LA JUDECATA DE APOI A STATUILOR

Pentru prima oară în locul acela şi, mai ales, la ora aceea, Petrache simți că nu e singur. Viul pe care îl adulmecase era nedefinit, ca şi cum văzduhul zvâcnise. Nu era o boare strecurată prin ferestra deschisă, căci în jur nu erau ferestre. Nici paşi nu se auzeau în împrejmuirea aceea unde fiecare şoaptă se auzea, ca în Epidaur. Oricât se întorcea, privirile celuilalt, dacă ar fi fost, îi veneau întotdeauna din spate, căutându-i un ochi pe care nu-l mai avea.
Şi atunci, Petrache socoti că totul nu a fost decât o părere. Privi din nou în jur, de data asta mai statornic, ca de fiecare dată înainte de a se apuca de treabă. Atriul era pardosit cu lespezi de piatră, tăiate cam în neorânduială. Printre muchiile lor răzbăteau pămătufuri de iarbă şi câte o floricică galbenă, lăstărită în primăvara timpurie. Ba chiar, în vreo două-trei locuri, Petrache dăduse lespezile deoparte, punând, în mormintele crude, puieți de gutui. Ei crescuseră, aveau cununa rotundă şi frunze cărnoase încât, până spre toamnă, când gutuile căpătau strălucirea luminii pe care o primiseră peste an, nici nu ştiai dacă pomii aceia, pe jumătate pitulați, nu sunt cumva smochini sau rodii.
Pereții erau goi. Pe sub zugrăveală se ghiceau arcadele vechiului fort, dând zidurilor, în locurile unde arcadele se îmbinau, plinătatea unei sforțări fără sfârşit. Deasupra, cerul nedezmeticit încă din iarnă şedea încremenit şi lipsit de culoare, ca apa uitată într-un chiup de piatră.
Petrache citea tot felul de cărți ferfenițite ori cu paginile netede, dar foşnind ca poleiala şi sfărămându-se între degete, pe care le găsea în dulapurile din subsoluri. I se făcea milă de cărțile pe care nu le citea nimeni. I se părea că n-au aer, că se sufocă de-a binelea dacă nu li se răsfoiesc paginile măcar o dată pe an, ca o casă pe care o aeriseşti. Un om, mai treacă-meargă, e treaba lui, dacă vrea să fie singur, n-are decât, dacă nu, poate ieşi pe stradă să dea binețe trecătorilor care îi ies în cale, tot o să-i răspundă până la urmă cineva. Cu cărțile e altceva, ele pot doar să aştepte, fără să-ți poată ieşi în întâmpinare. Singurătatea cărților este mult mai dureroasă. Din când în când, Petrache le deschidea, una câte una, să le ajute să le dezmorțească. Apoi începu să citească o pagină sau alta, pe sărite, e drept, ca întotdeauna când vrei să ajungi de pe un mal pe celălalt.
Astfel află că există un fel de cod al făuritorilor de statui. Anume al acelora care înfățişează călăreți înzăuați. Atunci când calul este proptit cu toate cele patru picioare pe postament, se cheamă că războinicul călăreț a trecut teafăr prin războaie, murind cumsecade, în patul lui. Când calul are unul din picioare ridicat, cel din față, desigur, şi, mai ales, dreptul, înseamnă că stăpânul său a fost rănit în timpul luptelor. Iar când bidiviul cel înşeuat ridică din amândouă picioarele din față, asta înseamnă că bravul cavaler şi-a găsit moartea pe câmpul de luptă.
Ce bătălie va fi fost aceea şi cum se numea nobilul călăreț, Petrache nu aflase şi nimeni nu putuse să-i spună. Cei care transformaseră fortul în muzeu îl găsiseră acolo şi hotărâseră că e bine să-l lase aşa, pentru a întâmpina cu semeție pe vizitatori. Doar că vizitatorii nu se prea înghesuiau să urce pe cărarea pieptişă, până sus, la fort, iar călărețul rămăsese în singurătatea lui, opintindu-se să-şi strunească armăsarul în zăbală şi arătând cu sabia ținută strâns în pumnul drept spre o direcție care nu ducea nicăieri, decât poate spre locul în care călărețul îşi găsise moartea.
Petrache deschise larg porțile cele groase de lemn țintuit, ca de cetate. Încercai o senzație stranie, trecând pragul spre atriul cel larg, nu ştiai dacă intri sau ieşi. Mai era timp până să vină ceilalți funcționari care deschideau încăperile întunecoase, cu ferestre înguste, cât să strecori prin ele o gură de tun, cu tablouri înalte din care te priveau bărbați țepeni şi gulerați, cu priviri severe, şi femei stânjenite în rochiile grele, strânse pe talie, cu unghere din care, în anumite ceasuri ale zilei, când razele pătrundeau ca nişte lame de cuțit prin ferestre, armurile luceau scurt, ca o cremene izbită de piatră.
Petrache îşi luă găleata cu apă, presără un praf alb care se mistui, lăsând la suprafață o spumă verzuie, mirosind a iarbă crudă. Începu să şteargă dalele, frecând cu bățul său cu pămătuf în vârf, muindu-l când şi când în găleată şi amestecând spumele, până când clăbucii amenințau să se reverse peste marginile găleții. Încât, în cele din urmă, pardoseala căpătă o lucire plumburie, de parcă cerul şi pământul se oglindeau şi nu mai ştiai care e unul şi care e celălalt.
Iar cerul coborî, într-adevăr, pe pământ, căci o pasăre neagră se aşeză pe creştetul statuii. Petrache socotea că acea privelişte, a păsărilor care îşi scuturau aripile chiar pe capul cavalerului, este nedemnă pentru o ținută aşa de grozavă. Cum, însă, nu putea ajunge până acolo, iar cu pietre se temea să lovească, se mulțumea să țopăie în jurul statuii, agitându-şi brațele şi uşuind din toți rărunchii. Cine ar fi privit de departe, ar fi crezut că Petrache dănțuieşte în jurul statuii, îndeplinind un fel de ritual. Dar păsările, mai ales când venea câte una neagră, mare cât un corb, se arătau, totuşi, destul de indiferente la îndemnurile lui.
Ceea ce, de data asta, îl scoase de tot din sărite pe Petrache. Pasărea îl mai privi ceva vreme, apoi, când mişcările şi strigătele paznicului deveniră de-a dreptul groteşti, se înălță, dând leneş din aripi. Se roti în cercuri tot mai largi, croncănind, apoi se pierdu dincolo de zidurile înalte. Petrache îşi şterse năduşeala de pe frunte, privi înciudat în urma ei, apoi îşi netezi hainele, rezemă mopul într-un ungher şi lărgi poarta, căci ora deschiderii se apropia şi urmau să vină cei care îngrijeau de săli. Încât Petrache, odată treburile lui îndeplinite, se aşeză pe un scăunel, la rădăcina zidului, şi aşteptă.
La fel şi statuia. Chiar dacă poziția ei era mai degrabă istovitoare şi nerăbdătoare. Petrache se întrebase uneori încotro voia să arate cavalerul cu sabia aceea. Măsurase cu paşii până la poartă şi, apoi, privise prin deschizătura porții. În direcția aceea, jos, la poalele dealului, se întindea oraşul. De ce ar fi vrut cavalerul să ia oraşul cu asalt părea neclar. Cu atât mai mult cu cât, în vremea construirii fortului şi a legendelor cu cavaleri înzeuați, oraşul nu exista, ci doar un pâlc de bordeie ai căror locuitori aveau doar două ocupații de căpetenie: să cultive pământurile din jur şi, din când în când, la auzul goarnelor de pe creneluri, să-şi adune odraslele şi puținele cirezi şi să urce dealul în grabă, pentru a afla, între zidurile castelului, adăpost. Petrache cunoştea pe dinafară încrustațiile de pe scut. Cercetase încăperile, răsfoise cărțile vechi, dar nu găsise nicăieri simbolurile acelea. Cu armura lui din zale împletite, cavalerul părea străin de acele meleaguri. Poate că murise pe aici, pe undeva, într-una din multele bătălii duse de tătari, de polonezi ori de cavaleri teutoni cu multe sute de ani în urmă. Poate doar trecuse şi-şi căutase moartea în altă parte. Ori poate că nici nu murise încă şi căuta bătălia care să-i împlinească destinul.
Petrache ar fi vrut să-l ajute, dar nu ştia cum. Se gândea uneori să-l lustruiască, să-i dea cizmele cu ceară sau, pur şi simplu, să-l vopsească. Dar nu se încumeta să acopere cocleala verzuire a atâtor secole. Astfel încât, neputând să-l ajute altminteri, Petrache, în multele ceasuri de linişte din atriu, îşi apropia taburetul şi citea, cu voce tare, pentru ca, astfel, cavalerul să nu se mai simtă singur.
Nici nu-i simți pe ceilalți, când veniră. Se deschiseră şi uşile cele mici, dinăuntru se aprinse o lumină pâlpâitoare, de parcă luminau torțe. Se iviră chiar şi câțiva vizitatori, trecură pe lângă statuie, fără să se oprească, de parcă nici n-ar fi fost, şi zăboviră prin încăperi, ascultând explicațiile celor dinăuntru şi, probabil, minunându-se.
Când totul se linişti, luminile se stinseră moale ca o lampă acoperită cu mâna şi uşile cele mici se închiseră. Petrache socoti şi treaba lui încheiată pentru ziua aceea. Mai puse câte o găleată de apă la rădăcina fiecărui gutui, roti o privire înceată prin atriu, apoi ieşi, trăgând, cu opinteli, porțile cele mari.

Drumul către oraş era pietruit şi destul de îngust, cât să încapă două căruțe. Apoi, odată cu ivirea primelor case, poteca se lărgea. Din pământ se încrețeau borduri, iar când sub tălpi se netezea asfaltul şi, de o parte şi de alta, țâşneau blocurile înalte, Petrache intra cu stânjeneală în lumea aceea forfotitoare şi gălăgioasă. N-ar fi trebuit să fie aşa, judecând după vălătucii de toate felurile care ieşeau prin guri şi prin nări, prin țevile maşinilor, prin instalațiile de încălzire cu marginile răsucite în afară, prin scânteile firelor electrice ori prin porii jerbelor de lumină care brăzdau întunericul, dar lui Petrache i se făcu deodată frig. Îşi ridică gulerele paltonului subțiat la coate, îşi îndesă mâinile în buzunare şi se strecură pe la marginea zidurilor. Abia în băcănie se mai întremă, aşteptând, răbdător, să-i vină rândul.
– Altfel? întrebă dom’Stănică, ştergând de grăsime cuțitul cel lung. Ce mai e nou?
Petrache ridică din umeri, deschizându-şi palmele.
– Păi, una peste alta, dom’ Stănică, eu cred că nimic…
– Ferească Dumnezeu de noutăți, nu-i aşa, flăcăule? râse băcanul. Apoi privi roată şi văzând că nu mai e nimeni înăuntru, se plecă spre Petrache: Zice că se strică iar vremurile...
– Iar? se arătă nedumeri Petrache. Abia le-am schimbat...
– Acuma vremurile se strică mai repede ca înainte... Ia zi-i, ce-ți dau?
– Aş zice nişte salam din ăla..., pofti Petrache.
Dom’Stănică potrivi cântarul şi puse marfa, aşteptând ca limba cântarului să se hotărască şi socotind în gând.
– Paişpe lei, spuse. Cu bătaie.
Petrache numără hârtiile în palmă. Se mai scotoci şi scoase nişte mărunțiş pe care îl înşirui cu degetul arătător, cum ar fi să separi boabele de orez de neghină.
– N-am atâta. Pune doar jumate din el, tăiat felii.
– Nu-l tai, se împotrivi băcanul. Pe urmă restul rămâne şi se strică.
– Se mai găseşte unul ca mine..., încercă Petrache.
– În ziua de azi, se plecă iarăşi dom’Stănică peste tejghea, de-ăştia ca tine, care numără mărunțişul în palmă, sunt mulți, numai că nu prea vin aici, la mine. Se duc la măcelăria din piață şi cumpără ciozvârte cu zece lei kilu’...Tu vii, că te-ai obişnuit, de când veneai cu maică-ta de mână. Ia-l, ți-l dau pe datorie.
– Nu iau pe datorie, dom’Stănică… Mâine ce-o să mai fac? Dă-mi mai bine altceva, ce poți să tai...
– Uite, nişte parizer. E şi mai pufos, vine mai mult la kilogram..
Feliile erau mari, dom’Stănică le aşeză pe cântar, una peste alta, apoi făcu pachetul sul, ca pe o clătită, şi i-l întinse.
– Ia şi două-trei bomboane din astea, cu pudră de ciocolată, să le dai maică-tii de la mine...
Petrache puse mâncarea, fiecare pachet în câte un buzunar, mulțumi, cu şapca în mână şi ieşi pieziş. Dădu să-şi îndese şapca pe cap, îndemnat de frigul ce se lăsase, dar se răzgândi şi rămase astfel, cu şapca strânsă în pumni, privind către stradă. Caii cei negri, lipsiți de podoabe, de parcă fuseseră scoşi în pripă şi înhămați, trăgeau agale dricul cel ponosit al primăriei. În spate, doi-trei oameni, privind mai degrabă stânjeniți, spre trotuare, decât spre îngerii descojiți de pe capac, încercând, parcă, să sugereze că, de fapt, ei nu au legătură cu mortul.
– E Steiner, croitorul, auzi o voce trecând pe lângă el.
– Dumnezeu să-l odihnească, spuse şi Petrache, deşi nu mai era nimeni primprejur, să-l audă.
Îşi trase şapca şi porni, după ce cortegiul se îndepărtă binişor.Vru să-şi bage mâinile în buzunare, dar dădu peste pachețelele de la băcănie, îşi sumese, atunci, scurta subțiată şi-şi băgă degetele încovrigate în buzunarele pantalonilor.
Blocurile rămaseră în urmă. Străzile se îngustau, când şi când, din spatele gardurilor strâmbe, făcute din scânduri alese la întâmplare, se auzea câte o potaie lătrând. Petrache apucă cu amândouă mâinile poarta, săltând-o, dar şi aşa marginile scârțâiră, putrezite, pe pietriş. Uşa casei se deschise cu un clinchet voios, de la clopoțelul rămas deasupra intrării, de pe vremea când, după război, bunică-sa făcea păpuşi, să aibă cu ce să-şi crească odraslele orfane, iar clopoțelul care vestea câte un muşteriu umplea casa de bucurie.
Maică-sa fusese frumoasă, câte ceva se mai vedea şi acum în profilul cu linii moi şi în arcuirea coapselor, prea puțin îngroşate de trecerea anilor. Dar acum femeia nu se îngrijea de frumusețe, cu un capot gros strâns cu un cordon lat şi cu ciorapi flauşați îndesați în papucii îmblăniți, amesteca fiertura pe aragaz. Petrache veni din spate şi o sărută pe tâmplă. Ea îi aruncă o privire fugară, dar nu se opri din treabă.
– Ți-am adus parizer..., spuse Petrache, netezind pachetul pe masă.
– A întrebat Stănică de mine? întrebă maică-sa, oprindu-se o clipă.
– Ți-a trimis nişte bomboane. Zice că au pudră de ciocolată...
– Da’ciocolată n-avea?
– Nu ştiu, se apără Petrache. N-am întrebat…
– N-ar da, zgârcitul lumii...
– Acuma eu ce să zic, şopti, pentru el, Petrache, aşezându-se la masă. Dacă e de dar, nu-ntrebi...
– Da’ pe mâini te-ai spălat, băiatu’mamii?
– M-am spălat. Nu-mi mai zice băiatu’mamii…
Acum urma partea cea mai grea. Maică-sa îi puse în față mâncarea de cartofi, dumicatul de pâine şi un castravete murat, într-o farfurioară. Iar alături, pe hârtia despădurită, feliile de parizer. Petrache începu să mănânce, resemnat.
– Într-o zi o să-ți fie dor de vorbele astea, începu maică-sa litania bineştiută. O să mă cauți şi n-ai să mă găseşti. O să vezi doar capotul agățat în cui, cu mânecile bălăngănindu-se goale şi papucii frumos aşezați dedesubt. Tu n-ai trăit aşa ceva, să ştii ce greu e, să vezi haine pe care n-are cine să le mai îmbrace şi pantofi pe care n-are cine să-i mai încalțe. E mai rău decât atunci când pui capacul la sicriu. Bați patru cuie şi gata. Da’hainele, uite, eu mereu mai găsesc câte una de la mămăica prin fundul dulapului, pe lângă astea, pe care le mai port încă. Măcar atunci, când îmbrac paltonul ăla negru, cu guler de vulpe, duminică dimineața la biserică, parcă mă ia mămăica în brațe. Aşa că vezi tu, băiatul mamii, bucură-te că mai e cineva să-ți spună aşa, să stea între tine şi moarte…Ia cu pâine, băiatul mamii, că satură…
– A murit croitorul, spuse Petrache, rămânând la subiect.
– Care dintre ei? Avem patru croitori în cartier.
– Neamțul...Steiner...Am văzut când îl duceau la cimitir...Puțină lume...
Brusc, Petrache îşi dădu seama că făcuse o greşeală. Imposibil s-o mai repare.
– Eu când zic, băiatul mamii...,o prinse maică-sa numaidecât din zbor. Ştii cum e cu omul... Când îl ia, e ca şi cum ai scoate o cană din fântână. Imediat, apa se aşază la loc, se netezeşte ca şi cum nici n-ar fi fost. Uită lumea, ştii cum se zice, ziua de ieri şi aia de-acum o mie de ani sunt la fel de departe. Măcar tu să-ți aduci aminte de mine şi de murăturile mele, că altcineva n-o să-ți facă aşa murături...Să te uiți din când în când, pe fotografii şi să vorbeşti cu mine...
– M-a căutat cineva? se propti Petrache, disperat.
– Nimeni, cine să te caute? Cine vine la noi, în afară de omul care citeşte contoarul? Chiar şi ăla vine acuma numai la trei luni, că nu mai citeşte, ca pe vremuri, face regularizare. Nu ştiu cum să te fure mai straşnic. Şi dacă te caută, ce să-i spun?
– Nimic, că nici nu ştiu cine e...Dar aşa simt eu, că de la o vreme parcă se uită cineva lung după mine. Când mă întorc, nu-l mai văd...
– Te pomeneşti c-or fi pus ochii pe tine, băiatul mamii...Eu mereu am zis că e ceva cu castelul ăla, prea stă el acolo sus, deasupra oraşului... Şi cărțile alea care spui că le citeşti, prin pivnițe... Cine ştie ce ai priceput de-acolo şi ți-a luat gura pe dinainte la bodegă...Tu nu te lua după ce zic ăştia la televizor. Revoluția aia a fost doar atâta ca atunci când răscoleşti fânul, să nu mucegăiască. Sunt tot paiele alea vechi...
– Cine ştie, adăugă Petrache, ştergând farfuria cu un miez de pâine. Poate că mi se pare...
– O fi şi de la singurătate...opină maică-sa, începând să adune farfuriile. Începi să ai vedenii. Unchiu-tu Tica, vrei să ajungi ca el? Tot îi ziceam, însoară-te şi tu, mă omule, să ai femeia ta şi casa ta, că până nu te-nsori, până nu drămuieşte femeia, nu pui ban peste ban. Tu n-ai mai apucat să-l cunoşti, era bărbat chipeş. La ce i-a folosit? De-atâta stătut, a fiert orzul în el, a dat în clocot. Stătea în clopotniță şi se uita spre câmpie, după americani. Până când l-au luat şi l-au dus la canal, la tăiat stuf. Să se uite spre mare, de unde nu venea decât ruşii. Cum să apuci să-l cunoşti, când s-a întors fără un dinte-n gură şi cu mâinile tremurând, îl lătra şi câinele, nu-l mai cunoştea. Şi, dintr-odată, spre flăcău: Însoară-te, ce stai? Mai întindem o palmă de acoperiş, că loc în curte mai e. Uite, Aurica. E fată muncitoare. N-o fi ea frumusețea pământului, dar mie, dacă am fost frumoasă, la ce mi-a folosit?
Petrache oftă, obidit, făcu trei cruci repezi, de mulțumire, şi se ridică.
– Mă duc până la bodegă, spuse. Mai povestesc cu cumătrul Fandarac.
– Ți-ai găsit, altă minte spartă... Şi nu mai schimba vorba!
– Unde să mă însor, mamă? N-am bani nici să-i cumpăr lămâiță...
– Păi dacă stai aşa singur, nici n-o să ai...
Când să iasă, îl ajunse din urmă întrebarea maică-sii:
– Ce-a zis Stănică, vine duminică la biserică?
– N-a zis. Dar eu cred că vine...
– De unde ştii, dacă n-a zis?
– Aşa vine lumea la biserică, de Paşti...

Bodega era aşezată la întretăiere de drumuri. Cel care o pusese, o făcuse cu rost, căci pe acolo trecea drumul spre iarmaroc. În locul acela se adunau norocoşii şi păgubaşii, aldămaşurile şi vorbele goale. Între timp, însă, iarmaroacele s-au rărit şi s-au depărtat. Pe măsură ce oraşul se lățea spre câmpie, străzile cele vechi au fost demolate, clienții de ocazie s-au rărit, iar clienții cei statornici s-au mutat în blocurile cele noi. Mai rămăseseră megieşii străzilor vechi, cu case strânse unele într-altele, de frica buldozerelor care, abia odată cu revoluția, se retrăseseră în depoul de la lizieră, moțăind alene.
Când nu scotea, vara, câteva mese şi scaune de nuiele, pe trotuar, bodega avea o cameră măricică, cu linoleu pe jos şi o tejghea înaltă, proptită de peretele din spate. Singura lumină venea de la un bec agățat de tavan cu două fire împletite şi atârnând atât de jos încât cei mai înalți trebuia să se aplece, să nu-l ia în frunte. Astfel încât toate făpturile aflate pe la mese se proiectau pe pereți, aveau şi umbrele bodega lor, fiecare mişcare trecea pe pereți ca o perdea întunecată.
– Credeam că nu mai vii, cumetre, zise Fandarac, făcându-i semn.
Petrache nu ştia de unde se trage cumetria lui Fandarac, dar aşa îl moştenise şi aşa îi zicea şi el mai departe.
– Ce bei, cumetre? îl întrebă, aşezându-se.
– O băutură de-asta nouă, gin, un fel de votcă mai înecăcioasă.
– Țuică nu mai au?
– N-au avut de unde să aducă. Zice că e de la acciză. Ce-o mai fi şi aia...
Petrache oftă, nemulțumit, cu buzele uscate. Îi rămăseseră aşa de la murături.
– Atunci eu o să-mi iau o bere, zise. Ce fel de revoluție o fi fost şi aia, dacă nici țuică nu mai avem...
– Nu-i mare brânză. El era mai bătrân, văzuse mai multe la viața lui: Aşa face lumea din când în când revoluții. Nu de altceva, dar ca să se mai dezmorțească…
– Aşa zice si maică-mea...
Petrache se îndreptă din spinare să-i facă loc lui Şofronică să şteargă masa şi să-i pună halba în față.
– Măi, să fie! se minună tânărul. De unde ai ştiut că vreau bere, că nu ți-am cerut-o încă...Te pomeneşti că tragi cu urechea...
– Fiecare cu meseria lui, se sumeți cârciumarul, întorcând halba cu toarta spre el. Nici nu trebuie să ascult, eu citesc de pe buze.
– Că tare vezi tu buzele pe lumina asta chioară, bodogăni Petrache ca pentru sine, privind la cârciumar, cum se îndepărtează. Şi apoi, spre cumătru: Ai auzit că a murit Steiner, croitorul?
– Am auzit, răspunse Fandarac. Azi-noapte.
– Şi de ce s-au grăbit aşa să-l îngroape? Unde mai pui că înmormîntarea a fost după căderea serii. N-am mai pomenit...Înmormântările se fac pe la prânz...
– Nu ştii...? Cumătrul se aplecă spre el. L-au găsit de dimineață spânzurat. Popa n-a vrut să-i citească şi să-l îngroape. Abia au găsit o băieşiță, să-l spele. L-au îngropat cam pe ascuns, într-o margine... Pe cruce nu scrie nimic, ca la săracii culeşi de pe drumuri...
– Ce l-a apucat aşa, dintr-o dată?
Fandarac privi în jur, mai erau vreo două mese ocupate, iar cârciumarul meşterea la tejghea, întors cu spatele.
– N-a fost dintr-o dată...De la o vreme tăia strâmb. Avea vedenii...
– Şi ce vedea?
– Stelele...
– Toți vedem stelele..
– Aşa zici? Când te-ai uitat ultima oară la ele?
– Nu ştiu...sunt acolo, ca-ntotdeauna. E ca şi cum m-aş fi uitat...
– Tocmai aia e, că el se tot uita... Şi zicea că nu-s ca de obicei. Că se tot măresc. Şi că ard mai tare, mai ales unele.
– Ce-o mai vrea să însemne şi asta?
– Înseamnă că stelele ard tot mai aproape şi că într-o zi or să se prăbuşească peste noi. Şi-o să ardă pământul ca pe o scoarță uscată.
– Ăsta să fie motiv să-ți pui capăt zilelor?
– Vezi bine...Când eşti aşa de convins că o să se întâmple, aşteptarea te chinuie. La urma urmei, nu suntem şi noi un fel de sinucigaşi? Arătă spre pahar: Până şi poşirca asta de-o îndoaie Şofronică cu apă...Vrem să trăim mai bine şi tot rău facem. Pe de-o parte ne lecuim, pe de altă parte ne vătămăm. Mai abitir. Că tot veni vorba, n-ai o țigare?
– Nu prea fumez, se apără Petrache. Mai bine dau pe mâncare.
Când colo, ce să vezi, se apropie Şofronică, cu mers legănat, scoțând din buzunarul şorțului pepit cu tot felul de stropi unsuroşi un pachet de țigări.
– Suntem firmă serioasă...
– Pace ție, cititorule, se lumină Fandarac, alegând o țigară mai spre mijlocul pachetului. Auzi, da’ la ce şcoală ai învățat cititul pe buze? Că la şcoala la care am fost, cumătrul şi cu mine, parcă se citea din cărți...
– Şcoala vieții, cumetre, se făli Şofronică. Înveți să citeşti în orice, în fețele oamenilor, pe buze, în felul în care scrie fiecare, în umflătura buzunarelor. Dacă nu mă crezi, cere o cafea şi după ce o bei, răstoarn-o şi cheamă-mă să-ți ghicesc. Cititul e gratis, dar cafeaua e la dublu.
– Măi, dar pungaşi mai sunteți voi ăştia, cititorii în semne, pufni Fandarac. Hai, du-te înapoi la tejghea, vezi că pierzi prea mult timp cu noi şi ăştilalți, de la celelalte mese, vorbesc fără ştirea ta. Laşi pagini necitite.
– N-ai tu grijă, spuse Şofronică, depărtându-se. Unde nu vede ochiul, aude urechea.
Fandarac dădu din mâna a lehamite.
– Ai văzut? zise către Petrache. E o boală şi asta, ca şi a croitorului. Dintr-o dată începi să tai strâmb. Chestia e că ție ți se pare că dai drept cu foarfeca şi că restul lumii s-a strâmbat. Uite, şi cu iarna asta...
– Ce-i cu iarna?
Întrebase cam fără curiozitate căci, în loc să aştepte răspunsul, mai trase o duşcă de bere. Fandarac îl aşteptă, răbdător, să pună halba jos şi să se şteargă la gură.
– E, zise, în sfârşit. Că nu se mai termină. Azi păsările au trecut în stoluri, roiau ca nişte albine. Şi zburau jos, la înălțimea hoarnelor. Aproape că nu lăsau fumurile să se ridice.
– Şi asta ce mai înseamnă?
– C-o să ningă iarăşi. Sau măcar o să vină o brumă groasă cât chiciura. Aşa se zice, că cerul e greu, când ciorile zboară jos, croncănind. Cine a mai pomenit zăpadă în săptămâna mare?
Petrache rămăsese pe gânduri.
– Dar corbi ai văzut? întrebă.
– Corbi? Adicătelea cum, corbi?
– Adică ciori, da’mai mari. Aşa, cât nişte rațe negre.
Din privirea nedumerită a cumătrului, Petrache înțelese că nu văzuse.
– Eu am văzut, rămase Petrache cu ochii în gol. Acolo sus, la castel. Dar nu umblă în cârduri, ca ciorile. Vine doar câte unul, parcă îl cheamă cineva. Şi nici nu îi e frică de mine. Îl alung, îl uşuiesc, şi nu pleacă. Numai când vrea el. Vine mai ales dimineața, după ce deschid porțile cele mari.
– Păi cine să-l cheme?
– Uite că nu ştiu. Că la ora aia nu sunt decât eu. Adică eu şi statuia. Oftă, ca şi cum numai el şi le ştia pe ale lui. Am plecat, zise, punând nişte mărunțiş pe masă. Mama nu adoarme până nu mă întorc.
– Vii şi mâine? strigă după el Fandarac. Mai schimbăm o vorbă...
– Mâine mă întâlnesc cu Aurica, răspunse Petrache. O duc la Moşi. Poimâine e Vinerea mare şi Moşii se închid.
Spusese ultimele vorbe mai mult pentru sine, ieşind, încât nici măcar Şofronică, cititorul de semne, nu-l desluşi.
Într-adevăr, vremea se răcise brusc, căzuse ca o linişte de gheață. Nu se mişca o creangă, nu lătra un câine. Paşii scârțâiau pe pietre, în aşteptarea chiciurii ce avea să vie. Privi după cârdurile de păsări, dar şi ele se risipiseră. Cerul era plumburiu, nu se vedea nicio stea. Se gândi o clipă la Steiner, croitorul, şi gândi că, dacă ar fi trăit, ar fi avut o noapte mai împăcată, fără spaima stelelor care ard, dacă nu cumva ele ardeau altcumva.
Intră în cămăruța lui pe bâjbâite. Răsturnă vreo două teancuri de cărți, până dibui muchia patului. Rămase aşa, o vreme, aşezat, cu o vagă buimăceală în moalele capului de la bere şi căznindu-se să priceapă cu ce-i ajută pe oameni să vorbească aşa de mult despre moarte. Oftă, se încovrigă cu fața la peretele înțesat de umbre şi adormi, aşa îmbrăcat.

În oraşul acela, soarele se ivea mai târziu. Anume, exact timpul pe care îl petrecea pentru a se ridica peste zidul castelului. Dar atunci era, deja, strălucitor, lipsit de sfială. Cu alte cuvinte, în oraşul acela soarele răsărea în trepte. Mai întâi o aură violacee, în jurul castelului, ca un fel de amintire a incendiilor vechi pe care le suferiseră zidurile în timpul invaziilor tătare. Când soarele se arăta locuitorilor oraşului, era, deja, de trei sulițe pe cer, proțăpit pe creneluri.
Petrache era singurul locuitor al oraşului care putea vedea, nestingherit, răsăritul. Dibuise un ungher al curții în care colțurile de piatră ieşeau din zid ca la o distanță de un cot unul de altul, întruchipând un fel de scară sau poate că asta fusese pe vremuri, când păzitorii trebuiau să vegheze câmpia.
Mângâie lemnul porții celei mari. Era cald şi neted, precum carnea uscată atârnată după afumătură. Îşi lipi obrazul şi închise ochii, ascultând. Din măruntaiele lemnului veni răspunsul, nu cu lărgimea tăcută pe care o asculți când pui ghiocul la ureche, ci ca o linişte ferecată. Atunci Petrache se hotărî să deschidă lacătul cel greu.
Atriumul era cufundat în întuneric. În mijloc întunericul îşi făcuse miez, putea fi orice, statuie ori copac. Petrache ştia şi, ca de obicei, îi dădu binețe, apoi, tot ca de obicei, dar numai în diminețile limpezi, merse în ungherul acela dinspre răsărit şi se cocoță, săltând cu îndemânare pe treptele ieşite din perete.
Sub zidurile cetății se căsca o prăpastie al cărei afund era, încă, mistuit în cețuri. În schimb, cerul era limpede ca un geam lipsit de abureală, în ceruri nu respira nimeni. Apoi, dintr-o dată, marginile se rupseră şi se putură privi, omul, de-o parte, soarele urcând, de cealaltă, şi la mijloc genunea.
Când lumina fu destul de puternică încât trupul lui să lase umbră, Petrache tresări. Se trezi din visare, fără să-şi amintească vreo frântură, decât moleşeala fermecată care-l cuprinsese, se săltă în picioare pe talpa zidului, ridică brațele, ca să se dezmorțească dar şi ca să dea binețe soarelui şi propriei umbre. Care mai rămase o bună bucată de vreme pe muchia peretelui înainte de a-l însoți în atriu, acolo unde întunericul avea să mai zăbovească un timp. Aşadar, Petrache trecuse dintr-o lume într-alta, de la întuneric la lumină, şi trecea acum, din nou, de la lumină către întuneric. Această traversare a frontierei dintre lumi, în care Petrache trecuse într-o parte şi umbra îi rămăsese în cealaltă, îl găsi cu simțurile încordate. Căci, de această dată, văzduhul nu mai zvâcni, ci se umplu, de-a dreptul, de o suflare vie.
Se învârti în loc, cu încetineală, privind, pe rând, cerul şi pardoselile, alunecând cu ochii de-a lungul zidurilor. Ridică palmele şi desfăcu degetele, cu ochii închişi. Suflarea îi curse printre degete, ca o apă subțire. Strânse pumnii şi apoi îi deschise încet, dar în căuşul palmelor nu se afla nimic. Poate că strânsese prea tare şi îi alunecase printre degete. Privi din nou în jur, nu văzu, avu doar senzația că altcineva îl vede pe el. Ascultă, nu auzi nici un sunet, dar simți cum altcineva îi ascultă până şi bătăile inimii. Vru să vorbească, însă înainte de a se hotărî ce să spună şi, mai ales, cui, se auzi, ca şi cum cineva ar fi alergat şchiopătând printre crengi uscate, croncănitul corbului. Pasărea se roti în cercuri tot mai înguste, până ce se aşeză, iarăşi, pe creştetul cavalerului de bronz. Întinse aripile, căutându-şi echilibrul, țopăi, alunecând cu ghearele, apoi rămase astfel, cu ciocul întredeschis şi cu capul într-o parte, într-o poziție tihnită, de parcă ar fi fost o prelungire a statuii. Petrache o uşui cu strigăte întretăiate din vârful buzelor țuguiate, dar pasărea rămase nemişcată, privindu-l cu un aer pe jumătate nedumerit, pe jumătate amuzat. Astfel încât rămase nemişcat, privind. La fel şi pasărea. Până când primele raze ajunseră pe creneluri şi pătrunseră în atriu. Iar primul lucru pe care îl făceau razele, după ce reuşeau să se cațere pe creneluri, era să lumineze creştetul statuii. Înainte de a trece dincolo de ziduri, cocoțate pe sulițele începutului de amiază, razele soarelui înconjurau creştetul cavalerului de bronz cu un nimb de lumină. Pe care corbul şi-l scutură de pe pene, întinse aripile, ca şi cum ar mai fi vrut, măcar o clipă, să prelungească umbrele de pe creştetul cavalerului de bronz, apoi îşi luă zborul, dispărând către miazănoapte.
Petrache se gîndi, pentru câteva clipe, la acest ajutor neaşteptat primit din partea luminii. Cum, însă, diminețile, în interiorul atriului, erau mai ales întunecate, flăcăul, înciudat încă de nepăsarea corbului în fața feluritelor lui strădanii de a-l alunga, se hotărî să găsească el însuşi o soluție. Căută lădița cu unelte, pe care o păstra într-un colț, ascunsă de ramurile joase ale gutuilor. O deschise şi medită îndelung, apoi răscoli cu degetele. Scoase un colac de sârmă subțire, tăie o bucată mai lungă, o împleti şi o adună într-un cerc, făcând din ea un fel de cunună. Alese nişte cuie mărişoare pe care le înfipse în ochiurile împletiturii şi strânse bine, pentru ca ele să-şi păstreze puterea de a înțepa toate deodată. Apoi luă în spinare scara cea lungă, folosită pentru ştersul colbului şi al pânzelor de păianjen de pe încheieturile zidurilor, şi se apropie de statuie. Rezemă scara, astfel încât capătul ei să urce până la şa. Aşteptă, de parcă voia să vadă dacă nu cumva calul o să tragă îndărăt. Călărețul rămase, oricum, netulburat, privind înainte, acolo unde arăta brațul său şi, de altfel, corbul zburase tot într-acolo.
Petrache urcă încet. Aşa măsurase din priviri că, de pe treapta de sus, va ajunge până la creştetul călărețului, pentru a-i aşeza cercul de sârmă. Statuia se dovedi, însă, mai înaltă. Cum nu mai avea unde să se înalțe pe scară, omul, după o scurtă ezitare, întinse piciorul până de partea cealaltă a calului. Îşi desprinse cu băgare de seamă talpa de pe treaptă, ținând strâns de brațul întins al călărețului. Apoi îşi făcu loc mai bine, călare, în spatele lui, trecându-şi mâinile pe sub subsuoarele de bronz şi încercând să le înfăşoare, aşa cum făcea când era mic şi taică-său îl lua pe motoretă, îndemnându-l să țină strâns peste hârtoape. Într-o zi, taică-său dispăruse, cu motoretă cu tot, maică-sa găsise, prin sertare, nişte scrisori mai vechi, din străinătate, şi bănuise din asta că încercase să treacă granița. Cum singura frontieră ce putea fi trecută spre apus era Dunărea, probabil că taică-său îşi vânduse motoreta sau o abandonase prin vreo pădurice. Oricum reuşise, spunea maică-sa, nu-l prinseseră, c-atunci s-ar fi întors, ori trecuse, ori îl împuşcaseră, aşa că, într-un fel ori în celălalt, trecuse dincolo. În ce-l priveşte, însă, pe cavaler, era prea mare pentru ca brațele să-l poată înconjura. Petrache se prinse de faldurile mantiei şi-şi lăsă capul pe spinarea de metal, închizând ochii. Simți o tăcere curgătoare, ca şi cum şi-ar fi lipit urechea de un trunchi gros. Şedea cocoțat la spatele cavalerului de bronz şi îi era bine.
Răsăritul, ca o aureolă pe creştetul cavalerului, începuse să coboare şi să curgă, umed, ca nişte broboane, pe fruntea lui Petrache. Atunci îşi aminti, se aplecă şi luă de pe capătul scării cercul de sârmă, atârnat ca-ntr-un cuier. Îl mai rotunji, încercă, unul câte unul, cuiele, să vadă dacă sunt bine strânse. Apoi se întinse până când încheieturile îi plesniră şi aşeză ciudata coroniță pe creştetul cavalerului. Coborî cu băgare de seamă, duse scara la locul ei şi făcu ordine în lădița cu scule. Îşi luă, apoi, mopul şi găleata umplută de cu seară. Începu să frece lespezile cu o râvnă neobişnuită, aruncând câte o căutătură către statuie, din colțul în care se afla. Dacă te mulțumeai doar cu atât, fără să zăboveşti cu privirea, aveai impresia că era o coroană de-adevăratelea, care fusese tot timpul acolo.
Lespezile fură umezite şi lustruite atât de bine, sclipeau în bătaia soarelui ca o apă groasă, plumburie, încât părea că vizitatorii vor avea nevoie, în fața acestui râu aproape nemişcat, de o luntre care să-i ducă până în lumea umbroasă dinăuntrul castelului.

Lumea tăcută dintre ziduri, după ce ultimii vizitatori plecaseră şi, de asemenea, funcționarii muzeului, era altfel decât în zori. Dimineața era un fel de linişte, gata să umple sufletul de prospețime. Acum liniştea se preschimba în tăcere, avea o anume oboseală şi, în timp ce soarele apunea de partea cealaltă a oraşului, devenea tânguitoare. Şi tăcerea mai continua câtăva vreme, când Petrache cobora drumeagul pietruit, săltând uneori pe scurtăturile pieptişe care tăiau drumul mai lung al căruțelor.
Apoi tăcerea se rupea, dintr-o dată, şi oraşul năvălea. La poalele dealului nu existau străzi lăturalnice, ele rămăseseră în partea dinspre câmpie, izbăvită de demolări, prin jocul întâmplării unor vremuri care se curmaseră brusc. Numai țarcul cu excavatoarele care moțăiau alene şi rugineau cu viclenie, în mijlocul căruia țâşnea, neverosimilă, macaraua cea mare, cu ghearele desfăcute, mai amintea de vremurile de atunci când oraşul se zvârcolea ca o pasăre cu gâtul tăiat, răspândind în jur spaimă şi colbură.
Petrache nu se obişnuise încă, luminile cele noi ale oraşului îl speriau. Deprins, de ani de zile, cu atriumul său şi ferit, ca într-un acvariu care pluteşte pe apă, el privea, cu fereală, spre vitrinele cu venele umflate şi cu sângele clocotind, spre şinele care scrâşneau şi scânteiau sub roțile tramvaielor, spre icnetul maşinilor care frânau la semafor şi, apoi, țâşneau, slobode, spre firele de înaltă tensiune care şuierau, surd, înmănunchiindu-se pe stâlpii de beton, pe la intersecții, şi, apoi, împrăştiindu-se, fără scăpare, ca nişte plase ale unui altfel de pescar de oameni şi, în fine, spre oamenii înşişi, care pe măsură ce sporeau şi se îmbulzeau pe trotuare, se asemănau tot mai mult unii cu alții.
Cu atât mai mult acum, cu cât, în loc să o ia spre mahalale, printre blocuri, trebui să țină tot centrul, stingher, cu gluga trasă pe cap şi cu mâinile adânc înfipte în buzunare. Nu-i cunoştea pe oamenii din centru, ei nici măcar nu se dădeau deoparte, ca şi cum Petrache nici nu ar fi existat, el îi ocolea, ca şi cum era singurul care putea să vadă. Şi, totuşi, se simți atins pe umăr, se întoarse speriat, de parcă cineva îl căutase şi îl găsise, în sfârşit. Femeia îi întinse, în chip de explicație, un mănunchi de violete. Se scutură şi porni înainte. Dar îi păru rău şi se întoarse. Plăti o monedă, alese câteva flori legate cu ață, apoi le puse, cu grijă, în buzunarul de la piept. Şi nu mai văzu pe nimeni până când mirosul de ulei ars şi fumul care cronțănea între dinți îl vestiră că ajunsese în zona industrială.
Era un altfel de zid, puțin peste un stat de om, vopsit cu o culoare nedefinită peste prefabricatele care nu aveau nimic din demnitatea pietrei cu care era obişnuit, dar mai lung, atât de lung încât capătul i se topea în vălătucii care coborau din coşurile proptite în cer. Dincolo de zid se auzea un fel de viață, motostivuitoare, fadrome, remorci, lanțuri, şenile, benzi care transportă, cleşti care apucă, cuptoare care ard, care sudează, laminează, concasează, sfărâmă şi laminează, curgând şi, totuşi, nemişcate, ca în miezul pământului.
Petrache trecu pe trotuarul de vizavi, de parcă stând prea aproape de zidul de prefabricate ar fi auzit toate astea într-un mod absurd, ca şi cum şi-ar fi lipit urechea de piept şi ar fi auzit bătăile propriei inimi. Se rezemă de un stâlp de beton, ridică ochii să privească stelele, era prea devreme să se arate ori fumul coşurilor le acoperise, rămase cu privirile ațintite pe porțile metalice care închideau zidul ca o cataramă.
Când porțile se deschiseră, mulțimea dinăuntru, în ritmul blacheurilor lovite de bordurile înghețate, veni către Petrache. El se trase puțin îndărăt, în întuneric, şi privi cu băgare de seamă; această precauție nu era necesară căci nimeni, dintre cei care ieşeau, nu-l privea. Oamenii mergeau cu frunțile plecate, zgribuliți în hainele lor de iarnă, bărbații târşâindu-şi bocancii şi femeile luptându-se cu cizmele de cauciuc, ținând cu respirațiile lor fumurile nici să coboare, nici să se risipească şi mergând aproape încolonați, deşi erau acum în afara oricărei supravegheri, erau liberi, dar părea că, abia ieşiți din fabrica unde munciseră toată ziua, nu se dezmeticiseră încă.
Petrache rupse, pentru o clipă, rânduiala resemnată a siluetelor cu umerii strânşi şi cu capetele plecate, temătoare să se împrăştie pentru ca fiecare să poată trăi pentru sine. Făcu doi paşi înainte şi ridică mâna în semn de recunoaştere. Dar trebui să-i strige numele pentru ca fata să întoarcă privirile spre el şi să iasă din rând.
– Uite, Aurica..., spuse făcăul, ridicând din umeri şi dând brațele în lături, ca şi cum ar fi vrut să se arate pe sine, în lipsa oricărei alte explicații.
– Ai venit..., spuse şi ea.
– Ți-am zis c-o să vin...
Ea îşi ascunse o şuviță de păr sub basma.
– Aşa zic bărbații, promit multe lucruri...
Înciudat că n-a găsit nimic altceva de spus, Petrache o luă înainte, pe trotuar. Aurica aruncă o privire spre tovarăşele ei, care continuau să meargă în ritmul uniform şi legănat, şi-l urmă. Merseră în tăcere până la prima întretăiere de drumuri, el încercând, stângace, să-şi micşoreze paşii după ai ei, iar femeia căznindu-se să-l ajungă.
– Să mergem la Moşi, spuse flăcăul, după ce cumpăni în ambele direcții.
– Nu e prea târziu? întrebă fata, fără să aibă aerul că-l contrazice. Mai bine la film, am auzit că e unul frumos, atâta plângi...
Petrache cugetă o clipă, dar pentru că nu se gândise el înainte la asta, hotărî:
– Hai la Moşi. Când am venit era gălăgie acolo şi tot felul de lumini. Tragem la țintă şi ne dăm în căluşei.
– Nu ştiu să trag la țintă, spuse ea, părând că încuviințează.
– Îşi arăt eu, nu-i mare lucru. Am fost țintaş bun, loveam nouă din zece. Odată le-am nimerit chiar pe toate.
– Ce loveai?
– Cartoanele alea. Uneori te gândeai, ziceai că-s oameni. Nu pot să fugă, stau aşa, parcă ar avea mâinile şi picioarele legate.
Aurica se opri în fața unei vitrine pline de ghirlande. Manechinele, în rochii lungi şi strâmte, priveau peste capetele lor.
– Aia de-acolo, roşie şi cu volănaşe, e cea mai frumoasă, tânji ea. Parcă aş fi la nuntă, dacă aş îmbrăca-o. Odată am şi visat-o. Purtam şi tocuri înalte şi subțiri. Râse: Parcă nu eram eu...Ştii că visez în culori?
– Orice om visează în culori, nu?
– Nu ştiu, continuă Aurica, dar eu visez foarte colorat. E mai frumos decât în realitate. Păcat că te trezeşti...Vin aicea mereu, rochia asta e de vreun an în vitrină, poți să crezi, toți ştiu că e a mea. Chicoti: Sau te pomeneşti că e aşa de scumpă, de-aia n-o ia nimeni...
Era un subiect pe care Petrache nu ştia cum să-l ducă mai departe. Aşa încât porni iar, cu Aurica pe urmele lui. Se opri în dreptul unui felinar.
– Cu care ochi vezi mai bine? întrebă, ridicând arătătorul în lumină.
Ea se zăpăci, ridică din umeri, apoi închise ochii, pe rând, uitându-se la deget.
– Nu ştiu, zise. Da’când închid ochii pe rând, parcă degetul se mişcă de la un ochi la altul...
– Lucrurile nu sunt la fel când le priveşti pe rând, răspunse Petrache, fără să o lămurească în vreun fel. Dar de apărat cum te aperi, dacă vreunul vrea să-ți tragă una?
– Cu un ochi închis? întrebă, încurcată, fata.
Petrache râse, apoi deveni serios, şi întinse, brusc, palma spre ea. Fata țipă, scăpă geanta şi ridică brațul. Petrache se înveseli şi îi ridică geanta.
– Eşti stângace, spuse. Când tragi, trebuie să închizi ochiul drept.
Merseră în tăcere, ea încă nedezmeticită după sperietură, el cu ochii în sus.
– O să fie noapte senină, spuse. Au început să răsară stelele...
Ea încuviință, vru să-l ia de braț, însă rămase cu gestul la jumătate când el nu deschise cotul, să-i facă loc. Dar avusese dreptate. La Moşi, ici şi colo, era lumină şi în jurul beculețelor colorate se adunaseră pâlcuri de oameni. Merseră către căluşei. Aurica se cuibări pe poneiul ei roz şi râse.
– Nu m-am mai dat în căluşei de când eram mică...Noi stăm la bloc, nu prea m-am jucat. Erau nişte leagăne ruginite, dacă nu erai atent, se dădeau peste cap. Pe-ai mei i-au luat cu demolările, aveau casă aici, la poalele dealului, de unde începe drumul la castel. Eram mică tare, nu-mi mai aduc aminte...
– Pe partea ailaltă, spre câmpie, noi am scăpat, zise Petrache. Adică ne-a scăpat revoluția. Pe-o parte ne-a ajutat, pe-altă parte ne-a luat. Toate economiile, de când au crescut prețurile, am rămas cu nimica toată. Când am scos banii, abia dacă am mai putut să luăm nişte cratițe inox cu ei...Hei, strigă apoi, ține-te bine, pornim!
Fata prinse bara cu amândouă mâinile, adăpostindu-şi geanta în poală. Râse, dându-şi capul pe spate, şi chiui când, din mişcarea sa de rotație, căluțul începu să salte. Cu basmaua ei înnodată de două ori, sub bărbie, o față care parcă te privea din spatele unui cerc decupat în zid, cu nasul mic, dar vârful rotund, parcă neterminat, cu gura mică şi buzele rotunde care, doar puțin strânse, ar fi încăput în conturul unui inel, cu ochii piezişi şi verzui, aşezați statornic pe nişte pomeți săltați, o frunte netedă, de copil, înjumătățită de sprâncenele arcuite, subțiate neîndemânatec cu penseta, şi cu şuvițele blonde care, strecurându-se de sub strânsoarea basmalei, îşi cereau întruna dreptul la viață, Aurica avea o mutrişoară veselă şi țuguiată, cam nepotrivit însoțită de hainele grele şi cenuşii. Abia după câteva ture, Petrache îşi dădu seama de potriveala gleznelor şi a brațelor ei. Aurica dansa în ritmul muzicii care se auzea dinăuntru, ca o flaşnetă învârtită nu prea degrabă. Ea mai continuă câteva clipe, după ce caruselul se opri, dar valsul de flaşnetă continua, pentru a atrage muşterii. Poate că ea aştepta, şezând pe căluțul ei, legănând capul şi înălțând umerii, când unul, când celălalt, şi atunci Petrache se încumetă, întinse brațele spre ea şi o luă de subsuori. Fata chicoti, stătură aşa, câteva clipe, îmbrățişați, obrajii li se lipiră, dar bărbatul nu mai ştiu ce să facă şi se desfăcu, privind în jur, stânjenit. Se apropiară de tarabele de dulciuri. Aurica se hotărî, luă un băț cu vată de zahăr, cufundându-şi mutrişoara în spuma sticloasă. Petrache privi vârtejul albăstrui şi scânteietor, încercă neîndemânatec, cu vârful limbii, apoi apucă un pămătuf cu degetele şi-l făcu ghem. În pumnul pe care îl deschise rămase un ciob sticlos, ca de gheață.
– Asta e tot? întrebă.
– Nu se mănâncă aşa, râse Aurica. Uite... Întinse limba, o şerpui prin vata de zahăr, încolăcind particulele pulverizate şi trăgându-le cu îndemânare printre buze. Cât de mult mai am eu, pe lângă tine. Aşa-ți trebuie, dacă vrei să vezi cum sunt făcute lucrurile.
Mai bine să nu ştii. Ea continuă să smulgă ghemotoacele scânteietoare cu mişcări pricepute şi moi ale limbii, în timp ce Petrache îşi linse, încurcat, degetele lipicioase. Şi înainte de a mângâia patul armei, îşi şterse bine mâinile umezite, de pulpana hainei. Ea păru să asculte cu atenție explicațiile, nu reuşi din primele încercări, de aceea el încărcă arma din nou. Tarabagiul încuviință toate aceste manevre, bucuros că nu trebuie să se deranjeze de pe taburetul lui şi continuând să-şi molfăie chiştocul între buze.
Petrache îi puse puşca în mâini, încercând să-şi imagineze cum ar fi toate acele mişcări şi ținti nu cum era el obişnuit, ci de la stânga spre dreapta. Îi lipi umărul cu o mână, iar cu cealaltă o cuprinse de mijloc, proptindu-i cotul în căuşul palmei. Ținând-o, aşa, în brațe, se simți cuprins de o căldură care îi pornea din coşul pieptului, şerpuia prin toate ungherele corpului şi cobora spre pântece, stăruind şi zvâcnind acolo, astfel încât prelungi, în mod viclean, pregătirile acelea. Tarabagiul îngăduia, oricum nu avea alți muşterii şi, cu siguranță, mai văzuse scena aceea, conspirația celor care caută asemenea tertipuri pentru a suplini lipsa de curaj.
– Acuma nu te mai mişca, îi şopti Petrache, fără să-şi dea seama că respirația lui grăbită ajungea la urechea ei înaintea cuvintelor. Uite, trage în iepuraş.
– Mi-e milă de el...Mai bine ciuperca...
Oricum, precauția se dovedi zadarnică. Aurica încercă de câteva ori şi nu nimeri nicicum. Ceea ce nu-l descurajă pe Petrache, căruia zvâcnetul din măruntaie nu i se ostoise. În cele din urmă, Aurica se lăsă păgubaşă, privind cu jind către ursulețul de pluş promis celor mai vajnici trăgători. Petrache îşi pipăi mărunțişul în fundul buzunarelor, privind când la căutătura bosumflată a Auricăi, când la rânjetul molfăit al bătrânului.
– Câte? întrebă acesta, cerându-şi bănuții cu palma întinsă.
– Nouă din zece, propuse Petrache. Te prinzi?
Bătrânul se ridică, abia atunci văzu Petrache că îi lipseşte un picior, dar țopăi în lăuntrul dughenei lui cu îndemânare şi numără cu repezeală zece capse pe care le puse, muşuroi, în fața lui. Flăcăul le luă, una câte una, indicând de fiecare dată ținta şi nici nu era nevoie căci, după fiecare icnet al puştii, iepuraşii, rățuştele ori lupii înşirați pe perete se răsuceau, pe rând, de câteva ori şi încremeneau cu capul în jos. Bătrânul rămase cu gura căscată şi cu mucul de țigară lipit de buza de jos. Uită să se mai sprijine, se bălăbăni o clipă pe singurul picior, înainte de a se propti de tejghea. Petrache îi dădu puşca înapoi şi-i făcu loc Auricăi, să-şi poată primi ursulețul de pluş.
Moşii începură să se întunece. Obloanele se traseră, vrăjitoarele din corturile colorate şterseseră zațurile de pe fundul ceştilor de cafea, cerşetorii ologi îşi recăpătaseră sprinteneala şi porniseră către casă, căluşeii încremeniseră cu ochii goi, lanțurile celui mai tare om din lume zăceau morman, ca un şarpe sătul. Petrache privi cu un aer satisfăcut cum Aurica îşi îngroapă fața în păpuşa moale. „Ți-e frig?” întrebă. Ea socoti că acela era un îndemn şi-l luă de braț, şi încă atât de strâns, încât putu să țină, mai departe, ursulețul la piept cu ambele mâini.
De la Moşi începeau marginile cu case. Asfaltul se îmbucătățea în străzi pietruite, castanii bătrâni luau locul stâlpilor de beton, şinele tramvaielor şi firele troleibuzelor se răreau, se mai auzea câte un câine lătrând. Ei mergeau tăcuți în această îmbrățişare piezişă, oarecum în grabă, căutând să lase restul lumii în urmă. Încât ajunseră aproape de lizieră, unde, după câteva pâlcuri de copaci, începea câmpia. Iar acolo, în țarcul lor din sârmă împletită, ghemuite ca într-o pândă fără țintă, unele cu capetele lăsate într-o rână, cu cozile strânse dedesubt, altele cu elitrele căzute, zăceau cu dinții tociți, cu ghearele strânse în teacă, cu articulațiile înțepenite, monştrii de odinioară. Petrache scutură lacătul care se deschise imediat. Iar fiarele nici măcar nu ridicară ochii.
– Când eram mic, mi-era frică de ele. La toți ne era frică. Nu le vedeai dintr-o dată la capătul străzii. Le simțeai de departe, după vârtejurile mai groase, de praf. Tu nu ştii, erai mai mică, dar praf era peste tot. Nici nu puteai să bați covorul pe gard că până să-l bagi la loc, se prăfuia iarăşi. Dimineața, pe dinafara geamurilor puteai să scrii cu degetul. Când respirai pe gură, aerul îți scrâşnea printre dinți, ca pâinea uscată. Cel mai tare se vedea când dădea bruma. Trotuarele şi frunzele şi ce mai era pe-afară se acopereau de un polei zgrunțuros, parcă era glaspapir.
Aurica privea cu ochii mari, strângând brațul bărbatului. Se lovi de o bucată de metal, strigă, frecându-şi piciorul lovit. Maşinile ruginite dându-şi, ca orice om, sângele la iveală, nu amorțiseră cu totul.
– Pe strada mea erau toți speriați, continuă Petrache. Chiar şi când stăteau pe loc ziceai că se apropie. Când am auzit că s-a spart mitingul la revoluție, toți care erau camionagii, excavatorişti, motostivuitorişti, au lăsat maşinile de frica oamenilor şi au fugit. Au lăsat până şi cheile în contact. Nu s-a mai întors niciunul, nici a doua zi, nici mai târziu. La început n-am ştiut ce se întâmplă, pe urmă oamenii au început, încet-încet, să se apropie. Până când au înțeles că totul se terminase şi mahalaua era izbăvită. A fost de-ajuns unul mai curajos, că pe urmă au început să se cocoațe de-a valma pe ele, careva a adus chiar un steag din ăla găurit şi l-a înfipt în grătarele din cupa ridicată a excavatorului, ca într-o redută cucerită.
Se apropiară de un camion care zăcea cu burta lipită de pământ, fără roți. Petrache continuă, simțind cum fata se strânge şi mai tare spre el:
– N-avea cine să-i mai oprească, le-au smuls tot ce se putea, au aruncat curelele de ventilator prin aer, au spart parbrizele, au tăiat muşamaua de pe canapele cu cuțitul. Stați, oameni buni, striga câte unul, dacă le stricați cum le mai mutăm de aicea? O mai fi nevoie de ele vreodată, că nu sunt bune numai de dărâmat... După atâtea spaime şi supărări adunate, cine să mai asculte? Au zăcut aşa, luni de zile, parcă aşteptam ca într-o zi lucrătorii să se întoarcă şi să-şi reia treaba, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Da’ nu s-au mai întors, au venit, în schimb, alții, cu nişte maşini la fel de mari, parcă erau tramvaie, şi le-au tras pe străzi, ca pe nişte mistreți împuşcați. Când au mutat macaraua, a fost un adevărat alai, toată mahalaua s-a adunat şi a mers în spatele ei, ca la mort, până au aşezat-o aici, unde o vezi.
Aurica ridică privirile, cabina macaralei se profila ca un elicopter care încremenise deasupra.
– Unii ziceau că mai bine le duceau de tot, continuă Petrache, mirat de cât vorbise. Ca să ne lepădăm de toate amintirile rele. Alții ziceau că mai bine le lăsau acolo, ca lumea să nu uite niciodată, să nu se mai repete ce-a fost. Aşa, stau aici, pot să doarmă până le mănâncă rugina de tot, dar pot şi să învie şi să se năpustească iar asupra oraşului. Nu ne-am lecuit până la capăt. Dar tu ce ştii, Aurică, erai mică tare pe atunci.
– Ba mi-aduc aminte, zise ea. Când mirosea a portocale, era Crăciunul. Aveam un prun în fața blocului, visam să dea portocale...
Întunericul se îngroşase. Un firicel de vânt muta frigul dintr-o parte într-alta. Aurică se strânse şi mai tare între bărbat şi ursulețul de pluş. Petrache simți din nou căldura aceea care făcea ca inima să i se mute, zvâcnind, când spre moalele capului, când spre pântece.
– Veneam aici când eram puşti, spuse, cu vocea tremurând şi respirația tot mai grăbită. Arătă spre cabina macaralei. De acolo se vede tot oraşul, până la castel. E odaia mea secretă, acolo, sus. Hai, să-ți arăt...
– Mi-e frică, şopti Aurica, privind la ghemul cel negru al cabinei, care se înălța la cîteva zeci de metri. O spuse, însă, în aşa fel, aproape de urechea lui, încât măruntaiele lui Petrache se făcură ghem.
– Nu e greu. Eu am făcut asta de zeci de ori, Te uiți numai în sus, orice ar fi. Eu urc după tine, la o treaptă distanță, Dacă ți se face frică, vorbeşte, spune orice, dar nu te uita înapoi.
Îşi deschise haina, îndesă ursulețul de pluş şi trase fermoarul, lăsându-i doar capul afară.. Îi făcu fetei semn să o ia înainte, ea privi spre gâtul lung al macaralei peste care, ca un fel de coloană vertebrală, stătea lipită scara, apoi se prinse cu mâna. Urcă primele trepte cu o anumită vioiciune, dar se opri după câteva momente şi păru să ezite.
– Aş vrea să vorbesc, dar nu ştiu ce, spuse, ținând privirile țepene în sus, de parcă cineva îi trăgea capul de păr înapoi. Începu din nou să urce.
– Ai fost vreodată la mare? o îndemnă Petrache.
– N-am fost, zise ea. Numai o singură dată la Bucureşti, cu clasa, să vedem Circul Mare din Moscova. Ba am fost odată şi la mare, dar eram foarte mică şi nu-mi aduc aminte. Ai mei luau, pe vremea aia, bilete prin sindicat, erau ieftine, după aceea n-au mai putut. Iar eu n-am concediu, sunt încă în perioada de probă.
– Înseamnă că n-ai văzut niciodată soarele răsărind?
– Poate că l-am văzut...nu ştiu..
– N-aveai cum...În oraşul nostru răsăritul nu se vede niciodată. E un oraş în care oamenii nu văd niciodată soarele răsărind. Ei nici măcar nu ştiu asta.
– Şi tu de unde ştii?
– Eu sunt singurul care-l vede. Soarele răsare în spatele castelului. Mă cocoț, în zori, pe ziduri, şi mă uit în partea cealaltă. Răsăriturile sunt altfel decât apusurile din partea astalaltă, dinspre câmpie. E ca şi cum te-ai uita la o apă care curge, şi ți-ai imagina cum curge de-a-ndăratelea.
– Nu trebuia să le dea voie să ridice castelul în dreptul soarelui, spuse ea, cu vocea obosită, dar care nu era moale, ci încordată.
– N-avea cine să le dea voie, explică flăcăul. La început a fost castelul. Casele s-au făcut după aceea. Aşa încât au început să se obişnuiască vrând-nevrând cu o lume fără răsărit. Oamenii nici nu se întreabă cum se poate ca soarele să apună fără să răsară... Oraşul nostru e o lume cam aplecată într-o rână.
– De-acuma o să-mi pară rău în fiecare dimineață..., murmură ea.
– O să te duc într-o zi devreme la castel, continuă Petrache, bucuros că fata se lasă dusă de conversație. Când o să fii în schimbul de noapte. Ne cocoțăm pe creneluri. O să vezi ce n-ai mai văzut...
Aurica se opri, încordată. Ajunsese în dreptul cabinei, Petrache urcă până în dreptul ei, lățind mâinile să o încapă, lipită de scară, şi deschise. Se strecurară înăuntru. Nu încăpem...chicoti ea.
– Întoarce-te cu fața la mine..., spuse Petrache, făcându-şi loc pe scaunul macaragiului. Pune piciorul ăsta aici, şi celălalt în partea cealaltă, cum ar fi să mă încaleci.
„Ba uite că încăpem”, şopti ea, luându-l pe după umeri. Privi într-o parte, lipindu-şi obrazul de al lui.
– Ce frumos e aici! Ce de lumini se văd în oraş. Şi ce de stele... Parcă am fi între ceruri... Ar putea să ne vadă toată lumea, aici sus, aşa cum o vedem şi noi...Cu toate astea, nu ne ştie nimeni, nu-i aşa? Eu n-am mai fost niciodată singură cu un băiat...
– Nu ştie nimeni, pentru că nu-şi închipuie că cineva ar putea să plutească aşa, deasupra oraşului...
– Ce aproape sunt stelele, mai şopti Aurica. Zici că poți să le atingi cu mâna...Parcă sunt şi mai mari...
– Şi ție ți se pare? Nu e de glumă când cresc stelele. Unii chiar mor din asta, de frică...Stelele cresc şi ard, zic ei, cerul nu poate să le mai țină şi cad peste noi...
Aurica îşi dădu capul pe spate şi privi prin fereastră.
– Cad peste noi? râse. Ca perele coapte...?
El o mâingâie pe obraz, îşi strecură mâinile sub basma, să caute rădăcina şuvițelor. Ea desfăcu năframa colorată şi lăsă părul să-i cadă, slobod, peste umeri. Apoi îl privi din nou, adânc, brusc nedumerită şi serioasă. Când buzele li se atinseră, închiseră ochii. Rămaseră aşa, furându-şi îndelung unul altuia respirația. Dintr-o dată, bărbatul o strânse în brațe şi începu să o sărute mai adânc, buzele se îmbucătățiră unele într-altele, de parcă strigau, dar fiecare prin celălalt, încât sunetele, ca o piatră scufundându-se în apă, nu se auzeau. Degetele lui, coborâră spre gât, apoi mai jos, încurcându-se în cordonul paltonului ei, în nasturii care se împotriveau, ea se strânse, astfel încât să lase mânecile să alunece. El căută mai adânc, bâjbâind cu degetele desfăcute şi lacome prin veşmintele ei, ca şi cum ar fi vânturat un morman de frunze. Găsi, spre coapsă, un petec de piele, îl lăți cu disperare, încurcând veşmintele, care în sus şi care în jos, dar reuşind, în sfârşit, şi prinzând-o cu palmele amândouă. Nu mai simțea moliciunea dinainte, era parcă un pumn care țâşnea dinăuntru, trăgând, după el, de-a valma, simțuri şi măruntaie amestecate. Fără a-şi înceta strigătul mut printre buzele ei, ca o orbecăială care îşi caută cu disperare calea, prinse femeia de umeri şi o apăsă, înfigând-o în zvâcnetul său bărbătesc. Ea icni, încremenind o clipă. Dar el începusă să se mişte şi atunci femeia se potrivi după bărbat. Se îmbrățişară mai strâns decât sărutul le îngăduia, îşi lipiră tâmplele unul de celălalt. Gemeau, încercând, fiecare, să fie celălalt, şi neputând până la capăt. Străduindu-se, totuşi, din răsputeri.
– Uite cum se scutură cabina..., şopti Petrache, abia întredeschizând ochii. Nu te mai mişca atâta...
– Dacă-mi vine..., gâfâi Aurica.
– Atuncea mai bine strigă...
Poate că ea nici nu auzi îndemnul lui, nici nu era nevoie. Erau nemărginiți, pluteau deasupra lumii, rostogolindu-se printre ceruri, o apă despicată ca o carne crudă. Când luminile se apropiară din toate părțile, de parcă se prăbuşeau în acelaşi timp în adâncul cerului şi în măruntaiele pământului, Aurica dădu un țipăt scurt, tremurând. Apoi tremurul dădu în plânset, de parcă ar fi vrut să tragă înapoi tot aerul pe care gâfâiturile îl risipiseră... Plânsul se înmuie într-un tors ca de pisică, apoi, mai târziu, când şi acesta încetă, Petrache înțelese că Aurica, aşa încălecându-l, pe jumătate dezvelită, cu capul culcat pe umărul lui, adormise. Îi ridică paltonul pe umeri şi i-l strânse pe şale. Privi îndelung, prin parbrizul macaralei, stelele şi luminile oraşului, cerurile amestecate, căută din priviri castelul din care nu se desluşea decât un contur negru, cocoțat şi încremenit, ca un corb cu aripile strânse, apoi adormi şi el.
Cerurile se răsturnaseră, stelele se trăseseră în tecile lor, pe pământ mai rămăseseră luminile, difuze şi inutile, ale felinarelor străzii, dar şi altele, când şi când, ale ferestrelor în spatele cărora unii se trezeau cu noaptea-n cap. Caldarâmurile luceau, ca o apă care înghețase gros, roțile primelor tramvaie scârțâiau pe şine, ca şi cum ar fi împins nişte chepenguri ruginite.
Petrache mergea neîndemânatec prin lumea aceasta nouă, ar fi vrut să se grăbească, dar simțea un fel de sfârşeală, tihnită şi neliniştitoare, în acelaşi timp. Simțea, încă, în nări parfumul ei, dat în grabă sub lobul urechilor, măruntaiele lui răzvrătite se întorseseră, se făcuseră culcuş, ca o împletitură de nuiele. Cavalerul de bronz crescuse uriaş, îl privea prin ferestrele macaralei, voia ceva de la el, dar nu putea să spună. Petrache ar fi trebuit să înțeleagă, se simțea nefolositor şi vinovat. Cavalerul făcu atunci un lucru neaşteptat, clipi şi ochii curățați de goliciune prin căderea aceea de pleoape, se umeziră. Apoi, brusc, se întoarse cu spatele, se îndepărtă călare, dar bidiviul nu atingea pământul cu copitele, ci zbura spre castel, îi crescuseră aripi uriaşe, negre şi solzoase ca de corb.
Petrache vru să-l strige, dar nu-i ieşi decât un strigăt sugrumat, care îl făcu să tresară, privi în jur, derutat, până când înțelese ce e cu femeia adormită în brațele lui şi mai înțelese că ora lui de veghe pe crenelul dinspre răsărit se apropia. O trezi, îngăduitor cu nedumerirea ei, apoi o ajută să coboare, privind iarăşi în sus şi vorbindu-i despre castel şi despre călărețul care îl aştepta. O privi cum se depărtează, mergând încet printre blocuri, ținându-se cu o mână de zid şi cu alta apăsându-şi pântecele de o durere întârziată.
Apoi merse spre casă, aproape alergând, se strecură prin poarta întredeschisă, făcu la fel şi cu uşa de la intrare, atâta doar că, uitându-l, clopoțelul de deasupra uşii dădu, numaidecât, de veste. Atât de repede apăru maică-sa în uşa sufrageriei încât Petrache înțelese că pândise toată noaptea, moțăind pe canapea.
– Unde-ai fost? întrebă ea, mai degrabă bucuroasă că-l vede.
– M-am întâlnit cu Aurica, şopti el, fără s-o privească. Ți-am zis doar, am aşteptat-o la fabrică.
Intră în camera lui şi se ghemui în pat, cu fața la perete. O auzi cum deschide uşa încet şi îl priveşte din prag.
– Ce i-ai promis, ca să stea cu tine până la ora asta? întrebă ea.
Petrache rămase cu ochii la perete, strângându-şi mai tare genunchii la piept.
– I-am zis că o să-i arăt răsăritul...
Femeia nu păru mulțumită, dar nici surprinsă de răspunsul acesta.
– Vezi să nu ajungi unul din ăia care le ține şi nu le ia! La masa mea mâncare nu mai primeşti...
„Măcar, dezbracă-te”, mai spuse ea, depărtându-se. Dar lui îi era frig şi nu-şi putea lua ochii de la peretele din care, de sub alcalii, cavalerul îl privea neclintit, cu un chip prelung, de icoană bizantină.

Era întâia oară când, urcând cărăruia de pe deal, Petrache avea impresia că la capătul ei îl aşteaptă cineva. Se gândi, o clipă, că poate a înflorit vreun copac. Dar nu era asta. Era o primăvară care avea să vină pe neaşteptate, cu sălbăticie. Ceea ce percepea acum părea viu într-un sens de-a dreptul omenesc. Nu mai era un zvâcnet, era o respirație. Un fel, însă, neobişnuit de a respira, doar pe jumătate, ceva care trăgea aerul către sine, în intervale regulate, fără, însă, a expira, cu lăcomia unei vieți netrăite care tocmai se trezise şi voia să-şi recupereze, într-un fel abrupt, melancoliile. Se simțea şi el atras de forța acestei respirații care părea să golească aerul din jurul lui cu o putere care nu era suflarea nici unui vânt, dar îndoia vârfurile crengilor, le rotunjea, făcând ca lumea să pară lipsită de muchii şi de unghiuri.
Se opri în fața porții. Scoase cheia cea mare şi o băgă, mai degrabă dibuind, în gaura încercuită cu o placă de fier țintuit. Porțile se deschiseră singure, de parcă cineva le-ar fi tras dinăuntru. Curtea era încremenită, ca totdeauna, şi, totuşi, nu era. Soarele ajunsese până aproape de creneluri, aşezase un nimb de lumină pe fruntea cavalerului. Cercul de sârmă, împuns de cuie, şedea ca o coroană şi nici nu ți-ai fi dat seama, dacă n-ai fi privit cu băgare de seamă, că era, de fapt, o împletitură de pus corbii pe fugă. Petrache se apropie şi avu o pornire ciudată de a mângâia calul. Îl bătu pe burtă, admirându-i, încă o dată, puterea şi dezinvoltura crupei. Îşi trecu mâna peste bronzul neted şi înverzit sub muchia şeii. Îşi coborâ privirile spre gleznele înfipte în pământ şi încremeni. Se uită nătâng câteva clipe, apoi se dădu câțiva paşi îndărăt, privind, nedumerit, când la cal, când la pardoseală, când împrejurul său, căutând răspunsul care n-ar fi putut fi decât absurd, şi atunci n-ar fi fost nimic altceva decât o nouă întrebare.
Pentru că jos, în dreptul privirilor lui descumpănite, se afla o balegă. Şi pe cât se pricepea el, copil crescut la oraş, dar colindând iarmaroacele şi tîrgurile de animale din vremurile acelea, era cea mai obişnuită balegă de cal din lume. O clipă se gândi că cineva îi făcuse o glumă, punând-o dinadins şi potrivind-o în locul cel mai nimerit, sub coadă, de parcă ar fi folosit firul cu vârful de plumb. Era, însă, imposibil ca cineva, în afara corbilor, să ajungă, peste noapte, în preajma statuii. În castel nu rămăsese nimeni, verificase toate încuietorile, iar zidurile nu puteau fi luate cu asalt nici măcar cu scările pompierilor, dacă vreuna dintre maşinile lor ar fi putut să ajungă, pe cărare, până aici. Zidurile n-ar fi putut fi sărite decât cu catapulte, dar a imagina la porțile castelului o astfel de maşinărie de ev mediu timpuriu era o năzbâtie chiar mai mare decât un cal de bronz care se balegă.
Ei şedeau nemişcați, călărețul şi calul său, nici măcar firele cozii, impregnate de cocleală, nu păreau deranjate de la locul lor. Petrache înțepă mormanul îmbucătățit care arăta precum grămăjoarele de cocs din fața sobei, din vremea copilăriei lui. Totul era cât se poate de adevărat. Ba chiar, de sub crusta înghețată, urmele calde ale animalului fumegară.
Neştind ce altceva să facă, Petrache aduse găleata şi adună cu făraşul, mirându-se de mirosul viu, de animal, care se răspândea împrejur. Apoi şterse cu înverşunare, de parcă, frecând întruna şi înlăturând orice urmă, ar fi vrut să se convingă că fusese doar o închipuire. Şi cum nu ştia unde altundeva să ascundă bălegarul, săpă, opintindu-se în pământul înghețat, apoi bătători la loc. Acum totul părea în rânduială, mai puțin gîndurile lui care erau buimăcite. Şi zborul corbului celui bătrân care se învârti pe deasupra, ca şi cum ar fi bătut dintr-o singură aripă. Negăsind unde să se aşeze pe lângă cununa de spini, se depărtă, în zig-zag, ca un liliac.
Fără puterea pe care o primea, privind de pe creneluri răsăritul, Petrache se simți sleit. Cum soarele se ițise, deja, peste ziduri, bruma se topise, lăsând lespezile lucitoare, aşa că nu se mai osteni să le frece. Se cuibări pe taburetul său. Îşi trase gluga pe cap şi rămase, astfel, trăgând, din când în când, cu ochiul către statuie, încercând să surprindă cel mai mic semn că bronzul încetase să mai fie bronz, că piatra încetase să mai fie doar piatră şi că ceva dinăuntru se căznea să iasă la lumină. Dar, fie pentru că se simțea pândită, fie pentru că statuia nu era decât ceea ce era, cavalerul rămase neclintit şi la fel calul său, săltând cu copitele din față prin-tr-un aer care se golise.
Abia dacă le dădu binețe celor care veniră să descuie uşile de la încăperile castelului. Ei erau îmbrăcați frumos, cu uniforme netezite, lipsiți de zâmbet, încercând, pe cât se putea, să semene cu chipurile țepene, în poziții încremenite şi țanțoşe din marile tablouri de pe pereți. Simțea că prezența lui acolo ar putea să trădeze taina, se simțea legat de cavaler printr-un secret despre care nu ştia decât că există, se strecură, de aceea, prin încăperile lungi şi coborî treptele în spirală, spre subsolul unde se aflau cărțile. Acolo, putea, la plecare, să se convingă că nu mai rămânea nimeni ascuns, noaptea, prin încăperi şi, în plus, nu existau alte întrebări decât cele pe care şi le punea el însuşi.

După ce mai privi încă o dată, cu de-amănuntul, prin atrium, şi înainte de a trage după el poarta cea mare, Petrache privi către cavaler cu sentimentul că trebuie să-şi ia la revedere, ca de la o cunoştință veche. Dacă dimineața poarta se deschisese aproape singură, acum trebui să se opintească din răsputeri s-o închidă, de parcă cineva se împotrivea dinăuntru. Oraşul izbucni dintr-o dată, cu luminile de sărbătoare, lui i se părură cum toate se învălmăşesc fără nici o noimă. Tramvaiele se bălăbăneau pe o singură şină, firele de înaltă tensiune se încolăceau şi se arcuiau ca nişte şerpi, trunchiurile copacilor retezați se lățeau sub asfalt, ieşind, ca o lavă scorțoasă, pe sub buza trotuarelor, manechinele îşi vorbeau, arătând către trecători şi hlizindu-se, iar trecătorii înşişi purtau măşti. Dar nu pe față, ci atârnate la ceafă, încât, trecând pe lângă el şi depărtându-se, mai tare îl țintuiau cu privirea.
Dom’Stănică îl măsură cu privirea, era obişnuit să nu întrebe, ci să aştepte solicitările clienților, se prefăcu preocupat de rânduiala cuțitelor pe tejghea, până când Petrache se hotărî.
– O să iau nişte măsline, spuse.
– Salam nu mai vrei? propuse dom’Stănică, arătând în vitrina în care se amestecau, de-a valma, calupuri de telemea şi rude de salam. Pot să-ți tai o bucată.
Petrache clătină din cap, cu gândurile aiurea.
– Ori nişte cârnați, îl ispiti băcanul. Sunt mici, nici nu trebuie tăiați, şi picanți, să facă sete. Doar să-i arăți puțin la ulei în tigaie pe-o parte şi pe alta…
– Nu, nu…E joia mare, azi ținem post, şi mâine, şi poimâine…
– Atâta mi-ar trebui, să fie mulți ca tine, pufni dom’Stănică. Cinci luni pe ani, tot zile şi săptămâni de post...Eu pot să-ți spun sigur că Dumnezeu nu era băcan, pentru că atunci ar fi făcut alte rânduieli.
– Bine, uite, zise Petrache, ca să-l împace, dar, mai ales, ca să aducă vorba. Dă-mi şi nişte bomboane de ciocolată pentru maică-mea.
– Hei, prinse prilejul dom’Stănică. Ce mai face maică-ta?
– Ce să facă...prin casă. Zilele astea o să tot meargă la biserică...
Dom’Stănică puse pungile una lângă alta, Petrache numără banii în palma întinsă a băcanului.
– Stai, zise dom’Stănică, după un moment de gândire. Îi ceru înapoi punga şi mai adăugă trei bomboane. Ia, astea sunt de la mine. Şi spune-i maică-tii că aduc eu lumânări pentru noaptea de înviere, dintr-alea albe şi groase, care nu picură şi nu fumegă şi țin mult, până acasă…
– O să-i spun, îl asigură Petrache din uşă, făcând loc unei femei plinuțe, trimise, parcă dinadins, de Dumnezeul băcanilor. O să-i spun, mai şopti pentru sine, dar auzind, parcă, în urechi, vorbele maică-sii :
– Păi aşa ajungem noi deodată, flăcăul mamii, să nu mai primim flori de la bărbați şi să primim lumânări... Să ne întâlnim la biserică, în loc să ne plimbăm în grădina publică. Dar, la urma urmei, bine şi-aşa, ai cu cine schimba o vorbă. Şi, totuşi, cu o undă de satisfacție în glas: A făcut el asta, ți-a dat o pungă întreagă de bomboane de ciocolată numai pentru mine? Petrache încuviință, pentru bucuria maică-sii, mângâindu-se la gândul că minte doar pe jumătate. Care ar fi continuat, într-adevăr, bucuroasă: Poate că nu e băiat rău, Stănică, îl cunosc de când era flăcăiandru, îşi dădea părul cu briantină, se îmbrăca cu haine strâmte, de malagambist, şi mă aştepta la colțul străzii, să mă ducă la bal. Eu l-am preferat pe taică-tău, era mai aşezat şi, în plus, citea cărți franțuzeşti, ce dacă nu înțelegeam nimic, suna frumos, rotunjit şi lung, ca la acatiste. Te pomeneşti că de-asta nu s-a însurat Stănică, să mă aştepte pe mine, dar ce-o fi tăcut atâta, că sunt văduvă de ani de zile...
Petrache auzise povestea asta de atâtea ori încât, îndesând punga de bomboane pe trei sferturi cumpărate şi pe un sfert dăruite, se răzgândi, se abătu pe drumul dinspre casă şi merse drept la bodega lui Şofronică. Maică-sa continua să vorbească, dar se auzea tot mai departe şi, când trase uşa cârciumii după el, vocea i se stinse cu totul. Fandarac îi făcu semn, din colțul lui:
– Ce-i cu tine, cumetre, aşa palid? Parcă eşti dat cu tencuială pe față....
Petrache avea părul moale, de culoarea mătăsii de porumb, şi încâlcit, încercând doar, uneori, să-i pună o oarecare rânduială şi să şi-l ridice de pe frunte cu degetele răşchirate. Ceea ce făcu şi acum dar asta nu-l ajută cu nimic, căci obrajii prelungi şi fruntea arcuită apărură, în lumina împiedicată a bodegii, în culori şi mai palide, spălăcind şi albastrul ochilor.
– Se întâmplă ceva pe lumea asta, şopti Petrache. Se schimbă ceva, simt în timpane.
– Dacă simți în timpane, medită Fandarac, nu ştii dacă se întâmplă în afara ta ori pe dinăuntru. Că, de pildă, poate să fie că se goleşte aerul din jur, dar poate să fie şi de la sângele care bate prea tare, gata să țâşnească prin urechi...Apoi, ridicând privirea către cârciumar, care se apropiase cu paşi moi, de pisică: Şi tu ce stai aicea, hai, mişcă-ți reportofonul şi adu o vodcă mare, nu vezi că-i e rău cumătrului? Adu-i, să mai capete culoare în obraji.
– N-am necazuri, zise, către sine, Petrache. Adică, nici nu ştiu ce am. Cum ar fi, simți că suflă un vânt pe lumea asta, dar când te uiți mai atent, vezi că nu bate de nicăieri.
– Or mai fi îmbătrânit şi vremurile, săracele, zise Fandarac. Lumea e şi ea ca omul, se naşte, trăieşte şi îmbătrâneşte. Când lumea era mai tânără, n-avea nevoie de nici unele, acuma, de când a îmbătrânit, are nevoie de maşini, de curent electric, de astea, cum le zice, computere. Cum e omul când e neputincios, ba ochelari, ba toiag...
Petrache clătină din cap, apoi luă paharul şi trase o duşcă zdravănă.
– Am venit prin centru, zise, apoi, după ce se stropşi. Mi s-a părut că toate merg aiurea. Uite, mă scol de dimineață şi merg la slujbă. Acolo stau toată ziua fără să schimb o vorbă cu nimeni, mă întorc, mai bem câte ceva, şi gata. A doua zi, de la capăt. Ce sens au toate astea?
Cumătrul Fandarac privi cu dojană, peste umărul lui Petrache, către Şofronică ce îşi făcuse urechile pâlnie. Apoi spuse, cu voce scăzută:
– Acelaşi sens pe care l-au avut întotdeauna. Numai lumea îmbătrâneşte, oamenii sunt la fel de când e lumea. Dar poate că trebuie să mai mergi la femei.
– Uite, până şi asta. Ca să o iau în brațe pe Aurica, a trebuit să mă sui până la cer. Dar ai avut dreptate, parcă stelele sunt mai mari şi ard mai tare. Poate că ştia ceva croitorul, se prăbuşeşte cerul peste noi...
Cumătrul mai ceru un rând. Şofronică veni încet printre mese, aruncând ocheade şi încercând să prindă frânturi de cuvinte. Fandarac îi făcu semn să se aplece şi-i şopti la ureche:
– Spune-le din partea mea să se ducă dracului!
– Cui? se sperie Şofronică.
– Nu ştiu...Tu, numai spune-le..
Apoi se întoarse mulțumit către Petrache.
– Acuma se duce să se gândească, spuse, arătând spre cârciumarul care se cuibărise după tejghea, şi asta o să-i ia foarte mult timp. Nu e destul să ai ochi şi timpan, mai trebuie să ai şi minte. Iar dacă noi avem minte, să ne întrebăm: de ce crezi că lumea s-a schimbat dintr-o dată? Lumea nu e o bicicletă, să o întorci într-un metru. E ca o locomotivă, are nevoie de mult timp ca să întoarcă. Poate că nu lumea, tu te-ai schimbat. Eu ți-am spus că toate cărțile alea vechi, cu litere colțuroase, nu-s bune. Pe vremea asta, dracul se strecoară prin firele electrice, pe vremea aia se strecura printre pagini.
Petrache îngustă ochii, să-l poată privi. Luminile se curbaseră deasupra capului cumătrului; îi alunecau pe creştet ca nişte coji de bostan. Iar fața i se lungise ca de lup şi dinții aveau reflexe sidefii.
– Hai să ne plimbăm, bâigui. M-am încălzit de la vodca asta.
– Plătesc eu, spuse Fandarac, bătându-l pe umăr, e ziua ta norocoasă. Şofronică! se întoarse către cârciumar, care tresări, privindu-l pieziş printre sticle. Pune totul la mine, pe răboj. Şi mai gândeşte-te dacă nu merită să faci ce ți-am zis...
Râse şi-l urmă pe flăcău pe străzile pustii. Întunericul îi făcu bine lui Petrache, se vede bine că lumina îi juca feste, nu mai era albă, aşa cum o ştia, se desfăcea în forme şi culori, tremura de parcă ar fi fost făcută din grăunțe de nisip. Întunericul, însă, era gros şi moale, ca un aluat răcoros. Se opriră în scuar şi se aşezară pe o bancă, cu mâinile strânse prin buzunare.
– A cui o fi statuia asta? întrebă Petrache.
Privea cu ochi goi, dar nu părea atât de nefericită, căci cei care o turnaseră în alămuri avuseseră destui bani să-i facă brațe şi picioare, ba, în plus, îi îndesaseră un joben pe cap. Şi nici cu vălătucii bărbii nu se scumpiseră. Omul, care nu avea o talie mai mare decât un copilandru, cu capul vag dat pe spate, cu mâna dreaptă ridicată şi cu piciorul stâng păşind înainte, părea că are ceva important de spus. O femeie venind din altă lume, disproporționat de mare în raport cu trupul firav al tribunului, îl privea în extaz, păstrând doar o eşarfă peste coapse, dar uitând, în toiul admirației, să-şi acopere sânii goi.
– Nu scrie? întrebă Fandarac, cu aerul că nu-şi mai pusese problema asta până acum.
Sub lumina lunii, bronzul părea ca şi nou, fără vinişoarele verzui cu care cavalerul îl obişnuise.
– O fi murit? întrebă Petrache, ca şi cum răspunsul la întrebarea lui Fandarac era, evident, negativ.
– Nu există lume destul de largă să încapă, în acelaşi timp, şi omul viu, şi statuia lui. Dacă asta se întâmplă, totuşi, cel puțin unul din ei doi trebuie să dispară cât mai repede. De obicei amândoi.
Petrache se apropie şi privi.
– Mă gândesc aşa, ce-ar spune dacă ar fi dintr-o dată viu... Ce tot vrea el să ne spună, cocoțat în felul ăsta, şi noi nu-l auzim? Ce-ar spune statuile, dacă ar învia dintr-o dată?
Cumătrul Fandarac rămase descumpănit, era evident că întrebarea îl luase pe nepregătite.
– Păi nu ştii ce-ar spune, încercă să mai câştige timp. Întâi de toate, nu ştii în ce limbă vorbesc: pe limba omului sau pe limba pietrei? E ca şi cu morții, în lumea lor, ei se înțeleg într-o singură limbă, a morților. N-au nevoie de translator, ca să vorbească unul cu altul. De aia ei pot să bântuie, şi noi nu. N-au nevoie de nicio tălmăcire şi nici de tălmăcitori.
Petrache atinse obrazul neted şi rece al femeii de la picioarele statuii. Ea nu-l învrednici cu nicio privire.
– Crezi că statuile ar putea învia, cumetre? întrebă, fără să-şi ia privirile de la chipul întors al femeii.
Cumătrul Fandarac se apropie, de parcă în formele statuii ar fi stat răspunsul la întrebare.
– La urma urmei, spuse, dacă morții ar putea învia, de ce să nu învie şi statuile...
– Şi cam când crezi că s-ar putea întâmpla asta?
– Păi eu zic că tot la Judecata de apoi. Morții învie la Judecata de apoi a morților şi statuile învie la Judecata de apoi a statuilor. După cum semănăm cu statuile sau, mai degrabă, ele seamănă cu noi, cred că Dumnezeul oamenilor şi al statuilor e acelaşi. Dacă socotim câte statui are Mântuitorul, şi Iisus al statuilor ar fi cam acelaşi cu al nostru.
Petrache privi cerul. Era înghețat ?i limpede, ca apa pe piatră. Şi stelele începuseră să scapere.
– Să nu te miri dacă Judecata de apoi a statuilor n-o să vină mai degrabă, cugetă, mai departe, Fandarac, regretând, în sinea lui, că discuția asta n-avusese loc în bodegă, să-l pună pe Şofronică pe jar. La urma urmelor, ce sunt statuile dacă nu tot un fel de morți, dar neîngropați? Aşa că, atunci când sună trâmbițele, statuile au mai puține pregătiri de făcut, ajung mai degrabă. Judecata de apoi a statuilor o să fie un fel de repetiție generală pentru cea a oamenilor. În felul ăsta, nouă o să ne fie mai uşor. Multe dintre păcatele noastre or să fie deja iertate şi multe taine descâlcite.
– N-o să mă mir..., şopti Petrache, care şi le ştia pe ale lui.
Cumătrul Fandarac făcu semn că e târziu şi se depărtă pe alee.
– Eu mai rămân puțin, spuse Petrache, deşi cumătrul nu-l întrebase.
Apoi, dintr-o dată, alergând după celălalt:
– Auzi, cumetre...Caii au dinți?
– Să te ferească Dumnezeu de muşcătura de cal, auzi, în întuneric. E mai rea decât o lovitură de copită...