Şi, încet, încet, aceste scrisori îți relevă (limpede, tulburător de limpede) că la baza viziunii critice a lui Lucian Raicu nu a stat niciodată, nici măcar pentru o secundă!, vreun obscur „fluid” metodologic bine camuflat stilistic, ci o dimensiune cu vocație de realitate secretă a cuvântului, o dimensiune proustiană pur-sânge. Care ar putea fi tradusă astfel: să nu respiri, să nu clipeşti, fără a căuta mai întâi acel miez de copilărie permanentă din victoria sau eşecul unui act creator…
Maurice Blanchot: „A scrie, să fie oare a deveni lizibil pentru fiecare şi tocmai pentru tine însuți indescifrabil?” – aceasta-i întrebarea în jurul căreia a trăit în şi prin cărți, în şi prin scris Lucian Raicu.
Admirabil om, colosale cărți!
P.S.: Pe 22 noiembrie 2011, s-au împlinit cinci ani de la moartea lui Lucian Raicu. Eforturile de recuperare a marelui critic întreprinse din 2006 şi până în prezent?
Deprimante…