Exerciții de luciditate
Ovidiu Ivancu
FICȚIUNEA ŞI RUDA EI MAI SĂRACĂ, REALITATEA
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2012
Din 2010, în fiecare an, sfârşitul lunii ianuarie mă găseşte în Jaipur (India), acolo unde se desfăşoară unul dintre cele mai importante Festivaluri de Literatură din Asia. Timp de mai multe zile, laureați ai Premiului Nobel pentru literatură, autori de succes din diverse zone ale mapamondului sau, pur şi simplu, copiii teribili ai literaturii universale de azi discută despre cărțile lor sau dezbat subiecte culturale dintre cele mai diverse. Anul acesta, anunțarea sosirii lui Salman Rushdie a stârnit valuri în India. Cartea sa, Versetele satanice, este încă interzisă în acest colț al lumii. Din cauza refuzului Guvernului de la Delhi de a asigura suficiente măsuri de securitate, finalmente, Salman Rushdie nu a mai venit. Realitatea este că în Rajastan (statul al cărui capitală este Jaipur) se desfăşoară în 2012 alegeri statale. Ambele partide importante implicate în alegeri se tem de pierderea votului electoratului musulman. În semn de protest, trei scriitori prezenți la festival au ales să citească, în panelul care le era rezervat, pasaje din Versetele satanice. Cu toții au fost nevoiți să părăsească statul, unii fiind amenințați cu închisoarea. Acesta este un caz punctual, unul care nici măcar nu creează deservicii unui scriitor cu statura lui Salman Rushdie (poate chiar dimpotrivă!). În fundalul acestui context, însă, se regăseşte o mai veche temă de discuție, prezentă în toate literaturile majore. Când anume literatura încetează să fie literatură, devenind subiect sau obiect al diferitelor ideologii?! Există vreun instrument care poate imuniza cititorul împotriva retrogradării ficțiunii la statutul de realitate? Sunt doar două dintre întrebările la care secolul XX (cu infernalele lui maşinării propagandistice) ne obligă, dacă nu să răspundem, măcar să reflectăm. Nici veacul în care am intrat nu pare a se fi detaşat de această paradigmă.
Mai întâi, se cuvine spus că există o îndelungată istorie a unor acte ficționale atât de bine promovate (voluntar sau nu!) încât au ajuns, fie să declanşeze isterii în masă, fie să se instaleze confortabil în mentalul colectiv. Din momentul în care literatura a început să circule masiv, să transgreseze sistematic granițe formale sau informale, ea a luat prin surprindere conştiința acelor cititori nefamiliarizați cu noțiunea de ficțiune. Cu trei ani înainte de a intra în teribilul secol XX, un irlandez care nu vizitase niciodată Transilvania, Bram Stoker, avea să introducă în limbajul curent numele regiunii centrale a României, imaginând povestea unui vampir care ataca inima Imperiului Britanic: Londra. Mai bine de o sută de ani după, turiştii mai caută încă pe la Bran fantoma celebrului Dracula vampirul. Pe 30 octombrie 1938, s-a difuzat la un post de radio american dramatizarea romanului War of the Worlds. Orson Welles are ideea de a prezenta conflictul dintre marțieni şi pământeni sub forma unui buletin de ştiri. Stupoare: milioane de americani au crezut că Pământul este invadat de extratereştri! Sunt doar două dintre cele mai cunoscute exemple. În anii din urmă, cărțile cu subiecte religioase au jucat rolul dramatizării lui Welles, la altă scară, desigur: Versetele satanice, cărțile lui Dan Brown şi ecranizările lor, romanul Imprimatur (autori, Rita Monaldi şi Francesco Soti) sau, la noi, piesa de teatru Evangheliştii, a Alinei Mungiu Pippidi. În toate exemplele citate se neagă literaturii un element care ține de însăşi esența ei: ficționalizarea realității. În unele cazuri (Codul lui Da Vinci, de pildă), nici măcar intervenția autorului nu poate aşeza lucrurile în albia lor firească. Textul, odată plecat înspre cititor, nu mai aparține creatorului său, asumându-şi un destin imprevizibil.
Aparent, soluția problemei ține în totalitate de modul în care sunt educați cititorii. Poate că întrebarea care se adresează la noi cel mai adesea profesorilor de literatură, în licee şi nu numai, se referă la relația dintre text şi evenimentul real. Cât, adică, e adevărat din cartea asta? Faptul că, şi după terminarea şcolii(lor), cititorii (îşi) adresează aceeaşi întrebare nu e, de fapt, altceva decât expresia eşecului unui anume tip de raportare la fenomenul literar. Şcoala românească mai plăteşte încă tributul amestecului biograficului în sfera ficțiunii. Istoria literară, domeniu respectabil de altfel, e folosită adesea dincolo de limitele propriei ei metodologii. Mă gândesc aici, spre exemplu, la încercările de a ordona creația eminesciană în jurul biografiei sale, tehnică de lucru destul de frecventă printre care îl predau pe Eminescu în şcoli. Avem de a face cu, să zicem, o eroare de metodă. Nu cred ca ea să explice în integralitate fenomenul.
În realitate, faptul că cititorii nespecializați cred în textele pe care le citesc se datorează unui mult mai amplu complex de factori (a se vedea, din nou, cazul Rushdie). O întoarcere la deja celebra formulă a lui Oscar Wilde, life imitates art far more than art imitates Life (viața imită arta cu mult mai mult decât arta imită Viața), este, în acest punct, necesară. Ne confruntăm, deci, cu două principii antagonice: cel enunțat de Wilde şi cel în care credea Aristotel (arta, prin urmare şi literatura, e o formă de mimesis a realității). Din perspectiva vremurilor pe care le trăim, Wilde are, fără niciun dubiu, dreptate. Conştiința cititorului de astăzi e într-atât afectată de diferite produse culturale sau postculturale (fac aici trimitere la postcultura lui Steiner), încât ficțiunea are puține şanse de a fi înțeleasă ca ficțiune şi atât. Mituri, stereotipii culturale, interpretarea cărților sfinte în litera lor (aici a se vedea excelenta analiză a lui Richard Dawkins, în The God Delusion), toate acestea sunt distorsiuni majore care influențează cititorul modern încă dinainte de lua contact cu textul literar. Conştiința sa critică, deci, are deja aşteptări predefinite.
În acest sens, metaforele şi alegoriile, nu mai rămân simple instrumente de teorie literară, ci influențează major realitatea însăşi. Dacă ar mai fi nevoie de încă un exemplu, poate că cel mai potrivit ar fi aducerea în discuție a imensului scandal generat de publicarea în presa daneză, cu câțiva ani în urmă, a celor douăsprezece caricaturi satirice la adresa islamului. Un act cultural, puțin importă dacă şi bine realizat estetic, a degenerat într-un conflict transnațional violent. Nu cred că e, însă, suficientă constatarea că Wilde are dreptate. Dacă facem un pas înainte, ar trebui să răspundem la întrebarea: de ce are dreptate? Care e mecanismul care permite ficțiunii să invadeze spațiul realului? Prima constatare ar fi că realitatea nu mai împlineşte nevoia interioară (din ce în ce mai sofisticată!) a cititorului. A descoperi că vampirul Dracula e doar un personaj de roman şi atât, e o dezamăgire mult prea mare pentru o conştiință umană care doreşte cu religiozitate, în doze cât mai mari cu putință, (pseudo) transcendențe. Mecanismul explică şi imensul succes de public de care se bucură astăzi un scriitor precum Paulo Coelho.
Fenomenul se dezvoltă în paralel cu exacerbarea mitului Conspirației. Aproape orice eveniment major al ultimului secol (cele Două Războaie Mondiale, Pearl Harbor, atentatele de la 11 septembrie 2001 din SUA, fenomenul WikiLeaks etc.) îşi are asociat un întreg arsenal de conspirații dintre cele mai fanteziste. Realitatea, deci, nu mai este suficientă. Ficțiunea umple un vid, împlineşte o aşteptate. Este, dacă doriți, o inversare de sens a mitului Peşterii (Platon): umbrele lucrurilor şi lucrurile însele au aceeaşi consistență pentru oamenii din peşteră. Ele se amestecă într-un amalgam atât de confuz, încât pentru omul din peşteră orice distincție devine imposibilă. Şi aceasta pentru că prizonierul din peştera lui Platon nu mai are aceleaşi date identitare ca homo sapiens-ul post-post-modern (se pot adăuga aici şi mai multe prefixoide, după gust). Acesta din urmă, eliberat de obscurantismul religios al Evului Mediu, eliberat şi de raționalismul excesiv al Epocii Luminilor, are nevoie de altceva. Vânătoarea de vrăjitoare a fost înlocuită de contractul social pentru ca, în vremea noastră, ambele să lase locul unui amestec de raționalism şi (pseudo) misticism. Or, într-un asemenea context, ficțiunea nu mai poate rămâne doar ficțiune. Ea suplineşte retragerea Evului Mediu întunecat şi completează lipsa de forță spirituală a intelectualismelor iluministe.
Tacitus vorbea de spiritul veacului. Fiecare epocă istorică majoră are anume caracteristici, anume aşteptări, anume predispoziții. Or, spiritul veacului nostru este ordonat indubitabil în jurul noțiunii de spectaculos. În materie de spectaculos, ficțiunea literară nu are concurență decât poate tot în domeniul artei (mă gândesc aici la cinematografie). În aceeaşi linie se înscrie şi decăderea romanului realist, spre exemplu. Realismul balzacian lasă locul neorealismului italian pentru ca, mai apoi, acesta să se transforme în ceva care nu mai are legătură cu realismul absolut deloc: realismul magic, dezvoltat plenar de literatura latino-americană (a se vedea Marquez). Găsim aici ilustrarea perfectă a paradigmei despre care vorbeam, a apetenței pentru spectaculos. Realitatea (concept discutat şi discutabil) supraviețuieşte printr-un soi de rapt teritorial permanent din domeniul ficțiunii, pentru a satisface gustul epocii. În fața unui tablou atât de complex, soluția nu mai poate fi umplerea unui vid de educație ci, pur şi simplu, contemplarea. Gustul epocii va fi, inevitabil, înlocuit de un altul, aşa cum se întâmplă de secole.
Mai întâi, se cuvine spus că există o îndelungată istorie a unor acte ficționale atât de bine promovate (voluntar sau nu!) încât au ajuns, fie să declanşeze isterii în masă, fie să se instaleze confortabil în mentalul colectiv. Din momentul în care literatura a început să circule masiv, să transgreseze sistematic granițe formale sau informale, ea a luat prin surprindere conştiința acelor cititori nefamiliarizați cu noțiunea de ficțiune. Cu trei ani înainte de a intra în teribilul secol XX, un irlandez care nu vizitase niciodată Transilvania, Bram Stoker, avea să introducă în limbajul curent numele regiunii centrale a României, imaginând povestea unui vampir care ataca inima Imperiului Britanic: Londra. Mai bine de o sută de ani după, turiştii mai caută încă pe la Bran fantoma celebrului Dracula vampirul. Pe 30 octombrie 1938, s-a difuzat la un post de radio american dramatizarea romanului War of the Worlds. Orson Welles are ideea de a prezenta conflictul dintre marțieni şi pământeni sub forma unui buletin de ştiri. Stupoare: milioane de americani au crezut că Pământul este invadat de extratereştri! Sunt doar două dintre cele mai cunoscute exemple. În anii din urmă, cărțile cu subiecte religioase au jucat rolul dramatizării lui Welles, la altă scară, desigur: Versetele satanice, cărțile lui Dan Brown şi ecranizările lor, romanul Imprimatur (autori, Rita Monaldi şi Francesco Soti) sau, la noi, piesa de teatru Evangheliştii, a Alinei Mungiu Pippidi. În toate exemplele citate se neagă literaturii un element care ține de însăşi esența ei: ficționalizarea realității. În unele cazuri (Codul lui Da Vinci, de pildă), nici măcar intervenția autorului nu poate aşeza lucrurile în albia lor firească. Textul, odată plecat înspre cititor, nu mai aparține creatorului său, asumându-şi un destin imprevizibil.
Aparent, soluția problemei ține în totalitate de modul în care sunt educați cititorii. Poate că întrebarea care se adresează la noi cel mai adesea profesorilor de literatură, în licee şi nu numai, se referă la relația dintre text şi evenimentul real. Cât, adică, e adevărat din cartea asta? Faptul că, şi după terminarea şcolii(lor), cititorii (îşi) adresează aceeaşi întrebare nu e, de fapt, altceva decât expresia eşecului unui anume tip de raportare la fenomenul literar. Şcoala românească mai plăteşte încă tributul amestecului biograficului în sfera ficțiunii. Istoria literară, domeniu respectabil de altfel, e folosită adesea dincolo de limitele propriei ei metodologii. Mă gândesc aici, spre exemplu, la încercările de a ordona creația eminesciană în jurul biografiei sale, tehnică de lucru destul de frecventă printre care îl predau pe Eminescu în şcoli. Avem de a face cu, să zicem, o eroare de metodă. Nu cred ca ea să explice în integralitate fenomenul.
În realitate, faptul că cititorii nespecializați cred în textele pe care le citesc se datorează unui mult mai amplu complex de factori (a se vedea, din nou, cazul Rushdie). O întoarcere la deja celebra formulă a lui Oscar Wilde, life imitates art far more than art imitates Life (viața imită arta cu mult mai mult decât arta imită Viața), este, în acest punct, necesară. Ne confruntăm, deci, cu două principii antagonice: cel enunțat de Wilde şi cel în care credea Aristotel (arta, prin urmare şi literatura, e o formă de mimesis a realității). Din perspectiva vremurilor pe care le trăim, Wilde are, fără niciun dubiu, dreptate. Conştiința cititorului de astăzi e într-atât afectată de diferite produse culturale sau postculturale (fac aici trimitere la postcultura lui Steiner), încât ficțiunea are puține şanse de a fi înțeleasă ca ficțiune şi atât. Mituri, stereotipii culturale, interpretarea cărților sfinte în litera lor (aici a se vedea excelenta analiză a lui Richard Dawkins, în The God Delusion), toate acestea sunt distorsiuni majore care influențează cititorul modern încă dinainte de lua contact cu textul literar. Conştiința sa critică, deci, are deja aşteptări predefinite.
În acest sens, metaforele şi alegoriile, nu mai rămân simple instrumente de teorie literară, ci influențează major realitatea însăşi. Dacă ar mai fi nevoie de încă un exemplu, poate că cel mai potrivit ar fi aducerea în discuție a imensului scandal generat de publicarea în presa daneză, cu câțiva ani în urmă, a celor douăsprezece caricaturi satirice la adresa islamului. Un act cultural, puțin importă dacă şi bine realizat estetic, a degenerat într-un conflict transnațional violent. Nu cred că e, însă, suficientă constatarea că Wilde are dreptate. Dacă facem un pas înainte, ar trebui să răspundem la întrebarea: de ce are dreptate? Care e mecanismul care permite ficțiunii să invadeze spațiul realului? Prima constatare ar fi că realitatea nu mai împlineşte nevoia interioară (din ce în ce mai sofisticată!) a cititorului. A descoperi că vampirul Dracula e doar un personaj de roman şi atât, e o dezamăgire mult prea mare pentru o conştiință umană care doreşte cu religiozitate, în doze cât mai mari cu putință, (pseudo) transcendențe. Mecanismul explică şi imensul succes de public de care se bucură astăzi un scriitor precum Paulo Coelho.
Fenomenul se dezvoltă în paralel cu exacerbarea mitului Conspirației. Aproape orice eveniment major al ultimului secol (cele Două Războaie Mondiale, Pearl Harbor, atentatele de la 11 septembrie 2001 din SUA, fenomenul WikiLeaks etc.) îşi are asociat un întreg arsenal de conspirații dintre cele mai fanteziste. Realitatea, deci, nu mai este suficientă. Ficțiunea umple un vid, împlineşte o aşteptate. Este, dacă doriți, o inversare de sens a mitului Peşterii (Platon): umbrele lucrurilor şi lucrurile însele au aceeaşi consistență pentru oamenii din peşteră. Ele se amestecă într-un amalgam atât de confuz, încât pentru omul din peşteră orice distincție devine imposibilă. Şi aceasta pentru că prizonierul din peştera lui Platon nu mai are aceleaşi date identitare ca homo sapiens-ul post-post-modern (se pot adăuga aici şi mai multe prefixoide, după gust). Acesta din urmă, eliberat de obscurantismul religios al Evului Mediu, eliberat şi de raționalismul excesiv al Epocii Luminilor, are nevoie de altceva. Vânătoarea de vrăjitoare a fost înlocuită de contractul social pentru ca, în vremea noastră, ambele să lase locul unui amestec de raționalism şi (pseudo) misticism. Or, într-un asemenea context, ficțiunea nu mai poate rămâne doar ficțiune. Ea suplineşte retragerea Evului Mediu întunecat şi completează lipsa de forță spirituală a intelectualismelor iluministe.
Tacitus vorbea de spiritul veacului. Fiecare epocă istorică majoră are anume caracteristici, anume aşteptări, anume predispoziții. Or, spiritul veacului nostru este ordonat indubitabil în jurul noțiunii de spectaculos. În materie de spectaculos, ficțiunea literară nu are concurență decât poate tot în domeniul artei (mă gândesc aici la cinematografie). În aceeaşi linie se înscrie şi decăderea romanului realist, spre exemplu. Realismul balzacian lasă locul neorealismului italian pentru ca, mai apoi, acesta să se transforme în ceva care nu mai are legătură cu realismul absolut deloc: realismul magic, dezvoltat plenar de literatura latino-americană (a se vedea Marquez). Găsim aici ilustrarea perfectă a paradigmei despre care vorbeam, a apetenței pentru spectaculos. Realitatea (concept discutat şi discutabil) supraviețuieşte printr-un soi de rapt teritorial permanent din domeniul ficțiunii, pentru a satisface gustul epocii. În fața unui tablou atât de complex, soluția nu mai poate fi umplerea unui vid de educație ci, pur şi simplu, contemplarea. Gustul epocii va fi, inevitabil, înlocuit de un altul, aşa cum se întâmplă de secole.