Proză
Gheorghe Schwartz
RAȚIONALISMUL MATEMATIZANT ÎN ARTA GRĂDINĂRITULUI
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2012
Polonia se învecinează cu Rusia. Fugind înapoi spre apus, Geamănul şi Jean-Paul au ajuns la Varşovia. Unde era rege August II cel Puternic. Şi unde asemănările cu atmosfera de unde tocmai s-au refugiat era foarte asemănătoare. Friedrich August avea exact aceeaşi mărime ca Petru cel Mare (1,76 m.), ca şi acela, era de o forță fizică neobişnuită1, ca şi acela era subjugat de lux şi de o poftă sexuală neobişnuită2. Şi de un orgoliu nemăsurat. El, care, până la moartea prematură a fratelui său, nu a părut hărăzit unei poziții suverane, odată ajuns în mod atât de neaşteptat duce elector de Saxa, va face totul spre a ajunge (şi) rege al Poloniei şi va încerca (fără succes) să-l elimine şi pe împărat şi să-i ia locul. Instalat în Polonia, n-a uitat nici o clipă de rangul şi de originile sale saxone. Şi la fel ca acel Bühren la Petersburg, care abia ştia ruseşte, şi August II al Poloniei, se descurca greu în limba supuşilor săi leşi şi n-a renunțat nici la titlul de August I al Saxoniei. De altfel, formula sa de identificare prin Grația lui Dumnezeu suna nemțeşte: „Von Gottes Gnaden König in Polen, Großfürst in Litthauen, Reußen, Preußen, Masovien, Samogitien, Kyovien, Volhynien, Podolien, Podlachien, Lieffland, Smolenscien, Sewerien und Tschernikovien, erblicher Herzog zu Sachsen, Jülich, Cleve, Berg, Engern und Westphalen, des heiligen Römischen Reichs Erzmarschall und Churfürst, Landgraf in Thüringen, Markgraf zu Meißen auch Ober- und Unterlausitz, Burggraf zu Magdeburg, gefürsteter Graf zu Henneberg, Graf zu der Mark, Ravensberg und Barby, Herr zu Ravenstein etc.„. La fel de nemăsurate au fost şi evenimentele organizate de majestatea sa, aşa cum a dovedit-o la organizarea nunții fiului şi moştenitorului său – o ceremonie întinsă pe parcursul a aproape unei luni întregi3. Dacă pentru acest eveniment, Geamănul şi tovarăşul său au ajuns prea târziu, pentru vara lui 1730, August II a pregătit un alt spectacol menit să impresioneze întreaga Europă: „Serbările secolului”. Manevrele armatei sale s-au desfăşurat în fața a 48 regi şi prinți invitați, printre care şi viitorul rege-soldat Friedrich I al Prusiei. Şi acest spectacol a durat 26 de zile, iar demonstrația militară a fost asezonată cu focuri de artificii, banchete, spectacole de tot felul4.
Nenumăratele titluri ale suveranului îl caracterizau cel mai bine: totul în jurul său trebuia „să sune, să impresioneze şi să fie mult”. Enorm. La fel armata, la fel colecțiile de artă, la fel colecțiile de femei, la fel colecțiile de palate. (Care, e drept, nu erau atât de mari ca acele noi din Rusia, dar se înşirau unele după altele pe o ață lungă, născută din ambițiile şi din gustul regelui.) Iar acele nenumărate palate şi castele erau înconjurate de parcuri la fel de fabuloase ca şi cele imaginate de Petru cel Mare şi de urmaşii şi de marii săi demnitari. Aşa că într-acolo, înspre minunatele grădini au crezut din nou că se îndreaptă Geamănul şi Jean-Paul. Şi, din nou, contele italian a ajuns mult mai sus.
Pe vremea cât a fost copil şi abia a sosit cu mama sa în Lombardia, Al Optzeci şi optulea – tatăl Geamănului – îşi câştigase o mare faimă mondenă, ce l-a făcut să fie cunoscut în regiune drept „Micul Ambrogio”. În acelaşi timp, în călătoria sa de inițiere, tânărul Friedrich (August) a colindat Europa, de la unchiul rege al Danemarcei, prin numeroase state germane, prin Țările de Jos, prin Franța, Peninsula Iberică şi prin cea Italică. Trei ani a durat această călătorie, în care tânărul s-a ascuns sub pseudonimul „Conte von Leisnig”. Şi astfel a avut suficient răgaz să deprindă arta bunelor maniere, purtarea de senior, gustul pentru obiectele frumoase, pentru hainele la modă, pentru parfumurile epocii, pentru porțelanurile fine; şi a mai avut răgazul să vadă, să participe şi să învețe arta vânătorii, arta dansului precum şi rafinata artă a cuceririi femeilor. Această şcoală atât de complexă i-a fost întreruptă brusc, când tatăl său la chemat acasă pentru a participa la luptele cu francezii. Însă, până atunci, „Contele von Leisnig” a poposit şi la Milano, fiind cucerit de frumusețile oraşului. De unde, desigur, a ajuns şi la Segrate. (Doar Veneția, cu serbările ei fastuoase şi cu misterul absolut al splendorii sale l-a impresionat mai mult în periplul italic.) Auzind de venirea unui tânăr conte italian în Polonia, majestatea sa s-a interesat de originile acestuia. (Care oricum i-ar fi fost raportate de către poliția sa secretă.)
Şi încă o paranteză! Lumea cea mare este foarte mică: regele August cel Puternic nu ar trebui să fie un personaj necunoscut în povestea Celor O Sută. Poate că bunul cititor îşi mai aduce aminte din istoria Celui de Al Optzeci şi şaptelea şi de afacerea Subriel – vicontele Jean Subriel sau Subrinski, însărcinatul Mariei Leszczy?ska, fiica lui Stanislav I căsătorită cu Ludovic al XV-lea al Franței –, un episod mărunt pentru istorie, însă, aşa cum s-a văzut, un episod definitoriu pentru posibilitatea scribului de a mai găsi firul subțire pe care sunt înşirați Cei O Sută şi de a continua saga. Or, Stanislav I Leszczy?ski s-a succedat de două ori pe tronul Poloniei cu August II. Sigur, afacerea Subriel a avut loc mult mai târziu, când nu mai trăia nici August II şi nici August III, iar pe tron se afla ultimul rege al Poloniei, Stanislaw August Poniatovski, dar, cu acel prilej, August cel Puternic a fost amintit. Şi iată cum se întâlneşte el din nou cu altul dintre Cei O Sută! Câteodată, nici succesiunea în timp a evenimentelor nu mai este cea cu care suntem obişnuiți.
Geamănul se afla, împreună cu Jean-Paul, pe şantierul „Palatului Saxon”, unde erau ocupați cu grădina castelului. În spiritul acțiunilor regelui, şi reclădirea palatului şi reamenajarea grădinii au fost încredințate tot unui neamț, colonelului Johann Christoph von Naumann, un ofițer mai degrabă încă tânăr la cei nici patruzeci de ani împliniți. Jean-Paul şi contele italian s-au împrietenit repede cu el şi astfel au avut acces la planurile lucrărilor. August i-a chemat la dânsul şi a recunoscut în Al Optzeci şi nouălea pe fiul „Micului Ambrogio”, care l-a impresionat puternic, aşa cum a impresionat băiatul cu aura lui formată din albine pe toată lumea din Lombardia şi din Ticino. Audiența s-a terminat cu bine şi Geamănul a avut oricând acces oriunde voia. Un al treilea moment important l-a prilejuit întâlnirea cu prințul moştenitor, un bărbat cam de vârsta lui von Naumann. Alteța sa le-a amintit celor doi oaspeți şi mai mult de vremea petrecută la Petersburg: şi pe el îl interesau în primul rând petrecerile şi vânătorile ca şi pe tânărul țar şi pe marii demnitari din jurul său. Până atunci, Al Optzeci şi nouălea era încredințat că Petru cel Mic, odată cu vârsta, va deveni mai preocupat de treburile țării, însă cunoscându-l pe viitorul Friedrich August III al Saxoniei şi totodată Friedrich August II al Uniunii Polono – Livorniene, a avut tot mai mult impresia că l-a regăsit pe țar la o etate matură. De multe ori nici nu avea certitudinea că a plecat din Rusia, iar dacă ar mai fi rămas acolo doar doi ani, ar fi apucat să vadă cum Ernst Johann von Bühren (despotul favorit al împărătesei Anna Petrovna) îşi va găsi un semen pe măsură în Heinrich von Brühl (care va deveni primul om în stat în uniunea Polono – Lituaniană sub August III). Sentimentul acesta de deja vu l-a urmărit pe Geamăn mai tot timpul, iar Jean-Paul i-a mărturisit că, de multe ori, când se trezeşte de dimineața, trăieşte spaima că n-au reuşit să fugă din Rusia.
Ceea ce şi-au propus cei doi străini a fost să nu mai repete greşelile de la Petersburg şi să-şi folosească relațiile doar pentru scopul pentru care au plecat din liniştea de la Segrate: pentru a învăța arta armoniei grădinilor. Şi, încetul cu încetul, au început să şi iasă din atmosfera de la curtea țarului. Polonia nu era pravoslavnică, ci catolică. (Regele a trebuit să se convertească de la protestantism, înainte de a avea şi cea mai mică şansă de a-şi cumpăra tronul Poloniei.) Polonia şi Saxonia n-au trăit izolarea de secole a Rusiei şi nu trebuiau să ardă la repezeală etapele5. Masca de legitimitate era purtată ostentativ la Varşovia, chiar dacă toată lumea era la curent cu ceea ce se ascundea după ea. (Chiar şi destinele celor doi miniştri atotputernici Ernst Johann von Bühren şi, respectiv, Heinrich von Brühl, s-au desfăşurat în acelaşi fel. În Rusia, primul a fost răsturnat dintr-o clipă în alta şi a terminat executat, în vreme ce al doilea a ştiut să se retragă la timp şi nimeni n-a cutezat să se atingă de el decât după moarte, într-un proces ce nu s-a terminat niciodată6.
Al Optzeci şi nouălea a trăit experiența rusească şi cel puțin unul dintre gemeni avea amintiri prea puternice pentru a mai dori s-o repete. Deşi prilejuri au fost destule. Prințul moştenitor şi von Naumann găseau mereu alte satisfacții, la care cei doi străini primeau invitații cât se poate de protocolare. Aşa că – măcar uneori – au trebuit să le onoreze. Însă fiecare bal, fiecare vânătoare şi fiecare „chef ca între bărbați” (unde, desigur, nu lipseau femeile – însă doar dintre acelea care n-ar fi avut niciodată acces la petrecerile oficiale…) nu erau decât trepte spre viața de la Petersburg. (Probabil că deosebirile erau suficient de mari, însă cel puțin unul dintre gemeni, susținut din plin de Jean-Paul, aşa le percepea. Al doilea geamăn, când îi venea rândul să se exprime, simțea acelaşi lucru, însă se putea cu greu abține de la experiențele cu care era ispitit. Prea le cunoştea gustul…)
S-a maturizat Geamănul? A învățat din pățaniile de la Petersburg? Într-o „carte de onoare”, regele August cel Puternic a notat o cugetare la care puțini dintre cei ce-l cunoşteau suficient s-ar fi aşteptat: „O rachetă urcă în înălțimi, dar ce rămâne după ea? Doar fum”. Egoul său supradimensionat s-a transmis şi unicului său urmaş legitim. Însă, de asemenea, şi momentele de melancolie. Bucălatul şi rotofeiul prinț nu iubea asemenea momente: ele îl făceau să nu mai fie atât de sigur pe sine, îi insuflau îndoieli, „îi furau libertatea”, cum singur s-a exprimat. Când August II a notat acea frază, băiatul abia ce împlinise 15 ani şi între tată şi fiu a avut loc o discuție de care îşi aminteau amândoi: de fapt, părintele voia să-l facă pe tânăr să devină un suveran conştient, dar n-a reuşit decât să-l sperie. Viitorul August III şi-a impus că, dacă şi aşa calea spre înălțimi nu se preface decât în fum, să nu se gândească la țintă, ci doar să savureze drumul. Într-un caiet de discuții cu viitorul suveran, von Brühl, pe vremea aceea doar paj, notează că „lui Friedrich [August], spre deosebire de mulți prostănaci, îi place să se desfete cu priveliştea din jur, să profite cât mai mult de ceea ce-i poate oferi ea şi nu se gândeşte tot timpul doar unde duce calea pe care o urmează. Prostănacii, dimpotrivă, îşi imaginează doar cum va fi viitorul şi pierd din vedere bucuriile momentului. De aceea, lui Friedrich [August] nu-i place să ducă discuții cu persoane care pot să-i aducă aminte de «fumul» despre care i-a pomenit tatăl său”. Pajul – viitorul demnitar omnipotent – a fost un bun psiholog şi la convins pe şeful lui că, în prezența sa, nimănui nu-i va fi permis să-i strice buna dispoziție. Dar, douăzeci de ani mai târziu, tot el notează: „Este uimitor cum Friedrich se lasă târât în conversații filosofice cu contele italian. Dar şi mai uimitor este că, în urma unor asemenea discuții, nu se posomorăşte.” Geamănul a fost o prezență prea atrăgătoare pentru a-l posomorî pe Friedrich August. Totuşi, von Brühl a avut grijă ca întâlnirile dintre cei doi să fie cât mai rare.
Ceea ce n-a venit decât în ajutorul Celui de Al Optzeci şi nouălea.
În schimb, cu Naumann, Geamănul şi Jean-Paul s-au întâlnit cu atât mai des. Dar nu colonelul Naumann a fost important în ceea ce căutau cei doi. De altfel, acesta nici nu venea la şantierul Palatului Saxon decât din când în când, în scurte inspecții desfăşurate în stil militar: şefii de sectoare dădeau raportul, Naumann asculta, câteodată şi verifica, după care sancționa7. Uneori – dar rar, pentru ca oamenii să nu se lase pe tânjeală – recompensa reuşitele8. În restul timpului, colonelul îşi respecta rangul şi îşi trăia viața alături de camarila lui Friedrich August. Aşa că Geamănul şi Jean-Paul puteau asista în tihnă la munca de pe şantier, având posibilitatea de a discuta cu cei direct implicați în remodelarea grădinii.
Printre şefii de compartimente, era şi un bavarez, Gotfried. Scribul îşi cere scuze că nu a fost în stare să-i depisteze şi numele de familie, în schimb, a aflat destul de multe despre viața personajului. Gotfried, născut primul copil într-o familie de țărani înstăriți, a lucrat până spre cincisprezece ani pe câmp, moment când a fost remarcat de un călugăr itinerant în trecere prin sat, în drumul său de evanghelizare. Monahul a rămas impresionat de gândirea acelui băiat lipsit aproape în întregime de orice instrucție şi care buchisea cu greu un text. După o lungă şi încrâncenată discuție cu părinții lui Gotfried9, acesta a fost, până la urmă, lăsat să plece cu călugărul.
Însă soarta băiatului n-a fost să devină şi el monah, el nici măcar neajungând să calce pragul mănăstirii ce i-a fost hărăzită de către preot. După ce a colindat, vreme de câteva luni, localitățile, însoțindu-l la predici pe părintele Matheus, într-o seară, în cârciuma unde au mas, a fost din nou remarcat: de data asta de către un doctor. Acesta a rămas uimit de modul cum a fost în stare tânărul să-i rezolve şaradele cu care, până atunci, şi-a uluit întotdeauna publicul de prin hanuri. Medicul, foarte apreciat în regiune, mergea şi el din sat în sat pe la bolnavi. Cum ajutorul său tocmai s-a căsătorit şi a optat pentru o viață sedentară în casa pe care a primit-o drept zestre, doctorul s-a străduit să-l convingă pe Gotfried să rămână cu el. Da, dar nu Gotfried a trebuit să fie lămurit, ci părintele Matheus, care s-a arătat „responsabil față de părinții băiatului”. Până la urmă, cu câteva monede lucioase, responsabilitatea aceasta a fost ştearsă. (Pentru tânăr, deşi nu l-a încântat viața dusă alături de călugăr, perioada petrecută cu monahul a fost de neprețuit: în fiecare seară, părintele s-a ocupat de el, l-a învățat să citească şi să scrie ca lumea şi au făcut şi ore de matematică, latină şi muzică. Iar tânărul s-a dovedit „un adevărat burete”, după modul cum îşi însuşea învățătura.) Pater Matheus s-a despărțit cu inima grea de Gotfried, iar acesta a rămas lângă medic vreo doi ani. Noul lui mentor a fost un împătimit al şaradelor şi, prin acestea, l-a condus pe tânăr mai adânc în tainele matematicii. După ce doctorul a murit pe neaşteptate, lovit de un cal, Gotfried, acum ajuns la vârsta de 18 ani, i-a luat pentru scurt timp locul. Însă el nu dispunea de un atestat oficial în domeniu. Lucru care, chiar dacă nu era luat foarte în serios, totuşi nu era în regulă. Pe scurt, tânărul s-a întors în satul natal, însă tatăl său s-a prăpădit între timp, iar frații l-au primit destul de rece, părându-li-se nedrept ca el, care a părăsit casa părintească, să se întoarcă şi să-i revină – poate – şi pofta de prim moştenitor. În căminul lor cu oameni profund credincioşi, pilda revenirii fiului risipitor n-a fost însuşită. Însă nici Gotfried nu s-a mai putut acomoda în satul său. Prea văzuse multe, prea a ajuns să cunoască multe. Aşa că a plecat din nou şi cu puținii bani primiți de la ai săi şi cu multele deprinderi însuşite până atunci a reuşit să colinde aproape tot continentul. La un moment-dat, a fost şi soldat. Aşa a ajuns în subordinea lui Naumann, care l-a remarcat pentru calitățile sale atât de uşor sesizabile, l-a înaintat la gradul de sergent, iar, după o vreme şi în urma unui examen amănunțit, l-a trimis la Palatul Saxon, cu misiunea de a se ocupa de noua înfățişare a grădinii.
Deşi a constatat de la început că nu a greşit alegerea, Naumann – care vedea refacerea castelului şi a împrejurimilor acestuia ca pe o misiune de război – primea cu neplăcere raportul lui Gotfried, trebuind să depună efort pentru a-i înțelege bavareza doar uşor atenuată.
Ceea ce l-a impresionat pe colonel, dar şi pe Geamăn şi pe Jean-Paul, au fost cunoştințele de matematică ale fostului sergent de artilerie şi implicarea acestor cunoştințe în arta grădinăritului. Bavarezul a ştiu să învețe de peste tot, iar, răstimpul petrecut alături de doctorul pasionat de şarade şi de jocuri matematice, i-a fost şi el de mare folos.
Indiscutabil, Gotfried a fost un geniu. Dacă n-a rămas în istorie, nici măcar atât cât să-i poată descoperi scribul numele de familie, asta se datorează, pe de o parte, faptului că s-a complăcut mereu în ipostaza de şurub într-un mare angrenaj, un sergent exemplar într-o armată învingătoare. Or, victoriile le sunt atribuite, în cărțile de istorie, în cel mai bun caz, generalilor, de obicei doar şefilor de state. Iar, pe de altă parte, sergentul Gotfried a fost doar excepțional în aplicarea celor ştiute şi, în nici un caz, un teoretician. Cu atât mai puțin un inovator. Gotfried s-a dovedit într-adevăr un „burete care absoarbe instantaneu învățătura”, cum aşa de potrivit s-a exprimat părintele Matheus. Ceea ce prindea din zbor, folosea te miri unde. Nu modifica nimic din cele ştiute, doar aşeza din prima încercare fiecare piesă al marelui puzzle în lăcaşul potrivit, intuind de la început ce imagine trebuie să dea întregul.
Indiscutabil, Gotfried a fost un geniu10. Din cunoştințele sale matematice, a reuşit să formuleze modele noi pentru desenele rondourilor, punctele unde să fie puse sculpturile, divizarea planului cu ajutorul aleilor, secretul labirintului din garduri vii, cât de înalt trebuie să fie jetul de apă aruncat de fântânile țâşnitoare. Impresia generală apare diferită de la nivelul de la care e văzut ansamblul, astfel încât Anna Franziska, contesă de Kolowrat – Krakowsky, soția (încă) atât de atotputernicului von Brühl şi, în această nobilă calitate, stăpâna castelului, s-a putut cu greu obişnui cu imaginile schimbătoare pe care le vedea de la înălțimea solului, atât de diferite cu cele privite de la una sau de la alta dintre ferestrele palatului. Anna Franziska s-a căsătorit cu von Brühl în 1934, atunci când şantierul n-a mai fost de acum decât în faza micilor ajustări, iar plantele au avut timp să se acomodeze şi să se dezvolte. Însă cel mai mult a declarat că ar fi fost influențat de „acest decor unic” fiul cel mai mare, Alois Friedrich von Brühl, care, după moartea tatălui său, şi-a pierdut toate funcțiile înalte, rămânând doar un fel de dramaturg oficial la Dresda. El a pretins că imaginația i-a fost educată în mod decisiv de către… grădina fostului palat al copilăriei sale.
Ceea ce a făcut să pară atât de deosebit Palatul Saxon au fost ştiințele perspectivei multiple, precum şi cea a simetriei matematic aplicate de către sergentul Gotfried. „Deci, nu e totuna de unde priveşti un lucru – deci, obiect, om, plantă sau animal”, le-a explicat simplu Geamănului şi lui Jean-Paul. „De jos, deci de la nivelul cizmelor, un om aflat în fața ta în picioare pare mai înalt decât este el în realitate. Deci, nu numai mai înalt, ci şi mai puternic decât este. Şi, deci, mai amenințător. Sclavul în genunchi îl vede pe stăpânul în picioare din fața sa înfricoşător. Din vârful copacului, acelaşi om pare mic. Deci, slab. Şi nu-ți mai inspiră nelinişte. Ba, mai degrabă, ajunge să te amuze. Deci, nu uitați că este vorba de unul şi acelaşi om”.
Sergentul Gotfried s-a arătat tot timpul prevenitor cu apropiații colonelului şi îşi dezvolta cu răbdare în fața lor cunoştințele. (Era evident că îi plăcea să se asculte şi se simțea flatat cu un asemenea auditoriu.) „Deci, pentru ca omul despre care vorbim să se afle la locul potrivit, trebuie să poată fi privit din puncte pereche. Să arate la fel, deci, din mai multe puncte diferite şi altfel din alte puncte. Deci, trebuie găsite acele puncte. Asta ne-o învață perspectivele multiple”. Nici Al Optzeci şi nouălea şi nici Jean-Paul habar n-aveau ce înseamnă acele „perspective multiple”. Pe care li le-a demonstrat bavarezul cu un băț în nisip. „Dacă un lucru – deci, obiect, om, plantă sau animal – este privit de sus, deci aşa cum v-am mai spus, distanța de la ochi la acel lucru pare diferită decât dacă este privit de la înălțimea lui. Dar putem spune şi mai mult, deci, dacă îl privim de sus, aşa cum v-am mai spus, şi înălțimea sa pare diferită. Deci, punctul simetric față de locul unde suntem nu este egal cu distanța față de el”.
Într-adevăr, niciunde altundeva simetria nu părea atât de perfectă ca la Palatul Saxon11. De oriunde admirai grădina, ori doar un fragment al ei, totul nu părea decât o imagine repetată la infinit, răsfrântă dintr-o multitudine de oglinzi. Iar faptul că acelaşi punct părea reflectat din alte unghiuri de acele oglinzi imaginare, în funcție de locul unde erai situat, făcea ca întregul ansamblu să dea impresia că s-ar mişca odată cu privitorul.
Nu e de mirare că Naumann nu era prea interesat de rapoartele sergentului Gotfried: pe lângă felul dialectal şi destul de încâlcit în care vorbea, bavarezul venea şi cu explicații complicate şi inutile pentru înțelegerea şi uzul unui von Naumann12. Important era că sub directa supraveghere a sergentului, lucrurile avansau repede şi bine. Chiar foarte bine, asta trebuia s-o recunoască până şi colonelul, nu numai arhitectul13.
„Deci, nu numai un pom sau o fântână trebuie să ştii unde s-o aşezi! Deci, chiar şi pe cei ce se mişcă prin acel decor. Altfel, toată simetria va fi tulburată.” Pentru Gotfried, orice ajungea să-i mobileze planşa – „deci, obiect, om, plantă sau animal” – avea acelaşi rol: să încânte ochiul. Apropierile între om, plantă şi animal erau, în general, încă altfel privite14. „Deci, dacă vrem să rămânem aproape, deci, de perfecțiune, va trebui să avem grijă ca animalele să fie disciplinate în cuşti bine plasate, iar oamenii, deci, vizitatorii să fie poftiți la plimbări perfect orânduite de un maestru de ceremonii foarte bine instruit”.
Iar Geamănul îşi amintea de grădina de la Segrate, cu rondourile disciplinate dar inerte din pajiştea din față şi de dezordinea intenționată din spate, unde curgea un pârâu, iar animalele veneau să se adape total indiferente la perspectivele multiple şi la simetriile savante. Gotfried n-a realizat o grădină, ci o natură într-o veşnică mişcare. „Mişcarea este apanajul viului.” Da, Gotfried a zămislit o natură vie!
În care rolul principal îl aveau jocurile matematice. („Nu-l aveau, ci, deci, îl au!”, parcă îl aude scribul pe bavarez, corectându-l.) Dacă ar fi să acceptăm teoriile unor autori nemți de succes (Hamann, Brinckmann etc.), am putea vorbi despre „barocul etern”, care, chiar dacă a pornit din Italia, aceasta s-a întâmplat neapărat sub influență germană. Dar nu sub orice influență germană, ci doar sub cea protestantă, contrareforma fiind pentru acei autori rezultatul unui „secol mort”. Gotfried s-a născut într-o familie catolică convinsă în crezul ei, l-a însoțit pe Pater Matheus în turneul său de predici, însă a ajuns în Saxonia, unde prințul elector August I le-a permis supuşilor săi să rămână la rânduielile lui Luther, chiar şi când tot el, în calitate de rege al Poloniei August II, a trebuit să treacă la vechea credință ca să poată ocupa acel tron. Iar August I al Saxoniei a fost una şi aceeaşi persoană, acelaşi rob al lui Dumnezeu cu August al II-lea al Poloniei. Gotfried cu memoria sa extraordinară cunoştea atât Noul Testament, cât şi Tezele lui Luther. Dar se închina frumosului, şi el operă a aceluiaşi unic Dumnezeu. Iar pentru el, frumosul îşi avea regulile sale, pe care le dezvolta cu cât mai mare exactitate: frumosul este armonie, simțea el, iar armonia nu poate fi realizată decât prin calcule precise. Şi iar ajungea Gotfried la perspectivele lui multiple şi la simetriile sale inegale. „Deci, urâtul nu este decât rezultatul unui lucru prost calculat. Şi muzica este produsul matematicii, şi desenul, şi astronomia. Deci, chiar şi medicina, care oferă leacuri bazate tot pe proporții şi sfaturi pentru nutriție bazate pe cantități”. Sergentul obişnuia să-şi completeze disertațiile cu jocuri aritmetice învățate de la doctorul pe lângă care ucenicise vreme de peste doi ani. Desigur că nici Al Optzeci şi nouălea şi nici Jean-Paul nu erau în stare să rezolve şaradele, dar nici ei nu puteau rămâne indiferenți la soluțiile arătate de Gotfried. „Simțiți bucuria dată de o asemenea soluție? Şi asta este tot frumusețe! Deci, îți dă aceeaşi senzație ca o pictură frumoasă, o muzică frumoasă sau chiar şi a unei mese ornamentată cu pricepere cu mâncăruri în cea mai potrivită veselă”.
– Poți povesti o muzică frumoasă? Sau un tablou încântător?
– Nu: şi pe una şi pe cealaltă le poți exprima nu prin cuvinte, ci prin cifre.
Când, mai târziu, Geamănul i-a relatat spusele lui Gotfried administratorului domeniului de la Segrate, acela – Țipor – i-a vorbit ceva despre muzica stelelor din moştenirea lui Pitagora. Doar că Al Optzeci şi nouălea a înțeles cu totul altceva din cele expuse de bavarez. La rândul său, şi Jean-Paul a înțeles altceva. Al Optzeci şi nouălea a simțit o linişte de o seninătate neomenească în fața frumosului15, în vreme ce Jean-Paul a învățat cât de cât un grădinărit matematic. Ceva abstract, cu totul altceva decât a încercat să le explice Gotfried, pentru care frumosul era produsul celui mai concret calcul cu putință.
– Tu admiri vreodată ceea ce pui în practică? l-a întrebat Geamănul.
– Ce rost ar avea? Deci, eu ştiu de la început rezultatul muncii mele. Când privesc la ce am făcut, n-am vreme să admir, cum s-a exprimat domnia ta, deci, sunt preocupat doar să descopăr eventualele erori. Am prea multe de făcut pentru a-mi putea permite să rămân doar în contemplarea celor odată terminate.
Asta i s-a părut Celui de Al Optzeci şi nouălea profund neplăcut: cum, adică, să nu ai timp să te bucuri de munca ta? Atunci, ce rost mai au toate eforturile depuse?
Nu l-a lămurit nici Jean-Paul, care i-a replicat că aşa a fost orânduită lumea: cei puternici sunt cei făcuți să se delecteze din eforturile celor slabi, cei ce le prezintă obiectele satisfacțiilor lor. Şi cărora, într-adevăr, nu li se permite timpul de a zăbovi.
– Munca naşte satisfacție. Aşa se spune. Dar nu se precizează despre a cui muncă este vorba şi la a cui satisfacție ne referim. Pentru că rar, foarte rar, este vorba de aceeaşi persoană.
Al Optzeci şi nouălea n-a fost de acord cu aşa ceva, chiar dacă în discuții repetate, niciodată n-a putut contrazice argumentele aduse de prietenul său.
Geamănul şi Jean-Paul au mai rămas în Polonia până ce au simțit că nu mai au ce învăța acolo. (Nu pentru că ar fi ajuns să ştie tot, ci pentru că mai mult n-ar mai fi fost în stare să asimileze.) O vreme, s-au complăcut într-un joc: Gotfried le prezenta diferite probleme sub forma unor şarade matematice, iar ei trebuiau să le rezolve şi să le aplice pe teren. De cele mai multe ori nu reuşeau să găsească nici măcar soluția teoretică, darămite să imagineze şi o schemă practică. „Deci, grădina asta este ca o coală albă de hârtie pe care putem desena orice ne trece prin cap. Deci, asta e bine? Nu, nu e bine, fiindcă nu orice ne trece prin cap este frumos. Dar dacă nu ştim să punem pe coala de hârtie, deci, pe acest teren, ceea ce am gândit, chiar dacă am rezolvat corect jocul cel mai dificil, totul nu rămâne, deci, decât o simplă sporovăială”. Cei doi s-au lăsat prinşi în joc şi, încetul cu încetul, Al Optzeci şi nouălea a reuşit să rezolve câteva dintre şaradele bavarezului. Ceea ce i-a produs satisfacție, chiar dacă n-a ştiut cum să le aplice pe „coala albă, deci, în grădină”. În schimb, Jean-Paul, rămas mai de fiecare dată neputincios în fața soluțiilor ghicitorilor matematice, se arăta mult mai bun la partea practică. Până atunci, Geamănul n-a fost niciodată atras de gimnastica minții şi a început prin a se mira el însuşi de plăcerea resimțită după ce izbutea să-i dea de capăt unei astfel de provocări din parte lui Gotfried. „Pentru că te face să te crezi deştept!” spunea Unul-dintr-unul, iar Celălalt-dintr-unul nu se mai supăra. Era adevărat, rezolvând asemenea exerciții, se credea într-adevăr mai deştept. Ceea ce le-a mărturisit şi francezului şi bavarezului. „Deci, nu numai de aceea, satisfacția ta vine, în primul rând, din faptul că ai mai câştigat o competiție!”, a spus Jean-Paul. „Nu, în primul rând, satisfacția ta vine din frumusețea soluției!” a spus Gotfried. Iar Geamănul a fost de acord cu amândoi. Şi cu sine însuşi.
Geamănul şi Jean-Paul au mai rămas acolo până ce au simțit că nu sunt în stare de a învăța mai mult. Pericolul de a repeta experiența rusească era tot mai mic. Şi iar se întreabă scribul: pentru că Geamănul s-a maturizat şi n-a vrut să mai trăiască încă o dată spaima din palatul de pe insula Vasili? Pentru că şi-a adus aminte pentru ce l-a însoțit pe Jean-Paul în nord-estul continentului, iar lecțiile lui Gotfried chiar i-au schimbat preocupările? Pentru că cei doi-într-unul s-au împăcat?
Oricum, ei au pretextat că pleacă într-o scurtă excursie prin „atât de frumoasa Saxonie” şi nu s-au mai întors în Polonia. Fără a avea un motiv palpabil, au simțit că lucrul cel mai bun era din nou să fugă. Ca nişte vinovați, ca nişte hoți.
Dar vinovați nu erau decât pentru ce au învățat în tot acel timp, iar de furat n-au furat decât o mare experiență de viață. Pe care fiecare a interpretat-o după cum s-a priceput.
Al Optzeci şi nouălea a revenit la Segrate, iar Jean Paul în Franța, unde a ajuns, sub numele său întreg, un specialist în arta grădinilor, apreciat de cele mai înalte cercuri şi consemnat în bibliografia de specialitate16.
Contele Ambrogio şi-a primit cu naturalețe fiul. De parcă Al Optzeci şi nouălea nici n-ar fi lipsit atâta vreme de acasă. Stăpânul de la Segrate nu se mai exterioriza decât în prezența nepotului său, cu care petrecea multe ore pe zi. Însă chiar şi acele manifestări nu erau semne ale unor trăiri reale, ci doar exagerările obişnuite la adulții care se adresează copiilor mici. (Când Al Nouăzecilea n-a mai fost copil mic, bunicul său, întreținându-se în mod constant cu el, nu i-a putut observa evoluția şi se comporta cu el la fel ca înainte. Ceea ce, mai târziu, l-a pus pe tânăr, de multe ori, în situații penibile față de martorii acelor scene. Mai ales atunci când martorii respectivi erau persoane străine.) Însă, în rest, nimeni n-ar mai fi putut afirma despre Contele Ambrogio că l-ar fi văzut schimbându-şi expresia feței, indiferent de vestea pe care o primea. Şi modul său de conduită cu personalul era identic: stăpânul domeniului se purta distant, dar politicos, şi cu ultimul rândaş. Nu făcea observații angajaților, însă, dacă lucrurile continuau să nu-i facă plăcere, îl chema pe intendent, pe Țipor, şi-i cerea fie să rezolve problema, fie să-l dea afară pe cel care a greşit. Cu oaspeții din Milano sau în trecere prin Lombardia se comporta ireproşabil, ca un nobil de viță foarte veche, se întreținea cu ei, mai ales în timpul meselor, după care se retrăgea la tabieturile sale. De părăsit domeniul nu-l părăsea decât foarte rar şi pentru un timp cât se putea de scurt. Petreceri nu se dădeau la Segrate decât o singură dată pe an, la 7 decembrie, de ziua Sfântului Ambrogio. Obiceiul acesta l-a adoptat încă de pe vremea cât îi mai trăia soția şi toți copiii. Mai târziu, dorind să-şi poată pune în valoare grădinile, a vrut să mute data petrecerii la 4 aprilie, data consemnată drept ziua morții sfântului. Numai că aceasta este o cutumă luterană, l-a prevenit vădit nemulțumit episcopul Ballieri. Atunci, profitând de faptul că nu este cunoscută şi data naşterii Sfântului Ambrogio, Al Optzeci şi nouălea a fixat-o de la sine citire pentru 8 octombrie, când, de regulă, vremea este încă prietenoasă şi recolta deja strânsă. De ce să nu se fi născut la 8 octombrie Sfântul Ambrozie al Mediolanului? Nici unul dintre oaspeții erudiți – ierarhi, călugări ori mireni – nu au adus argumente că lucrurile ar fi stat altfel. De fapt, nimeni nu s-a gândit măcar să pună la îndoială data propusă de gazda de la Segrate. Care nici cu acea unică ocazie anuală nu-şi încălca obiceiurile: îşi primea cu multă politețe oaspeții – chiar şi pe oamenii de rând, întrucât la 8 octombrie porțile domeniului erau deschise pentru oricine –, se întreținea cu ei în mod cât se poate de agreabil la mese, apoi îi lăsa să „petreacă nestânjenit fiecare cu cine dorea”. Dispărea şi-şi făcea apariția la cină şi, în timp ce avea loc balul tradițional – în salonul cel mare pentru protipendadă, în grădină pentru oamenii de rând, fără să fie nevoie să sorteze cineva membrii celor două grupuri, ele, într-o lungă tradiție, formându-se de la sine. Nu dansa niciodată – ceea ce îi confirma pe cei ce credeau că nelipsitul
Nenumăratele titluri ale suveranului îl caracterizau cel mai bine: totul în jurul său trebuia „să sune, să impresioneze şi să fie mult”. Enorm. La fel armata, la fel colecțiile de artă, la fel colecțiile de femei, la fel colecțiile de palate. (Care, e drept, nu erau atât de mari ca acele noi din Rusia, dar se înşirau unele după altele pe o ață lungă, născută din ambițiile şi din gustul regelui.) Iar acele nenumărate palate şi castele erau înconjurate de parcuri la fel de fabuloase ca şi cele imaginate de Petru cel Mare şi de urmaşii şi de marii săi demnitari. Aşa că într-acolo, înspre minunatele grădini au crezut din nou că se îndreaptă Geamănul şi Jean-Paul. Şi, din nou, contele italian a ajuns mult mai sus.
Pe vremea cât a fost copil şi abia a sosit cu mama sa în Lombardia, Al Optzeci şi optulea – tatăl Geamănului – îşi câştigase o mare faimă mondenă, ce l-a făcut să fie cunoscut în regiune drept „Micul Ambrogio”. În acelaşi timp, în călătoria sa de inițiere, tânărul Friedrich (August) a colindat Europa, de la unchiul rege al Danemarcei, prin numeroase state germane, prin Țările de Jos, prin Franța, Peninsula Iberică şi prin cea Italică. Trei ani a durat această călătorie, în care tânărul s-a ascuns sub pseudonimul „Conte von Leisnig”. Şi astfel a avut suficient răgaz să deprindă arta bunelor maniere, purtarea de senior, gustul pentru obiectele frumoase, pentru hainele la modă, pentru parfumurile epocii, pentru porțelanurile fine; şi a mai avut răgazul să vadă, să participe şi să învețe arta vânătorii, arta dansului precum şi rafinata artă a cuceririi femeilor. Această şcoală atât de complexă i-a fost întreruptă brusc, când tatăl său la chemat acasă pentru a participa la luptele cu francezii. Însă, până atunci, „Contele von Leisnig” a poposit şi la Milano, fiind cucerit de frumusețile oraşului. De unde, desigur, a ajuns şi la Segrate. (Doar Veneția, cu serbările ei fastuoase şi cu misterul absolut al splendorii sale l-a impresionat mai mult în periplul italic.) Auzind de venirea unui tânăr conte italian în Polonia, majestatea sa s-a interesat de originile acestuia. (Care oricum i-ar fi fost raportate de către poliția sa secretă.)
Şi încă o paranteză! Lumea cea mare este foarte mică: regele August cel Puternic nu ar trebui să fie un personaj necunoscut în povestea Celor O Sută. Poate că bunul cititor îşi mai aduce aminte din istoria Celui de Al Optzeci şi şaptelea şi de afacerea Subriel – vicontele Jean Subriel sau Subrinski, însărcinatul Mariei Leszczy?ska, fiica lui Stanislav I căsătorită cu Ludovic al XV-lea al Franței –, un episod mărunt pentru istorie, însă, aşa cum s-a văzut, un episod definitoriu pentru posibilitatea scribului de a mai găsi firul subțire pe care sunt înşirați Cei O Sută şi de a continua saga. Or, Stanislav I Leszczy?ski s-a succedat de două ori pe tronul Poloniei cu August II. Sigur, afacerea Subriel a avut loc mult mai târziu, când nu mai trăia nici August II şi nici August III, iar pe tron se afla ultimul rege al Poloniei, Stanislaw August Poniatovski, dar, cu acel prilej, August cel Puternic a fost amintit. Şi iată cum se întâlneşte el din nou cu altul dintre Cei O Sută! Câteodată, nici succesiunea în timp a evenimentelor nu mai este cea cu care suntem obişnuiți.
Geamănul se afla, împreună cu Jean-Paul, pe şantierul „Palatului Saxon”, unde erau ocupați cu grădina castelului. În spiritul acțiunilor regelui, şi reclădirea palatului şi reamenajarea grădinii au fost încredințate tot unui neamț, colonelului Johann Christoph von Naumann, un ofițer mai degrabă încă tânăr la cei nici patruzeci de ani împliniți. Jean-Paul şi contele italian s-au împrietenit repede cu el şi astfel au avut acces la planurile lucrărilor. August i-a chemat la dânsul şi a recunoscut în Al Optzeci şi nouălea pe fiul „Micului Ambrogio”, care l-a impresionat puternic, aşa cum a impresionat băiatul cu aura lui formată din albine pe toată lumea din Lombardia şi din Ticino. Audiența s-a terminat cu bine şi Geamănul a avut oricând acces oriunde voia. Un al treilea moment important l-a prilejuit întâlnirea cu prințul moştenitor, un bărbat cam de vârsta lui von Naumann. Alteța sa le-a amintit celor doi oaspeți şi mai mult de vremea petrecută la Petersburg: şi pe el îl interesau în primul rând petrecerile şi vânătorile ca şi pe tânărul țar şi pe marii demnitari din jurul său. Până atunci, Al Optzeci şi nouălea era încredințat că Petru cel Mic, odată cu vârsta, va deveni mai preocupat de treburile țării, însă cunoscându-l pe viitorul Friedrich August III al Saxoniei şi totodată Friedrich August II al Uniunii Polono – Livorniene, a avut tot mai mult impresia că l-a regăsit pe țar la o etate matură. De multe ori nici nu avea certitudinea că a plecat din Rusia, iar dacă ar mai fi rămas acolo doar doi ani, ar fi apucat să vadă cum Ernst Johann von Bühren (despotul favorit al împărătesei Anna Petrovna) îşi va găsi un semen pe măsură în Heinrich von Brühl (care va deveni primul om în stat în uniunea Polono – Lituaniană sub August III). Sentimentul acesta de deja vu l-a urmărit pe Geamăn mai tot timpul, iar Jean-Paul i-a mărturisit că, de multe ori, când se trezeşte de dimineața, trăieşte spaima că n-au reuşit să fugă din Rusia.
Ceea ce şi-au propus cei doi străini a fost să nu mai repete greşelile de la Petersburg şi să-şi folosească relațiile doar pentru scopul pentru care au plecat din liniştea de la Segrate: pentru a învăța arta armoniei grădinilor. Şi, încetul cu încetul, au început să şi iasă din atmosfera de la curtea țarului. Polonia nu era pravoslavnică, ci catolică. (Regele a trebuit să se convertească de la protestantism, înainte de a avea şi cea mai mică şansă de a-şi cumpăra tronul Poloniei.) Polonia şi Saxonia n-au trăit izolarea de secole a Rusiei şi nu trebuiau să ardă la repezeală etapele5. Masca de legitimitate era purtată ostentativ la Varşovia, chiar dacă toată lumea era la curent cu ceea ce se ascundea după ea. (Chiar şi destinele celor doi miniştri atotputernici Ernst Johann von Bühren şi, respectiv, Heinrich von Brühl, s-au desfăşurat în acelaşi fel. În Rusia, primul a fost răsturnat dintr-o clipă în alta şi a terminat executat, în vreme ce al doilea a ştiut să se retragă la timp şi nimeni n-a cutezat să se atingă de el decât după moarte, într-un proces ce nu s-a terminat niciodată6.
Al Optzeci şi nouălea a trăit experiența rusească şi cel puțin unul dintre gemeni avea amintiri prea puternice pentru a mai dori s-o repete. Deşi prilejuri au fost destule. Prințul moştenitor şi von Naumann găseau mereu alte satisfacții, la care cei doi străini primeau invitații cât se poate de protocolare. Aşa că – măcar uneori – au trebuit să le onoreze. Însă fiecare bal, fiecare vânătoare şi fiecare „chef ca între bărbați” (unde, desigur, nu lipseau femeile – însă doar dintre acelea care n-ar fi avut niciodată acces la petrecerile oficiale…) nu erau decât trepte spre viața de la Petersburg. (Probabil că deosebirile erau suficient de mari, însă cel puțin unul dintre gemeni, susținut din plin de Jean-Paul, aşa le percepea. Al doilea geamăn, când îi venea rândul să se exprime, simțea acelaşi lucru, însă se putea cu greu abține de la experiențele cu care era ispitit. Prea le cunoştea gustul…)
S-a maturizat Geamănul? A învățat din pățaniile de la Petersburg? Într-o „carte de onoare”, regele August cel Puternic a notat o cugetare la care puțini dintre cei ce-l cunoşteau suficient s-ar fi aşteptat: „O rachetă urcă în înălțimi, dar ce rămâne după ea? Doar fum”. Egoul său supradimensionat s-a transmis şi unicului său urmaş legitim. Însă, de asemenea, şi momentele de melancolie. Bucălatul şi rotofeiul prinț nu iubea asemenea momente: ele îl făceau să nu mai fie atât de sigur pe sine, îi insuflau îndoieli, „îi furau libertatea”, cum singur s-a exprimat. Când August II a notat acea frază, băiatul abia ce împlinise 15 ani şi între tată şi fiu a avut loc o discuție de care îşi aminteau amândoi: de fapt, părintele voia să-l facă pe tânăr să devină un suveran conştient, dar n-a reuşit decât să-l sperie. Viitorul August III şi-a impus că, dacă şi aşa calea spre înălțimi nu se preface decât în fum, să nu se gândească la țintă, ci doar să savureze drumul. Într-un caiet de discuții cu viitorul suveran, von Brühl, pe vremea aceea doar paj, notează că „lui Friedrich [August], spre deosebire de mulți prostănaci, îi place să se desfete cu priveliştea din jur, să profite cât mai mult de ceea ce-i poate oferi ea şi nu se gândeşte tot timpul doar unde duce calea pe care o urmează. Prostănacii, dimpotrivă, îşi imaginează doar cum va fi viitorul şi pierd din vedere bucuriile momentului. De aceea, lui Friedrich [August] nu-i place să ducă discuții cu persoane care pot să-i aducă aminte de «fumul» despre care i-a pomenit tatăl său”. Pajul – viitorul demnitar omnipotent – a fost un bun psiholog şi la convins pe şeful lui că, în prezența sa, nimănui nu-i va fi permis să-i strice buna dispoziție. Dar, douăzeci de ani mai târziu, tot el notează: „Este uimitor cum Friedrich se lasă târât în conversații filosofice cu contele italian. Dar şi mai uimitor este că, în urma unor asemenea discuții, nu se posomorăşte.” Geamănul a fost o prezență prea atrăgătoare pentru a-l posomorî pe Friedrich August. Totuşi, von Brühl a avut grijă ca întâlnirile dintre cei doi să fie cât mai rare.
Ceea ce n-a venit decât în ajutorul Celui de Al Optzeci şi nouălea.
În schimb, cu Naumann, Geamănul şi Jean-Paul s-au întâlnit cu atât mai des. Dar nu colonelul Naumann a fost important în ceea ce căutau cei doi. De altfel, acesta nici nu venea la şantierul Palatului Saxon decât din când în când, în scurte inspecții desfăşurate în stil militar: şefii de sectoare dădeau raportul, Naumann asculta, câteodată şi verifica, după care sancționa7. Uneori – dar rar, pentru ca oamenii să nu se lase pe tânjeală – recompensa reuşitele8. În restul timpului, colonelul îşi respecta rangul şi îşi trăia viața alături de camarila lui Friedrich August. Aşa că Geamănul şi Jean-Paul puteau asista în tihnă la munca de pe şantier, având posibilitatea de a discuta cu cei direct implicați în remodelarea grădinii.
Printre şefii de compartimente, era şi un bavarez, Gotfried. Scribul îşi cere scuze că nu a fost în stare să-i depisteze şi numele de familie, în schimb, a aflat destul de multe despre viața personajului. Gotfried, născut primul copil într-o familie de țărani înstăriți, a lucrat până spre cincisprezece ani pe câmp, moment când a fost remarcat de un călugăr itinerant în trecere prin sat, în drumul său de evanghelizare. Monahul a rămas impresionat de gândirea acelui băiat lipsit aproape în întregime de orice instrucție şi care buchisea cu greu un text. După o lungă şi încrâncenată discuție cu părinții lui Gotfried9, acesta a fost, până la urmă, lăsat să plece cu călugărul.
Însă soarta băiatului n-a fost să devină şi el monah, el nici măcar neajungând să calce pragul mănăstirii ce i-a fost hărăzită de către preot. După ce a colindat, vreme de câteva luni, localitățile, însoțindu-l la predici pe părintele Matheus, într-o seară, în cârciuma unde au mas, a fost din nou remarcat: de data asta de către un doctor. Acesta a rămas uimit de modul cum a fost în stare tânărul să-i rezolve şaradele cu care, până atunci, şi-a uluit întotdeauna publicul de prin hanuri. Medicul, foarte apreciat în regiune, mergea şi el din sat în sat pe la bolnavi. Cum ajutorul său tocmai s-a căsătorit şi a optat pentru o viață sedentară în casa pe care a primit-o drept zestre, doctorul s-a străduit să-l convingă pe Gotfried să rămână cu el. Da, dar nu Gotfried a trebuit să fie lămurit, ci părintele Matheus, care s-a arătat „responsabil față de părinții băiatului”. Până la urmă, cu câteva monede lucioase, responsabilitatea aceasta a fost ştearsă. (Pentru tânăr, deşi nu l-a încântat viața dusă alături de călugăr, perioada petrecută cu monahul a fost de neprețuit: în fiecare seară, părintele s-a ocupat de el, l-a învățat să citească şi să scrie ca lumea şi au făcut şi ore de matematică, latină şi muzică. Iar tânărul s-a dovedit „un adevărat burete”, după modul cum îşi însuşea învățătura.) Pater Matheus s-a despărțit cu inima grea de Gotfried, iar acesta a rămas lângă medic vreo doi ani. Noul lui mentor a fost un împătimit al şaradelor şi, prin acestea, l-a condus pe tânăr mai adânc în tainele matematicii. După ce doctorul a murit pe neaşteptate, lovit de un cal, Gotfried, acum ajuns la vârsta de 18 ani, i-a luat pentru scurt timp locul. Însă el nu dispunea de un atestat oficial în domeniu. Lucru care, chiar dacă nu era luat foarte în serios, totuşi nu era în regulă. Pe scurt, tânărul s-a întors în satul natal, însă tatăl său s-a prăpădit între timp, iar frații l-au primit destul de rece, părându-li-se nedrept ca el, care a părăsit casa părintească, să se întoarcă şi să-i revină – poate – şi pofta de prim moştenitor. În căminul lor cu oameni profund credincioşi, pilda revenirii fiului risipitor n-a fost însuşită. Însă nici Gotfried nu s-a mai putut acomoda în satul său. Prea văzuse multe, prea a ajuns să cunoască multe. Aşa că a plecat din nou şi cu puținii bani primiți de la ai săi şi cu multele deprinderi însuşite până atunci a reuşit să colinde aproape tot continentul. La un moment-dat, a fost şi soldat. Aşa a ajuns în subordinea lui Naumann, care l-a remarcat pentru calitățile sale atât de uşor sesizabile, l-a înaintat la gradul de sergent, iar, după o vreme şi în urma unui examen amănunțit, l-a trimis la Palatul Saxon, cu misiunea de a se ocupa de noua înfățişare a grădinii.
Deşi a constatat de la început că nu a greşit alegerea, Naumann – care vedea refacerea castelului şi a împrejurimilor acestuia ca pe o misiune de război – primea cu neplăcere raportul lui Gotfried, trebuind să depună efort pentru a-i înțelege bavareza doar uşor atenuată.
Ceea ce l-a impresionat pe colonel, dar şi pe Geamăn şi pe Jean-Paul, au fost cunoştințele de matematică ale fostului sergent de artilerie şi implicarea acestor cunoştințe în arta grădinăritului. Bavarezul a ştiu să învețe de peste tot, iar, răstimpul petrecut alături de doctorul pasionat de şarade şi de jocuri matematice, i-a fost şi el de mare folos.
Indiscutabil, Gotfried a fost un geniu. Dacă n-a rămas în istorie, nici măcar atât cât să-i poată descoperi scribul numele de familie, asta se datorează, pe de o parte, faptului că s-a complăcut mereu în ipostaza de şurub într-un mare angrenaj, un sergent exemplar într-o armată învingătoare. Or, victoriile le sunt atribuite, în cărțile de istorie, în cel mai bun caz, generalilor, de obicei doar şefilor de state. Iar, pe de altă parte, sergentul Gotfried a fost doar excepțional în aplicarea celor ştiute şi, în nici un caz, un teoretician. Cu atât mai puțin un inovator. Gotfried s-a dovedit într-adevăr un „burete care absoarbe instantaneu învățătura”, cum aşa de potrivit s-a exprimat părintele Matheus. Ceea ce prindea din zbor, folosea te miri unde. Nu modifica nimic din cele ştiute, doar aşeza din prima încercare fiecare piesă al marelui puzzle în lăcaşul potrivit, intuind de la început ce imagine trebuie să dea întregul.
Indiscutabil, Gotfried a fost un geniu10. Din cunoştințele sale matematice, a reuşit să formuleze modele noi pentru desenele rondourilor, punctele unde să fie puse sculpturile, divizarea planului cu ajutorul aleilor, secretul labirintului din garduri vii, cât de înalt trebuie să fie jetul de apă aruncat de fântânile țâşnitoare. Impresia generală apare diferită de la nivelul de la care e văzut ansamblul, astfel încât Anna Franziska, contesă de Kolowrat – Krakowsky, soția (încă) atât de atotputernicului von Brühl şi, în această nobilă calitate, stăpâna castelului, s-a putut cu greu obişnui cu imaginile schimbătoare pe care le vedea de la înălțimea solului, atât de diferite cu cele privite de la una sau de la alta dintre ferestrele palatului. Anna Franziska s-a căsătorit cu von Brühl în 1934, atunci când şantierul n-a mai fost de acum decât în faza micilor ajustări, iar plantele au avut timp să se acomodeze şi să se dezvolte. Însă cel mai mult a declarat că ar fi fost influențat de „acest decor unic” fiul cel mai mare, Alois Friedrich von Brühl, care, după moartea tatălui său, şi-a pierdut toate funcțiile înalte, rămânând doar un fel de dramaturg oficial la Dresda. El a pretins că imaginația i-a fost educată în mod decisiv de către… grădina fostului palat al copilăriei sale.
Ceea ce a făcut să pară atât de deosebit Palatul Saxon au fost ştiințele perspectivei multiple, precum şi cea a simetriei matematic aplicate de către sergentul Gotfried. „Deci, nu e totuna de unde priveşti un lucru – deci, obiect, om, plantă sau animal”, le-a explicat simplu Geamănului şi lui Jean-Paul. „De jos, deci de la nivelul cizmelor, un om aflat în fața ta în picioare pare mai înalt decât este el în realitate. Deci, nu numai mai înalt, ci şi mai puternic decât este. Şi, deci, mai amenințător. Sclavul în genunchi îl vede pe stăpânul în picioare din fața sa înfricoşător. Din vârful copacului, acelaşi om pare mic. Deci, slab. Şi nu-ți mai inspiră nelinişte. Ba, mai degrabă, ajunge să te amuze. Deci, nu uitați că este vorba de unul şi acelaşi om”.
Sergentul Gotfried s-a arătat tot timpul prevenitor cu apropiații colonelului şi îşi dezvolta cu răbdare în fața lor cunoştințele. (Era evident că îi plăcea să se asculte şi se simțea flatat cu un asemenea auditoriu.) „Deci, pentru ca omul despre care vorbim să se afle la locul potrivit, trebuie să poată fi privit din puncte pereche. Să arate la fel, deci, din mai multe puncte diferite şi altfel din alte puncte. Deci, trebuie găsite acele puncte. Asta ne-o învață perspectivele multiple”. Nici Al Optzeci şi nouălea şi nici Jean-Paul habar n-aveau ce înseamnă acele „perspective multiple”. Pe care li le-a demonstrat bavarezul cu un băț în nisip. „Dacă un lucru – deci, obiect, om, plantă sau animal – este privit de sus, deci aşa cum v-am mai spus, distanța de la ochi la acel lucru pare diferită decât dacă este privit de la înălțimea lui. Dar putem spune şi mai mult, deci, dacă îl privim de sus, aşa cum v-am mai spus, şi înălțimea sa pare diferită. Deci, punctul simetric față de locul unde suntem nu este egal cu distanța față de el”.
Într-adevăr, niciunde altundeva simetria nu părea atât de perfectă ca la Palatul Saxon11. De oriunde admirai grădina, ori doar un fragment al ei, totul nu părea decât o imagine repetată la infinit, răsfrântă dintr-o multitudine de oglinzi. Iar faptul că acelaşi punct părea reflectat din alte unghiuri de acele oglinzi imaginare, în funcție de locul unde erai situat, făcea ca întregul ansamblu să dea impresia că s-ar mişca odată cu privitorul.
Nu e de mirare că Naumann nu era prea interesat de rapoartele sergentului Gotfried: pe lângă felul dialectal şi destul de încâlcit în care vorbea, bavarezul venea şi cu explicații complicate şi inutile pentru înțelegerea şi uzul unui von Naumann12. Important era că sub directa supraveghere a sergentului, lucrurile avansau repede şi bine. Chiar foarte bine, asta trebuia s-o recunoască până şi colonelul, nu numai arhitectul13.
„Deci, nu numai un pom sau o fântână trebuie să ştii unde s-o aşezi! Deci, chiar şi pe cei ce se mişcă prin acel decor. Altfel, toată simetria va fi tulburată.” Pentru Gotfried, orice ajungea să-i mobileze planşa – „deci, obiect, om, plantă sau animal” – avea acelaşi rol: să încânte ochiul. Apropierile între om, plantă şi animal erau, în general, încă altfel privite14. „Deci, dacă vrem să rămânem aproape, deci, de perfecțiune, va trebui să avem grijă ca animalele să fie disciplinate în cuşti bine plasate, iar oamenii, deci, vizitatorii să fie poftiți la plimbări perfect orânduite de un maestru de ceremonii foarte bine instruit”.
Iar Geamănul îşi amintea de grădina de la Segrate, cu rondourile disciplinate dar inerte din pajiştea din față şi de dezordinea intenționată din spate, unde curgea un pârâu, iar animalele veneau să se adape total indiferente la perspectivele multiple şi la simetriile savante. Gotfried n-a realizat o grădină, ci o natură într-o veşnică mişcare. „Mişcarea este apanajul viului.” Da, Gotfried a zămislit o natură vie!
În care rolul principal îl aveau jocurile matematice. („Nu-l aveau, ci, deci, îl au!”, parcă îl aude scribul pe bavarez, corectându-l.) Dacă ar fi să acceptăm teoriile unor autori nemți de succes (Hamann, Brinckmann etc.), am putea vorbi despre „barocul etern”, care, chiar dacă a pornit din Italia, aceasta s-a întâmplat neapărat sub influență germană. Dar nu sub orice influență germană, ci doar sub cea protestantă, contrareforma fiind pentru acei autori rezultatul unui „secol mort”. Gotfried s-a născut într-o familie catolică convinsă în crezul ei, l-a însoțit pe Pater Matheus în turneul său de predici, însă a ajuns în Saxonia, unde prințul elector August I le-a permis supuşilor săi să rămână la rânduielile lui Luther, chiar şi când tot el, în calitate de rege al Poloniei August II, a trebuit să treacă la vechea credință ca să poată ocupa acel tron. Iar August I al Saxoniei a fost una şi aceeaşi persoană, acelaşi rob al lui Dumnezeu cu August al II-lea al Poloniei. Gotfried cu memoria sa extraordinară cunoştea atât Noul Testament, cât şi Tezele lui Luther. Dar se închina frumosului, şi el operă a aceluiaşi unic Dumnezeu. Iar pentru el, frumosul îşi avea regulile sale, pe care le dezvolta cu cât mai mare exactitate: frumosul este armonie, simțea el, iar armonia nu poate fi realizată decât prin calcule precise. Şi iar ajungea Gotfried la perspectivele lui multiple şi la simetriile sale inegale. „Deci, urâtul nu este decât rezultatul unui lucru prost calculat. Şi muzica este produsul matematicii, şi desenul, şi astronomia. Deci, chiar şi medicina, care oferă leacuri bazate tot pe proporții şi sfaturi pentru nutriție bazate pe cantități”. Sergentul obişnuia să-şi completeze disertațiile cu jocuri aritmetice învățate de la doctorul pe lângă care ucenicise vreme de peste doi ani. Desigur că nici Al Optzeci şi nouălea şi nici Jean-Paul nu erau în stare să rezolve şaradele, dar nici ei nu puteau rămâne indiferenți la soluțiile arătate de Gotfried. „Simțiți bucuria dată de o asemenea soluție? Şi asta este tot frumusețe! Deci, îți dă aceeaşi senzație ca o pictură frumoasă, o muzică frumoasă sau chiar şi a unei mese ornamentată cu pricepere cu mâncăruri în cea mai potrivită veselă”.
– Poți povesti o muzică frumoasă? Sau un tablou încântător?
– Nu: şi pe una şi pe cealaltă le poți exprima nu prin cuvinte, ci prin cifre.
Când, mai târziu, Geamănul i-a relatat spusele lui Gotfried administratorului domeniului de la Segrate, acela – Țipor – i-a vorbit ceva despre muzica stelelor din moştenirea lui Pitagora. Doar că Al Optzeci şi nouălea a înțeles cu totul altceva din cele expuse de bavarez. La rândul său, şi Jean-Paul a înțeles altceva. Al Optzeci şi nouălea a simțit o linişte de o seninătate neomenească în fața frumosului15, în vreme ce Jean-Paul a învățat cât de cât un grădinărit matematic. Ceva abstract, cu totul altceva decât a încercat să le explice Gotfried, pentru care frumosul era produsul celui mai concret calcul cu putință.
– Tu admiri vreodată ceea ce pui în practică? l-a întrebat Geamănul.
– Ce rost ar avea? Deci, eu ştiu de la început rezultatul muncii mele. Când privesc la ce am făcut, n-am vreme să admir, cum s-a exprimat domnia ta, deci, sunt preocupat doar să descopăr eventualele erori. Am prea multe de făcut pentru a-mi putea permite să rămân doar în contemplarea celor odată terminate.
Asta i s-a părut Celui de Al Optzeci şi nouălea profund neplăcut: cum, adică, să nu ai timp să te bucuri de munca ta? Atunci, ce rost mai au toate eforturile depuse?
Nu l-a lămurit nici Jean-Paul, care i-a replicat că aşa a fost orânduită lumea: cei puternici sunt cei făcuți să se delecteze din eforturile celor slabi, cei ce le prezintă obiectele satisfacțiilor lor. Şi cărora, într-adevăr, nu li se permite timpul de a zăbovi.
– Munca naşte satisfacție. Aşa se spune. Dar nu se precizează despre a cui muncă este vorba şi la a cui satisfacție ne referim. Pentru că rar, foarte rar, este vorba de aceeaşi persoană.
Al Optzeci şi nouălea n-a fost de acord cu aşa ceva, chiar dacă în discuții repetate, niciodată n-a putut contrazice argumentele aduse de prietenul său.
Geamănul şi Jean-Paul au mai rămas în Polonia până ce au simțit că nu mai au ce învăța acolo. (Nu pentru că ar fi ajuns să ştie tot, ci pentru că mai mult n-ar mai fi fost în stare să asimileze.) O vreme, s-au complăcut într-un joc: Gotfried le prezenta diferite probleme sub forma unor şarade matematice, iar ei trebuiau să le rezolve şi să le aplice pe teren. De cele mai multe ori nu reuşeau să găsească nici măcar soluția teoretică, darămite să imagineze şi o schemă practică. „Deci, grădina asta este ca o coală albă de hârtie pe care putem desena orice ne trece prin cap. Deci, asta e bine? Nu, nu e bine, fiindcă nu orice ne trece prin cap este frumos. Dar dacă nu ştim să punem pe coala de hârtie, deci, pe acest teren, ceea ce am gândit, chiar dacă am rezolvat corect jocul cel mai dificil, totul nu rămâne, deci, decât o simplă sporovăială”. Cei doi s-au lăsat prinşi în joc şi, încetul cu încetul, Al Optzeci şi nouălea a reuşit să rezolve câteva dintre şaradele bavarezului. Ceea ce i-a produs satisfacție, chiar dacă n-a ştiut cum să le aplice pe „coala albă, deci, în grădină”. În schimb, Jean-Paul, rămas mai de fiecare dată neputincios în fața soluțiilor ghicitorilor matematice, se arăta mult mai bun la partea practică. Până atunci, Geamănul n-a fost niciodată atras de gimnastica minții şi a început prin a se mira el însuşi de plăcerea resimțită după ce izbutea să-i dea de capăt unei astfel de provocări din parte lui Gotfried. „Pentru că te face să te crezi deştept!” spunea Unul-dintr-unul, iar Celălalt-dintr-unul nu se mai supăra. Era adevărat, rezolvând asemenea exerciții, se credea într-adevăr mai deştept. Ceea ce le-a mărturisit şi francezului şi bavarezului. „Deci, nu numai de aceea, satisfacția ta vine, în primul rând, din faptul că ai mai câştigat o competiție!”, a spus Jean-Paul. „Nu, în primul rând, satisfacția ta vine din frumusețea soluției!” a spus Gotfried. Iar Geamănul a fost de acord cu amândoi. Şi cu sine însuşi.
Geamănul şi Jean-Paul au mai rămas acolo până ce au simțit că nu sunt în stare de a învăța mai mult. Pericolul de a repeta experiența rusească era tot mai mic. Şi iar se întreabă scribul: pentru că Geamănul s-a maturizat şi n-a vrut să mai trăiască încă o dată spaima din palatul de pe insula Vasili? Pentru că şi-a adus aminte pentru ce l-a însoțit pe Jean-Paul în nord-estul continentului, iar lecțiile lui Gotfried chiar i-au schimbat preocupările? Pentru că cei doi-într-unul s-au împăcat?
Oricum, ei au pretextat că pleacă într-o scurtă excursie prin „atât de frumoasa Saxonie” şi nu s-au mai întors în Polonia. Fără a avea un motiv palpabil, au simțit că lucrul cel mai bun era din nou să fugă. Ca nişte vinovați, ca nişte hoți.
Dar vinovați nu erau decât pentru ce au învățat în tot acel timp, iar de furat n-au furat decât o mare experiență de viață. Pe care fiecare a interpretat-o după cum s-a priceput.
Al Optzeci şi nouălea a revenit la Segrate, iar Jean Paul în Franța, unde a ajuns, sub numele său întreg, un specialist în arta grădinilor, apreciat de cele mai înalte cercuri şi consemnat în bibliografia de specialitate16.
Contele Ambrogio şi-a primit cu naturalețe fiul. De parcă Al Optzeci şi nouălea nici n-ar fi lipsit atâta vreme de acasă. Stăpânul de la Segrate nu se mai exterioriza decât în prezența nepotului său, cu care petrecea multe ore pe zi. Însă chiar şi acele manifestări nu erau semne ale unor trăiri reale, ci doar exagerările obişnuite la adulții care se adresează copiilor mici. (Când Al Nouăzecilea n-a mai fost copil mic, bunicul său, întreținându-se în mod constant cu el, nu i-a putut observa evoluția şi se comporta cu el la fel ca înainte. Ceea ce, mai târziu, l-a pus pe tânăr, de multe ori, în situații penibile față de martorii acelor scene. Mai ales atunci când martorii respectivi erau persoane străine.) Însă, în rest, nimeni n-ar mai fi putut afirma despre Contele Ambrogio că l-ar fi văzut schimbându-şi expresia feței, indiferent de vestea pe care o primea. Şi modul său de conduită cu personalul era identic: stăpânul domeniului se purta distant, dar politicos, şi cu ultimul rândaş. Nu făcea observații angajaților, însă, dacă lucrurile continuau să nu-i facă plăcere, îl chema pe intendent, pe Țipor, şi-i cerea fie să rezolve problema, fie să-l dea afară pe cel care a greşit. Cu oaspeții din Milano sau în trecere prin Lombardia se comporta ireproşabil, ca un nobil de viță foarte veche, se întreținea cu ei, mai ales în timpul meselor, după care se retrăgea la tabieturile sale. De părăsit domeniul nu-l părăsea decât foarte rar şi pentru un timp cât se putea de scurt. Petreceri nu se dădeau la Segrate decât o singură dată pe an, la 7 decembrie, de ziua Sfântului Ambrogio. Obiceiul acesta l-a adoptat încă de pe vremea cât îi mai trăia soția şi toți copiii. Mai târziu, dorind să-şi poată pune în valoare grădinile, a vrut să mute data petrecerii la 4 aprilie, data consemnată drept ziua morții sfântului. Numai că aceasta este o cutumă luterană, l-a prevenit vădit nemulțumit episcopul Ballieri. Atunci, profitând de faptul că nu este cunoscută şi data naşterii Sfântului Ambrogio, Al Optzeci şi nouălea a fixat-o de la sine citire pentru 8 octombrie, când, de regulă, vremea este încă prietenoasă şi recolta deja strânsă. De ce să nu se fi născut la 8 octombrie Sfântul Ambrozie al Mediolanului? Nici unul dintre oaspeții erudiți – ierarhi, călugări ori mireni – nu au adus argumente că lucrurile ar fi stat altfel. De fapt, nimeni nu s-a gândit măcar să pună la îndoială data propusă de gazda de la Segrate. Care nici cu acea unică ocazie anuală nu-şi încălca obiceiurile: îşi primea cu multă politețe oaspeții – chiar şi pe oamenii de rând, întrucât la 8 octombrie porțile domeniului erau deschise pentru oricine –, se întreținea cu ei în mod cât se poate de agreabil la mese, apoi îi lăsa să „petreacă nestânjenit fiecare cu cine dorea”. Dispărea şi-şi făcea apariția la cină şi, în timp ce avea loc balul tradițional – în salonul cel mare pentru protipendadă, în grădină pentru oamenii de rând, fără să fie nevoie să sorteze cineva membrii celor două grupuri, ele, într-o lungă tradiție, formându-se de la sine. Nu dansa niciodată – ceea ce îi confirma pe cei ce credeau că nelipsitul