Diagonalele exilului
Liliana Bălan
DUMITRU RADU POPA SAU DEZINVOLTURA AMERICANĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2012
Printre aporiile lumii contemporane îşi face loc sau, mai bine zis, aspiră la statutul de aporie fundamentală, raportul pe care omul zilelor noastre îl stabileşte între global şi local, universal şi particular. Globalizarea este gândită adesea prin această dihotomie care se traduce în opoziții uneori prea tran-şante: național versus universal, individual versus colectiv, specific versus comun, şi lista ar putea continua. Şi în planul literaturii, globalizarea naşte dispute şi organizează teorii. Cum definim astăzi conceptul de literatură națională?, este o întrebare pe care ne-o punem adesea, mai ales când vine vorba despre exilul creator al unei țări care nu beneficiază de o limbă de circulație internațională, cum este cazul nostru.
Este procesul de globalizare o noutate a istoriei sau, într-o formă sau alta, a existat dintotdeauna şi astăzi e doar mai vizibil? Angoasei pe care o trăim în fața fenomenului nu i s-ar găsi oare rădăcinile în condiția omului postmodern? Proble-ma identității, înainte de a se raporta la dihotomiile menționate mai sus, nu trimite oare la relativismul postmodern? Şi acesta, la rândul său, nu e generat tocmai de globalizarea însăşi?... Intrăm într-un cerc vicios şi pierdem din vedere că astăzi, mai mult decât oricând, sau cel puțin într-un fel pe care l-am putea numi fără rezerve invadator, ne vedem nevoiți să ne oprim şi asupra altor întrebări, al căror răspuns ar putea să deschidă cercul. Care eu este cel real? Cel din viața de zi cu zi, cel din adresa de messenger, cel amețit de vertijul supermarketului, cel din cărțile pe care le citim, din muzica pe care o ascultăm, cel din vise sau cel care am vrea să fim? Cât de consistentă este realitatea, cât de fragilă granița cu imaginarul, unde anume îşi mai găseşte locul literatura pe aceste nisipuri mişcătoare, iată câteva dintre ipotezele propuse de romanul lui Dumitru Radu Popa, Sabrina şi alte suspiciuni, apărut la Polirom, în 2004.
Singular în peisajul literaturii noastre postdecembriste, nu atât prin problematică sau tehnică literară, cât printr-un stil aparte – lejer, neîncrâncenat, de un firesc ce uimeşte la primele pagini, dar în care, odată intrat, te simți nespus de confortabil, romanul Sabrina şi alte suspiciuni este cu atât mai incitant, cu cât autorul său aparține unei categorii aparte, aceea a scriitorilor de limbă română care nu mai trăiesc în România. Termenul prea des şi adesea nejustificat folosit pentru orice scriitor român care nu mai locuieşte în țară este cel de exilat, literatura sa făcând parte, în consecință, din literatura exilului. Această chestiune ar deschide o altă discuție, care nu face în mod direct obiectul demersului nostru. Trebuie menționat însă faptul că Dumitru Radu Popa a părăsit România în 1985, obținând, un an mai târziu azil politic în Statele Unite de unde, chiar dacă a devenit specialist în drept internațional şi comparat, va continua să scrie literatură în limba română. Nu se consideră un exilat, un alungat de acasă, ci, cu luciditate şi normalitate, îşi asumă alegerea făcută, aceea de a părăsi țara, şi mai mult, de a nu se întoarce definitiv acasă după ’89.1 Această asumare şi împăcarea cu alegerea făcută se resimt şi în subteranele Sabrinei , dând la suprafață un text în care pretextul este dat de poveşti ce trimit la două lumi geografic şi cultural diferite, spațiul românesc antedecembrist şi cel american. Există în roman puternice aluzii sociale şi politice, există trimiteri evidente la anumite realități şi epoci, însă substanța textului e dată tocmai de depăşirea acestor conjuncturi spre zona întrebărilor fără țară sau ideologie politică, aşa cum spuneam la începutul lucrării.
Nu întâmplător, primul capitol al cărții se numeşte Planuri. La toate nivelurile textului, planurile se constituie într-un laitmotiv. Ni se derulează, alternativ, prin fața ochilor, planul cu iz polițist al anchetei despre dispariția Micului Herodot şi cel al soților Meg şi Ben. Suntem trimişi într-un spațiu românesc, cel al Bucureştiului, al poliției secrete, al spionilor, al anchetelor.
Pluteşte în aer un iz de roman polițist, de complot. Aparent însă, deoarece personajele şi situația sunt incoerente, alunecând spre absurd. Se conturează ridicolul şi inconsistența unei epoci, pe de o parte, şi a unei lumi, cea a realului în literatură, pe de altă parte. Colonelul Fedeleş, Mugurel, Timofte, populează acest prim capitol al cărții, creionând o lume „suspicios” de ciudată. Se discută despre o misiune secretă, despre o anchetă, despre spioni şi nume de cod. Atrag atenția cuvinte evidențiate prin scriere cursivă: „curat, convins, trebuie, normal, perfect, SUA, acolo” – o subtilă ironie la adresa limbajului de lemn al anchetelor sau o posibilă cheie de lectură, sugestia că aceste cuvinte ascund ceva; totul se asortează cu suspiciuni, cuvântul ce apare şi în titlu. Presupusa moarte a lui Stoica, nume de cod Timofte, zis şi Micul H, ce constituie miezul anchetei, este, la rândul ei, o suspiciune.
Acțiunea propriu-zisă trenează, sporind curiozitatea cititorului, care începe să se întrebe cu nerăbdare „Unde-o fi Sabrina? Cine e, de fapt, Sabrina?”. Naratorul are însă tot timpul din lume să se joace şi să ne joace, introducându-ne mai întâi în lumea lui „şi alte suspiciuni”. Astfel, asistăm, brodând între timp propriile noastre ipoteze, la întocmirea itinerarului de către minuțioasa Meg. Planificându-şi excursia, Meg nu mai lasă loc pentru trăire şi inedit, inserând în text tema „făcăturii”, atât de dragă postmoderniştilor: „ Meg continuă – cu aceeaşi minuție şi sacrosanctă grijă de a urmări materialele primite – să completeze clasorul vacanței de vis. S-ar fi spus însă că entuziasmul ei era acum disimulat într-o oarecare măsură, şi asta, fără îndoială, nu din pricina intruziunii mele metatextuale (de care nu ar fi avut cum să aibă nici o cunoştință! Să ne lămurim o dată pentru totdeauna: de orice pot să fiu acuzat, dar nu că mi-aş fi descurajat, direct sau indirect, personajele în chiar cursul acțiunii; desfid pe oricine m-ar bănui de o asemenea infracțiune epică! )”2 .
Imaginea este cea a unui cuplu mediocru de americani tip, monotoni, plictisitori şi plictisiți, o fotografie a clasei mijlocii. Confortul şi viața planificată fac din aceste două personaje două păpuşi de carton, instrumente foarte utile însă naratorului pentru povestea sa. Platitudinea acestui cuplu, clişeele verbale, ticurile, schematismul, feliile de viață, limbajul viu şi colorat, secvențele înlănțuite cinematografic, se topesc în atitudinea ironică, degajată, ludică şi adeseori surprinzătoare a vocii naratoriale: „De ce să judecăm însă lucrurile într-un mod atât de sever? Şi cine suntem noi să o facem? Nevinovatul să arunce prima piatră: ce e rău, în fond, într-o viață de cuplu absolut obişnuită? Oare nu tocmai aceste cupluri, care nu se ridică cu nimic deasupra mediocrității, constituie pâinea şi sarea unei societăți?”3. Ne vine în minte, automat, Caragiale. Ne apar în fața ochilor Lefter Popescu , „madam” Popescu şi vocea naratorului din Două loturi. Personajul fantoşă, absurdul, ironia muşcătoare, sunt, pe filon caragialian, tot atâtea incizii într-un real ce se dovedeşte la urma urmelor doar o aparență. Autorul însuşi îşi mărturiseşte admirația față de Caragiale în repetate rânduri. Cităm doar un fragment dintr-un interviu acordat în 2001 României literare, unde, pornind de la relația specială pe care a avut-o cu Şerban Cioculescu, Dumitru Radu Popa afirmă: ,,Tot el m-a învățat să-l recitesc pe Caragiale într-o altă notă, uneori mult mai dramatică şi mai universală. Era încântat de proiectul meu de a-mi scrie lucrarea de doctorat pe distincția între caragialism şi caragialitate, o himeră ce, dacă nu s-a întâmplat niciodată pe plan teoretic propriu-zis, începe să devină tot mai limpede în proza mea.’’4
Devoalând mecanismele interne ale scrisului, angajând cititorul în procesul de „întregire” a cărții, Dumitru Radu Popa distruge iluzii de lectură şi exclude naivitatea. Cititorul său trebuie să ştie că intră într-un joc cu regulile făcute şi să accepte disimularea: „Mă simt aproape vinovat că plictisesc cititorii cu toate aceste amănunte despre locuri pe care probabil nu or să le vadă niciodată şi despre oameni – în plus nici măcar extraordinari! – în pielea cărora nu se vor găsi nicicând. Păi, atunci, ce carte mai e şi asta? ar putea, şi încă pe bună dreptate, să se întrebe cineva. E scrisă în româneşte, dar bate câmpii aiurea, despre un cuplu de americani care se pregătesc să plece în vacanță, iar când e vorba despre români, îi arată mai degrabă ca pe nişte neisprăviți.”5 Condiționalul „ar putea” este o cheie a fragmentului citat mai sus. Cititorii „ar putea”, dar nu o vor face, pentru că ei cunosc, acceptă şi savurează jocul. Autor – narator- personaj – cititor se cheamă reciproc. Vârsta iluziilor a rămas demult în urmă, autorul – narator îşi clarifică poziția, continuând jocul şi împărțind rolurile: ,,Suntem, în fond, cu toții, nişte victime mai mult sau mai puțin fericite, prinse în plasa unui text care poate fi citit în atâtea feluri, încât viața unui singur om e mult prea scurtă pentru a epuiza consecințele lui...Însă de scris, să fie clar, îl scriu eu şi numai într-un singur fel!”6 Rândurile citate, dincolo de evidenta poetică textualistă, fixează tocmai raportul realitate-literatură. Nu ni se spune, cum eram obişnuiți să auzim, că suntem victimele unor împrejurări, sau ale destinului, ci că am fi victimele unui text. Când lumea se goleşte de sens, ca în principiul vaselor comunicante, textul se încarcă. Vorbind despre utopia comunistă, devenită în planul realului minciună şi crimă, despre incoerența acestei lumi ca model al oricărei existențe ce nu mai poate să-şi articuleze sensul, Dumitru Radu Popa mărturiseşte că, odată cu trecerea timpului, a trecut de la întrebarea Cum anume vede scriitorul realitatea ? la o altă întrebare, a maturității creatorului şi chiar a unei alte vârste a literaturii – Ce anume vede scriitorul?: ,,Eu în vremea aceea consideram literatura mai mult drept un cum decât un ce, abia acum îmi dau seama că eram probabil frivol...’’7
Superficiali am fi şi noi, cititorii, dacă ne-am opri doar la metatextualitatea, ironia, arhitectura, păienjenişul narativ, personajele sau locurile din lumi geografic diferite, planurile ce se întrepătrund, se derulează paralel sau se aranjează concentric. Nu în tehnica narativă şi nici în narațiunea în sine se află miza acestui roman, ci tocmai în citirea lui sub semnul acelui Ce despre care autorul însuşi vorbea.
Aşadar, despre ce povesteşte D.R. Popa în Sabrina şi alte suspiciuni?
Autorul ne propune să citim o carte în care un personaj porneşte într-o călătorie şi citeşte o carte despre un personaj – care îi seamănă! – şi care citeşte, la rândul lui o carte despre povestea Sabrinei. Asemeni unei păpuşi Matrioşca, textul se deschide, din narațiune în narațiune. Planurile se întretaie, poveştile se complică, întreaga orchestrație narativă vorbind despre imposibilitatea spunerii unei poveşti simple, tocmai pentru că lumea, existența, nu sunt simple în viziunea lui Dumitru Radu Popa. Autorul ne vorbeşte despre o lume a manipulării şi a iluziei.
Nu întâmplător această lume se sprijină pe două continente, Europa şi America. Planuri, personaje, clişee de cotidian din România comunistă şi libera Americă se înlănțuie într-o nouă realitate, aceea a unei ficțiuni ce desăvârşeşte ceea ce realul nu poate: împăcarea întru globalizare. Departe de a ne propune o teleologie a globalizării, Dumitru Radu Popa este o expresie a acesteia: cu o dezinvoltură specific americană, scrie pentru un public român, în limba română, despre Bob, Meg, Bart, Marele K şi o călătorie prin Lubbock, Austin, El Paso, Phoenix... şi despre Munteanu, Stoica, Fedeleş, Timofte. Cu uşurință, se trece de la limbajul neaoş românesc: ,,Nu tu, bă! Bine mai zicea ăla de la televizor că sînem un neam de proşti, mă, Fedeleş, ...” la jargonul american. Aflăm că Sabrina î?i terminase studiile ,,undergraduate la University of Virginia”, că aparținea ,,upper middle-class-ului”şi că folosea ,,make-up”.
Spre deosebire de romanul Traversând Washington Square (Cartea Românească, 1999) , unde se resimte o undă de nostalgie față de Bucureştiul natal, gândurile personajului, românul Vlad, profesor de filosofie, zburând de la contemplarea peisajului new-yorkez la amintirile bucureştene (,,Căci, probabil, la acel Bucureşti încă ne-muribund mă gândeam în fiecare dimineață traversând Squarul ”), în Sabrina şi alte suspiciuni spațiile geografice sunt simple pretexte ale scenariului narativ, nefiind impregnate de melancoliile exilatului din Europa de Est. Scris la cinci ani după Traversând Washington Square, Sabrina depăşeşte şi clasează experiența exilului personal, glisând spre condiția de exilat a individului în genere, a celui care trăieşte în plin postmodernism în special.
Fenomenul globalizării îşi pierde dimensiunea tragică. Ființa nu mai este pândită de pericolul alienării prin asimilare, ci se vede pusă față în față cu sinele cel mai adânc. Ni se deschid lumile unui univers fastuos, sensibil, oniric. Realul se dezvoltă pe o mitologie a derizoriului şi deschide, la nesfârşit parcă, lumi în lumi.
Lacrimile Sabrinei, care vor juca un rol atât de important în „acțiune”, sunt o frumoasă imagine a întoarcerii şi a regăsirii, a înnodării sinelui cu sine, a retragerii în interior, a coborârii în ne-născutul fizic: „Adică va trebui să se consoleze cu gândul că toată viața ei se va desfăşura în teritoriul acelei lacrimi: o capcană îngrozitoare sau numai un teritoriu al siguranței absolute – cine ar putea şti?”.8 Singurătatea fetei conturează şi ea angoasele postmodernului: „ Se simțea, dintr-o dată, singură pe lume. Tot aşa, i se părea că e numai ea vinovată de spaima ce o cuprindea când era lăsată acasă cu altcineva decât cu părinții ei”.9 Sabrina suferă de „vlăguirea ființei”, cum numeşte Vattimo această trăire a postmodernului, suferă de singurătate şi de limitare a posibilităților de a cunoaşte. Singurele ei certitudini sunt lacrimile.
Să nu uităm că în roman povestea Sabrinei este de fapt ficțiunea pe care o citeşte Meg, la rândul ei ficțiune. Lacrimile, visul şi lectura îi vor deschide Sabrinei drumul spre alte lumi de ficțiune.10 Tânăra trăieşte din nou o criză a raportului cu lumea, văzut însă de data aceasta din prisma relației cu lumea cărților: „Or, Sabrina, pradă unui plâns nestăvilit – deşi, cum s-a mai spus, bănuia oarecum că lacrimile trebuie păstrate cu avariție, căci izvorul lor ar putea să sece într-o zi – , avu deodată revelația că nu terminase nicicând vreuna dintre cele trei cărți găsite în sertarul noptierei de spital.”11 Sabrina ajunge în imposibilitatea de a plânge, alegorie a rătăcirii umane. Ajungem astfel într-o altă zonă americană a cărții, cabinetul de psihoterapie.
Inconsistența şi artificialul şedințelor de consiliere psihologică, ritualul lor caraghios, se topesc în ritmul egal al narațiunii şi ironia cordială a naratorului, exersată în registrul ambiguității domoale. Prozatorul e preocupat nu doar să prezinte nişte mecanisme, experiențe sau alternative ale lumii postmoderne, ci să-i descopere noua mitologie, cu toate particularitățile ei, arhetipurile umile. Lumea cabinetului Marelui K (ironie muşcătoare a numelui!) îşi trăieşte amintirea propriilor mituri în registrul umil al derizoriului, fără exasperări, fără crize, fără traume şi lasă în urma ei doar pâlpâirea fină a angoasei. Sensibilitatea exacerbată a Sabrinei stă față în față cu hidoşenia Marelui K. Doctorul K nu îi poate oferi Sabrinei nici un remediu viabil. Pentru pierderea lacrimilor îi propune o linguriță şi un recipient. Sabrina încearcă, disperată, tratamentele absurde ale doctorului, în speranța că-şi va recupera lacrimile şi că iubiții nu o vor mai părăsi pentru un alt bărbat. Scenele din cabinetul doctorului sunt un simulacru trăit de fată din inerție, din disperare, din nepuțință. Ocheanul naratorului e întors spre fina parodie a mentalității cotidiene, cu toate clişeele pe care aceasta le presupune. Nu avalanşa de întâmplări e scoasă la iveală, ci lipsa de suplețe a gândirii, formele închistate, şubrezenia şi inconsistența unei anumite mentalități, decăzută în mecanica goală a formelor, în stereotipiile de limbaj şi de comportament; sfaturile doctorului sună ca o placă uzată, ascultată până la refuz.
Culmea ironiei este că Sabrina vrea să afle de ce o părăsesc bărbații, nu pentru o femeie, ci pentru un alt bărbat, de la un medic, el însuşi gay, îndrăgostit de propriul său asistent. Relațiile gay, multă vreme tabu în literatura „serioasă”, îşi găsesc locul în diversitatea tematică, deschiderea şi toleranța postmodernistă. „Bărbații interesanți sunt fie însurați, fie impotenți sau homosexuali”, notează Sabrina în jurnal. Modelul cultural şi social al postmodernismului este cel american. Spre deosebire de prozatorii din țară, Dumitru Radu Popa vorbeşte din interiorul modelului. Tot ceea ce ține de sexualitate şi erotism este tratat cu naturalețe, fără încrâncenare, fără sentimentul că s-ar fi spart un şablon. Limbajul este viu, savuros, sugestiv, curge la fel de firesc ca în restul textului, fără a cădea însă nici o clipă în vulgar sau obscen. Homosexualitatea este şi ea firească, parte integrantă a societății şi a erosului.12
După încercările eşuate de a-şi rezolva problemele sentimentale cu ajutorul psihanaliştilor, Sabrina şi Vlad, românul de care era îndrăgostită, reuşesc să se împlinească prin evadare în vis; se regăsesc în altă lume, a Vescovului care îşi poartă cu el biserica (oare nu îşi poartă orice emigrant cu el amintirile?), a irealului, a fantasmelor şi a eliberării. Răspunsul dat de bătrân atunci când fata îl întreabă dacă este american sintetizează esența felului în care se raportează Dumitru Radu Popa la noțiunile de globalizare sau identitate națională: „ – Of! Ce să-ți spun, duducă, nu sînt nici un fel de cetățean. Asta nu există... Iar de vorbit îți vorbesc în limba care este numai una şi ne face să ne înțelegem, aşa cum a lăsat-o El, din fericita zi când şi-a revărsat duhul peste noi.”13
Prin urmare, Dumitru Radu Popa ne propune, în plină dezbatere generată de globalizare şi efectele acesteia, o proză care propune o perspectivă lipsită de patimă, aceea a întoarcerii la valorile fundamentale şi universale: arta, iubirea, credința. Experiența exilului, modelele clasice ale culturii europene, ironia lui Caragiale, rănile comunismului, postmodernismul, pragmatismul american, fuzionează firesc, fără încrâncenare, oferind cititorului român un exemplu reuşit de hibridizare culturală: o problematică densă şi gravă, prezentată cu dezinvoltură made in USA .
NOTĂ:
Această lucrare a beneficiat de suport financiar prin proiectul:
,,Provocările cunoaşterii şi dezvoltare prin cercetare doctorală PRO-DOCT.
Contract nr. POSDRU/88/1.5/S/52946”, proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.
Este procesul de globalizare o noutate a istoriei sau, într-o formă sau alta, a existat dintotdeauna şi astăzi e doar mai vizibil? Angoasei pe care o trăim în fața fenomenului nu i s-ar găsi oare rădăcinile în condiția omului postmodern? Proble-ma identității, înainte de a se raporta la dihotomiile menționate mai sus, nu trimite oare la relativismul postmodern? Şi acesta, la rândul său, nu e generat tocmai de globalizarea însăşi?... Intrăm într-un cerc vicios şi pierdem din vedere că astăzi, mai mult decât oricând, sau cel puțin într-un fel pe care l-am putea numi fără rezerve invadator, ne vedem nevoiți să ne oprim şi asupra altor întrebări, al căror răspuns ar putea să deschidă cercul. Care eu este cel real? Cel din viața de zi cu zi, cel din adresa de messenger, cel amețit de vertijul supermarketului, cel din cărțile pe care le citim, din muzica pe care o ascultăm, cel din vise sau cel care am vrea să fim? Cât de consistentă este realitatea, cât de fragilă granița cu imaginarul, unde anume îşi mai găseşte locul literatura pe aceste nisipuri mişcătoare, iată câteva dintre ipotezele propuse de romanul lui Dumitru Radu Popa, Sabrina şi alte suspiciuni, apărut la Polirom, în 2004.
Singular în peisajul literaturii noastre postdecembriste, nu atât prin problematică sau tehnică literară, cât printr-un stil aparte – lejer, neîncrâncenat, de un firesc ce uimeşte la primele pagini, dar în care, odată intrat, te simți nespus de confortabil, romanul Sabrina şi alte suspiciuni este cu atât mai incitant, cu cât autorul său aparține unei categorii aparte, aceea a scriitorilor de limbă română care nu mai trăiesc în România. Termenul prea des şi adesea nejustificat folosit pentru orice scriitor român care nu mai locuieşte în țară este cel de exilat, literatura sa făcând parte, în consecință, din literatura exilului. Această chestiune ar deschide o altă discuție, care nu face în mod direct obiectul demersului nostru. Trebuie menționat însă faptul că Dumitru Radu Popa a părăsit România în 1985, obținând, un an mai târziu azil politic în Statele Unite de unde, chiar dacă a devenit specialist în drept internațional şi comparat, va continua să scrie literatură în limba română. Nu se consideră un exilat, un alungat de acasă, ci, cu luciditate şi normalitate, îşi asumă alegerea făcută, aceea de a părăsi țara, şi mai mult, de a nu se întoarce definitiv acasă după ’89.1 Această asumare şi împăcarea cu alegerea făcută se resimt şi în subteranele Sabrinei , dând la suprafață un text în care pretextul este dat de poveşti ce trimit la două lumi geografic şi cultural diferite, spațiul românesc antedecembrist şi cel american. Există în roman puternice aluzii sociale şi politice, există trimiteri evidente la anumite realități şi epoci, însă substanța textului e dată tocmai de depăşirea acestor conjuncturi spre zona întrebărilor fără țară sau ideologie politică, aşa cum spuneam la începutul lucrării.
Nu întâmplător, primul capitol al cărții se numeşte Planuri. La toate nivelurile textului, planurile se constituie într-un laitmotiv. Ni se derulează, alternativ, prin fața ochilor, planul cu iz polițist al anchetei despre dispariția Micului Herodot şi cel al soților Meg şi Ben. Suntem trimişi într-un spațiu românesc, cel al Bucureştiului, al poliției secrete, al spionilor, al anchetelor.
Pluteşte în aer un iz de roman polițist, de complot. Aparent însă, deoarece personajele şi situația sunt incoerente, alunecând spre absurd. Se conturează ridicolul şi inconsistența unei epoci, pe de o parte, şi a unei lumi, cea a realului în literatură, pe de altă parte. Colonelul Fedeleş, Mugurel, Timofte, populează acest prim capitol al cărții, creionând o lume „suspicios” de ciudată. Se discută despre o misiune secretă, despre o anchetă, despre spioni şi nume de cod. Atrag atenția cuvinte evidențiate prin scriere cursivă: „curat, convins, trebuie, normal, perfect, SUA, acolo” – o subtilă ironie la adresa limbajului de lemn al anchetelor sau o posibilă cheie de lectură, sugestia că aceste cuvinte ascund ceva; totul se asortează cu suspiciuni, cuvântul ce apare şi în titlu. Presupusa moarte a lui Stoica, nume de cod Timofte, zis şi Micul H, ce constituie miezul anchetei, este, la rândul ei, o suspiciune.
Acțiunea propriu-zisă trenează, sporind curiozitatea cititorului, care începe să se întrebe cu nerăbdare „Unde-o fi Sabrina? Cine e, de fapt, Sabrina?”. Naratorul are însă tot timpul din lume să se joace şi să ne joace, introducându-ne mai întâi în lumea lui „şi alte suspiciuni”. Astfel, asistăm, brodând între timp propriile noastre ipoteze, la întocmirea itinerarului de către minuțioasa Meg. Planificându-şi excursia, Meg nu mai lasă loc pentru trăire şi inedit, inserând în text tema „făcăturii”, atât de dragă postmoderniştilor: „ Meg continuă – cu aceeaşi minuție şi sacrosanctă grijă de a urmări materialele primite – să completeze clasorul vacanței de vis. S-ar fi spus însă că entuziasmul ei era acum disimulat într-o oarecare măsură, şi asta, fără îndoială, nu din pricina intruziunii mele metatextuale (de care nu ar fi avut cum să aibă nici o cunoştință! Să ne lămurim o dată pentru totdeauna: de orice pot să fiu acuzat, dar nu că mi-aş fi descurajat, direct sau indirect, personajele în chiar cursul acțiunii; desfid pe oricine m-ar bănui de o asemenea infracțiune epică! )”2 .
Imaginea este cea a unui cuplu mediocru de americani tip, monotoni, plictisitori şi plictisiți, o fotografie a clasei mijlocii. Confortul şi viața planificată fac din aceste două personaje două păpuşi de carton, instrumente foarte utile însă naratorului pentru povestea sa. Platitudinea acestui cuplu, clişeele verbale, ticurile, schematismul, feliile de viață, limbajul viu şi colorat, secvențele înlănțuite cinematografic, se topesc în atitudinea ironică, degajată, ludică şi adeseori surprinzătoare a vocii naratoriale: „De ce să judecăm însă lucrurile într-un mod atât de sever? Şi cine suntem noi să o facem? Nevinovatul să arunce prima piatră: ce e rău, în fond, într-o viață de cuplu absolut obişnuită? Oare nu tocmai aceste cupluri, care nu se ridică cu nimic deasupra mediocrității, constituie pâinea şi sarea unei societăți?”3. Ne vine în minte, automat, Caragiale. Ne apar în fața ochilor Lefter Popescu , „madam” Popescu şi vocea naratorului din Două loturi. Personajul fantoşă, absurdul, ironia muşcătoare, sunt, pe filon caragialian, tot atâtea incizii într-un real ce se dovedeşte la urma urmelor doar o aparență. Autorul însuşi îşi mărturiseşte admirația față de Caragiale în repetate rânduri. Cităm doar un fragment dintr-un interviu acordat în 2001 României literare, unde, pornind de la relația specială pe care a avut-o cu Şerban Cioculescu, Dumitru Radu Popa afirmă: ,,Tot el m-a învățat să-l recitesc pe Caragiale într-o altă notă, uneori mult mai dramatică şi mai universală. Era încântat de proiectul meu de a-mi scrie lucrarea de doctorat pe distincția între caragialism şi caragialitate, o himeră ce, dacă nu s-a întâmplat niciodată pe plan teoretic propriu-zis, începe să devină tot mai limpede în proza mea.’’4
Devoalând mecanismele interne ale scrisului, angajând cititorul în procesul de „întregire” a cărții, Dumitru Radu Popa distruge iluzii de lectură şi exclude naivitatea. Cititorul său trebuie să ştie că intră într-un joc cu regulile făcute şi să accepte disimularea: „Mă simt aproape vinovat că plictisesc cititorii cu toate aceste amănunte despre locuri pe care probabil nu or să le vadă niciodată şi despre oameni – în plus nici măcar extraordinari! – în pielea cărora nu se vor găsi nicicând. Păi, atunci, ce carte mai e şi asta? ar putea, şi încă pe bună dreptate, să se întrebe cineva. E scrisă în româneşte, dar bate câmpii aiurea, despre un cuplu de americani care se pregătesc să plece în vacanță, iar când e vorba despre români, îi arată mai degrabă ca pe nişte neisprăviți.”5 Condiționalul „ar putea” este o cheie a fragmentului citat mai sus. Cititorii „ar putea”, dar nu o vor face, pentru că ei cunosc, acceptă şi savurează jocul. Autor – narator- personaj – cititor se cheamă reciproc. Vârsta iluziilor a rămas demult în urmă, autorul – narator îşi clarifică poziția, continuând jocul şi împărțind rolurile: ,,Suntem, în fond, cu toții, nişte victime mai mult sau mai puțin fericite, prinse în plasa unui text care poate fi citit în atâtea feluri, încât viața unui singur om e mult prea scurtă pentru a epuiza consecințele lui...Însă de scris, să fie clar, îl scriu eu şi numai într-un singur fel!”6 Rândurile citate, dincolo de evidenta poetică textualistă, fixează tocmai raportul realitate-literatură. Nu ni se spune, cum eram obişnuiți să auzim, că suntem victimele unor împrejurări, sau ale destinului, ci că am fi victimele unui text. Când lumea se goleşte de sens, ca în principiul vaselor comunicante, textul se încarcă. Vorbind despre utopia comunistă, devenită în planul realului minciună şi crimă, despre incoerența acestei lumi ca model al oricărei existențe ce nu mai poate să-şi articuleze sensul, Dumitru Radu Popa mărturiseşte că, odată cu trecerea timpului, a trecut de la întrebarea Cum anume vede scriitorul realitatea ? la o altă întrebare, a maturității creatorului şi chiar a unei alte vârste a literaturii – Ce anume vede scriitorul?: ,,Eu în vremea aceea consideram literatura mai mult drept un cum decât un ce, abia acum îmi dau seama că eram probabil frivol...’’7
Superficiali am fi şi noi, cititorii, dacă ne-am opri doar la metatextualitatea, ironia, arhitectura, păienjenişul narativ, personajele sau locurile din lumi geografic diferite, planurile ce se întrepătrund, se derulează paralel sau se aranjează concentric. Nu în tehnica narativă şi nici în narațiunea în sine se află miza acestui roman, ci tocmai în citirea lui sub semnul acelui Ce despre care autorul însuşi vorbea.
Aşadar, despre ce povesteşte D.R. Popa în Sabrina şi alte suspiciuni?
Autorul ne propune să citim o carte în care un personaj porneşte într-o călătorie şi citeşte o carte despre un personaj – care îi seamănă! – şi care citeşte, la rândul lui o carte despre povestea Sabrinei. Asemeni unei păpuşi Matrioşca, textul se deschide, din narațiune în narațiune. Planurile se întretaie, poveştile se complică, întreaga orchestrație narativă vorbind despre imposibilitatea spunerii unei poveşti simple, tocmai pentru că lumea, existența, nu sunt simple în viziunea lui Dumitru Radu Popa. Autorul ne vorbeşte despre o lume a manipulării şi a iluziei.
Nu întâmplător această lume se sprijină pe două continente, Europa şi America. Planuri, personaje, clişee de cotidian din România comunistă şi libera Americă se înlănțuie într-o nouă realitate, aceea a unei ficțiuni ce desăvârşeşte ceea ce realul nu poate: împăcarea întru globalizare. Departe de a ne propune o teleologie a globalizării, Dumitru Radu Popa este o expresie a acesteia: cu o dezinvoltură specific americană, scrie pentru un public român, în limba română, despre Bob, Meg, Bart, Marele K şi o călătorie prin Lubbock, Austin, El Paso, Phoenix... şi despre Munteanu, Stoica, Fedeleş, Timofte. Cu uşurință, se trece de la limbajul neaoş românesc: ,,Nu tu, bă! Bine mai zicea ăla de la televizor că sînem un neam de proşti, mă, Fedeleş, ...” la jargonul american. Aflăm că Sabrina î?i terminase studiile ,,undergraduate la University of Virginia”, că aparținea ,,upper middle-class-ului”şi că folosea ,,make-up”.
Spre deosebire de romanul Traversând Washington Square (Cartea Românească, 1999) , unde se resimte o undă de nostalgie față de Bucureştiul natal, gândurile personajului, românul Vlad, profesor de filosofie, zburând de la contemplarea peisajului new-yorkez la amintirile bucureştene (,,Căci, probabil, la acel Bucureşti încă ne-muribund mă gândeam în fiecare dimineață traversând Squarul ”), în Sabrina şi alte suspiciuni spațiile geografice sunt simple pretexte ale scenariului narativ, nefiind impregnate de melancoliile exilatului din Europa de Est. Scris la cinci ani după Traversând Washington Square, Sabrina depăşeşte şi clasează experiența exilului personal, glisând spre condiția de exilat a individului în genere, a celui care trăieşte în plin postmodernism în special.
Fenomenul globalizării îşi pierde dimensiunea tragică. Ființa nu mai este pândită de pericolul alienării prin asimilare, ci se vede pusă față în față cu sinele cel mai adânc. Ni se deschid lumile unui univers fastuos, sensibil, oniric. Realul se dezvoltă pe o mitologie a derizoriului şi deschide, la nesfârşit parcă, lumi în lumi.
Lacrimile Sabrinei, care vor juca un rol atât de important în „acțiune”, sunt o frumoasă imagine a întoarcerii şi a regăsirii, a înnodării sinelui cu sine, a retragerii în interior, a coborârii în ne-născutul fizic: „Adică va trebui să se consoleze cu gândul că toată viața ei se va desfăşura în teritoriul acelei lacrimi: o capcană îngrozitoare sau numai un teritoriu al siguranței absolute – cine ar putea şti?”.8 Singurătatea fetei conturează şi ea angoasele postmodernului: „ Se simțea, dintr-o dată, singură pe lume. Tot aşa, i se părea că e numai ea vinovată de spaima ce o cuprindea când era lăsată acasă cu altcineva decât cu părinții ei”.9 Sabrina suferă de „vlăguirea ființei”, cum numeşte Vattimo această trăire a postmodernului, suferă de singurătate şi de limitare a posibilităților de a cunoaşte. Singurele ei certitudini sunt lacrimile.
Să nu uităm că în roman povestea Sabrinei este de fapt ficțiunea pe care o citeşte Meg, la rândul ei ficțiune. Lacrimile, visul şi lectura îi vor deschide Sabrinei drumul spre alte lumi de ficțiune.10 Tânăra trăieşte din nou o criză a raportului cu lumea, văzut însă de data aceasta din prisma relației cu lumea cărților: „Or, Sabrina, pradă unui plâns nestăvilit – deşi, cum s-a mai spus, bănuia oarecum că lacrimile trebuie păstrate cu avariție, căci izvorul lor ar putea să sece într-o zi – , avu deodată revelația că nu terminase nicicând vreuna dintre cele trei cărți găsite în sertarul noptierei de spital.”11 Sabrina ajunge în imposibilitatea de a plânge, alegorie a rătăcirii umane. Ajungem astfel într-o altă zonă americană a cărții, cabinetul de psihoterapie.
Inconsistența şi artificialul şedințelor de consiliere psihologică, ritualul lor caraghios, se topesc în ritmul egal al narațiunii şi ironia cordială a naratorului, exersată în registrul ambiguității domoale. Prozatorul e preocupat nu doar să prezinte nişte mecanisme, experiențe sau alternative ale lumii postmoderne, ci să-i descopere noua mitologie, cu toate particularitățile ei, arhetipurile umile. Lumea cabinetului Marelui K (ironie muşcătoare a numelui!) îşi trăieşte amintirea propriilor mituri în registrul umil al derizoriului, fără exasperări, fără crize, fără traume şi lasă în urma ei doar pâlpâirea fină a angoasei. Sensibilitatea exacerbată a Sabrinei stă față în față cu hidoşenia Marelui K. Doctorul K nu îi poate oferi Sabrinei nici un remediu viabil. Pentru pierderea lacrimilor îi propune o linguriță şi un recipient. Sabrina încearcă, disperată, tratamentele absurde ale doctorului, în speranța că-şi va recupera lacrimile şi că iubiții nu o vor mai părăsi pentru un alt bărbat. Scenele din cabinetul doctorului sunt un simulacru trăit de fată din inerție, din disperare, din nepuțință. Ocheanul naratorului e întors spre fina parodie a mentalității cotidiene, cu toate clişeele pe care aceasta le presupune. Nu avalanşa de întâmplări e scoasă la iveală, ci lipsa de suplețe a gândirii, formele închistate, şubrezenia şi inconsistența unei anumite mentalități, decăzută în mecanica goală a formelor, în stereotipiile de limbaj şi de comportament; sfaturile doctorului sună ca o placă uzată, ascultată până la refuz.
Culmea ironiei este că Sabrina vrea să afle de ce o părăsesc bărbații, nu pentru o femeie, ci pentru un alt bărbat, de la un medic, el însuşi gay, îndrăgostit de propriul său asistent. Relațiile gay, multă vreme tabu în literatura „serioasă”, îşi găsesc locul în diversitatea tematică, deschiderea şi toleranța postmodernistă. „Bărbații interesanți sunt fie însurați, fie impotenți sau homosexuali”, notează Sabrina în jurnal. Modelul cultural şi social al postmodernismului este cel american. Spre deosebire de prozatorii din țară, Dumitru Radu Popa vorbeşte din interiorul modelului. Tot ceea ce ține de sexualitate şi erotism este tratat cu naturalețe, fără încrâncenare, fără sentimentul că s-ar fi spart un şablon. Limbajul este viu, savuros, sugestiv, curge la fel de firesc ca în restul textului, fără a cădea însă nici o clipă în vulgar sau obscen. Homosexualitatea este şi ea firească, parte integrantă a societății şi a erosului.12
După încercările eşuate de a-şi rezolva problemele sentimentale cu ajutorul psihanaliştilor, Sabrina şi Vlad, românul de care era îndrăgostită, reuşesc să se împlinească prin evadare în vis; se regăsesc în altă lume, a Vescovului care îşi poartă cu el biserica (oare nu îşi poartă orice emigrant cu el amintirile?), a irealului, a fantasmelor şi a eliberării. Răspunsul dat de bătrân atunci când fata îl întreabă dacă este american sintetizează esența felului în care se raportează Dumitru Radu Popa la noțiunile de globalizare sau identitate națională: „ – Of! Ce să-ți spun, duducă, nu sînt nici un fel de cetățean. Asta nu există... Iar de vorbit îți vorbesc în limba care este numai una şi ne face să ne înțelegem, aşa cum a lăsat-o El, din fericita zi când şi-a revărsat duhul peste noi.”13
Prin urmare, Dumitru Radu Popa ne propune, în plină dezbatere generată de globalizare şi efectele acesteia, o proză care propune o perspectivă lipsită de patimă, aceea a întoarcerii la valorile fundamentale şi universale: arta, iubirea, credința. Experiența exilului, modelele clasice ale culturii europene, ironia lui Caragiale, rănile comunismului, postmodernismul, pragmatismul american, fuzionează firesc, fără încrâncenare, oferind cititorului român un exemplu reuşit de hibridizare culturală: o problematică densă şi gravă, prezentată cu dezinvoltură made in USA .
NOTĂ:
Această lucrare a beneficiat de suport financiar prin proiectul:
,,Provocările cunoaşterii şi dezvoltare prin cercetare doctorală PRO-DOCT.
Contract nr. POSDRU/88/1.5/S/52946”, proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.