PRAFUL ŞI PULBEREA

Primăvara, un fluviu de păsări exuberante plutea în valuri fremătătoare pe deasupra satului, îndreptându-se către Marile Lacuri şi către labirintul verde al Deltei.
Pentru ele, de acolo, de sus, degetul cu unghie de scoică al Capului Midia, moscheea şovăielnică de la Caraharman şi spinarea de şalău afumat a grindului Chituc erau Pământul Făgăduinței, în vreme ce pentru noi, cei de jos, abia se încheiase, cu tumult de chiot, blesteme şi scrâşnete tâlhăria cotelor de alimente. De data asta, de la cei care refuzaseră să se înscrie la Colectivă, comisiile de colectare, însoțite de securitate şi miliție măturaseră tot, pînă la ultimul bob şi ultima fărâmitură, inclusiv animale şi păsări de orişice fel.
– Bine că mi te-au lăsat pe tine, băi Şoricilă, îşi descânta tata-mare motanul care şedea-n coadă şi se jeluia zilnic de foame.
Pe vremea aceea, locuiam mai mult la bunicul meu, Avram Dicianu, pentru că tata era deja la Canal, la roabă şi la lopată, iar mama abia reuşea să se hrănească pe sine, pentru că săraci lipiți ca atunci n-am fost niciodată. Mai ales în cei trei ani de teroare şi jaf cît trenul nesfârşit care colecta alimente pentru Marele Prieten Ielibelitor a rămas încremenit ca un balaur veşnic nesătul în gara Betonaj, la numai trei kilometri de şanțul blestemat al Drumului fără pulbere, despre care surghiuniții de la Cadrilater, înghesuiți pe ruinele abia vizibile ale străvechiului fort Caraharman, începuseră să creadă că a fost proiectat special pentru ei.
Pe vremea aceea, casa lui Avram Dicianu, starostele neoficial al Satului Nou, se afla foarte aproape de buza cea mai înaltă a promontoriului friabil, de pe care alunecase zidul de răsărit al cetății şi cu care se încheia, înspre Mare, podişul de calcar sarmatic al Dobrogei. La marginea întregului pămînt locuit, cum scria Strabon, sau Ultima Terra, cum o alintase, printre lacrimi, Ovidius.
Odaia cea mare, în care îmi petreceam cam toată iarna, căci n-aveam haine îndeajuns de groase, ca să mai ies pe uliță sau măcar prin bătătură, avea o fereastră înaltă şi largă, cu un pervaz neobişnuit de lat pe care îmi aşterneam o pătură militară şi, aşezat turceşte sau tolănit într-un cot studiam magazia din față şi spatele casei lui Cornilă Antonov, pe care lutul întărit cu pleavă şi baligă de cal se desprinsese în paleşti largi, desenînd nişte hărți misterioase şi mereu schimbătoare pe care eu căutam, într-o dulce zădărnicie, vreun înțeles tăinuit.
Dar puteam supraveghea destul de bine şi ulița îngustă din dreapta, străjuită de scheletele salcîmilor şi ale oțetarilor, pe care, ici şi colo, vegheau cuiburi țepoase de ciori, în deplin acord cu tigvele albe şi rînjite ale pietroaielor rostogolite din garduri. Ca să nu mai amintesc de crucea din calcar sarmatic, de culoarea melcilor de nisip, pe care moşu-meu o comandase anticipat, pe-aşa vremi ticăloase, şi pe care-o ținea pregătită-n picioare la loc de mare cinste, rezemată cu nădejde de trunchiul bine împlinit al nucului strămoşesc de lîngă pătul.
Iar, uneori, cu bocetul neîncetat-al mării-n urechi, chiar mă simțeam într-un fel de cimitir din afara spațiului şi timpului, pentru că, prin lumina burnițată a zorilor, tiugile pleşuve şi gălbejite, pe care mam-mare le înşira prin parii rari ai gardului dinspre vie, păreau desprinse din seria cu Vînătorii de capete a Submarinului Dox, care îmi ajunsese în fața ochilor, prin nu mai ştiu ce întîmplare fericită
Şi, astfel, îmi petreceam, zi după zi, pe pătura mea de la granița dintre scorbura caldă a odăii şi marele cimitir iernatic de-afară, unde bunicul, de cînd i se luseră caii şi boii, cu tărăboi războinic,cu bocete strînse în pumni şi cu blesteme hăulite spre cer, îşi tot făcea de lucru prin grajdurile lui, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. – Mă duc să dau de mîncare la animalele-alea!, zicea el căpiat şi începea să se învîrtească aiurea şi să se îmbrace cu ce se-ntîmpla să-i cadă în mînă.
– Bine măcar că mi-au lăsat motanul ăsta, zicea bătrînul cînd se dezmeticea, referindu-se la singurul meu prieten, un motan negru cu superbe pete albe, armonios şi seducător orînduite pe cap şi pe labe, printr-un fascinant joc al hazardului, dar care, la vremea meselor, se jeluia ca o cobe printre picioarele noastre, ceea ce-l făcea pe tata-mare să pună mîna pe-o trestie gata pregătită-ntr-un colț şi să-l apostrofeze încruntat şi sarcastic :
– Opaaa! Fir-ar nasu’ tău al dracu’ !! Ai rămas nemîncat?!! Păi, tu-împarți şoarecii cu mine ??!
Iar, cînd se umfla odată.
Dar eu rămîneam, ca de obicei, la geamul meu, de unde studiam foarte atent mişcările zgribulite şi numai aparent dezordonate ale vrăbiilor care îşi aveau cuiburile în galeriile de olană de pe casa lui Cornilă - Putoare-aia dă surd împuțit cum îl alinta tata-mare, pentru că vecinul nostru, răcnind ca un apucat, avea zilnic cîte ceva de lăcrimat, de blestemat şi de revendicat.
Oricum, ca mameluc şi otreapă, făcuse parte din toate Comisiile Iadului: de lămurire, de propagandă, de întovărăşire de colectivizare, de colectare de-înconfiscare, de agitație, de demascare de pretenie cu Poporul Sovietic Eliberator, de Luptă pentru Pace şi multe alte uimitoare împielițări ale Necuratului pe Pămînt.
– Bă Nichipercea, îi urla tata-mare peste gard, eu n-am nimica împotriva păcii, ba, chiar mă rog, în fiecare zi, a să vă dea Domnu’ Pacea Veşnică... Şi ție şi lu’ Stalin ăla al tău!
Asta se întîmpla în perioada cînd tata-mare nu mai ieşea de loc din ogradă ca să nu mai vadă sau să mai audă ce mai puneau la cale toți golanii şi toate iudele, are se treziseră, peste noapte, şi judecători şi călăi. De dimineața pînă seara, şedea cocoşat pe-un scăunel din lemn de salcîm, cu urechea dreaptă aproape lipită de străvechiul său radio Telefunken, unde monoton şi sibilinic, ca o stranie prevestire a unui destin mai îndepărtat decît moartea, şopoteau, printre pocnete şi şuierături înnădite, crainicii neobosiți de la Europa Liberă.
– Mă nepoate, tresărea el cîteodată întorcîndu-se spre culcuşul din fereastră, de unde eu, cu motanul în brațe, studiam de zor hărțile la fel de monotone şi de sibilinice ale realității imediate, eu, dacă vin americanii, pă Anton ăsta îl belesc frumuşel dă piele, îl umplu cu paie şi-l atârn în salcâmu-ăla dă la uliță, ca să văd şi eu dacă, în-afară dă motanu-ăsta, i-o fi cuiva milă dă el!
Nenorocirea era că lui Anton, ca vecin, i se încredințase sarcina de partid de a-l convinge pe tata mare să semneze oficial cererea de înscriere în GAC, ca să intre cu acte în regulă în marea comunitate a lămuriților, că, de luat, i se luase cam totul, mizîndu-se acum doar pe uriaşa sa putere de influență morală, căci, aşa cum zicea Caterof – dacă-l înscriem pe Avram, atunci înseamnă c-am înscris tot satul.
De aceea, disciplinat şi cam într-o ureche, vecinu’Antonov bătea darabana în portița de uluci de pe hotar, cu noapte-n cap, până ce bunicu’ ieşea bălmăjind, fără pălărie şi cu dumicatul în gură:
– Ho, bă Tartacot, că nu ne-am născut toți cu rahat în urechi!
– Păi, am venit cu cerere-aia! hăulea ăla, agitînd, pe deasupra pălăriei, formularul gata completat.
– Păi, foarte bine te-ai gîndit să vii aşa, cu noaptea-n cap, da’ trebe să mai aştepți nițeluş, că m-ai luat cam pă nepişate şi cine ştie ce mi s-ar putea întâmpla, de emoție, dac-oi semna beleau-aia!, după care dispărea pe undeva, prin magazii sau prin beci, până ce Reprezentantul oamenilor muncii de la oraşe şi sate se-apuca din nou să bată căluşu-n uluci.
– Bă, Sarsailă, ia las-o mai moale cu tob-aia c-o s-o iei la vale cu casă cu tot!! răspundea tata-mare, într-un tîrziu, ca şi cînd ar fi vorbit de sub temeliile casei. Păi, tu nu vezi, bă, tu-ți orechiile măti dă Holeră surdă, că ți-a putrezit şi pământul dă sub tălpi!? Vă cheamă tat-al vostru, Mamona, bă, ca să vă pupe-n bot şi să se întoarcă, cu voi dă gât, în scorbura lui dă jăratic dân Miezul Pământului!!

De fapt, ceva mai departe, în stânga pintenului de loess al podişului, o halcă imensă din mal se desprinsese şi se prăbuşise, fără vuiet şi scrâşnet, prăvălind în Buhaz, ca pe derdeluş, şi singurul saivan al abia încropitului GAC, cu caii şi cu vacile înconfiscate, la ultima razie, de la lipitorile chiabureşti, care complotau criminal să împiedice transformarea revoluționară a agriculturii şi să amâne astfel Iepoca de Aur a laptelui şi-a mierii.
Dovedindu-se astfel, cu prisosință că genunchiul de roci pestrițe şi sfărîmicioase pe care şedea tot satul era măcinat şi mâncat pe dinăuntru de o stricăciune mai veche, care se întinsese nevăzută-n adâncuri, ca o cangrenă a veacurilor. Căci, imediat după morocănoasa prăvălire a malului stâng, ieşiseră la iveală straturi peste straturi de ruine putrede sau pârjolite, văgăuni cu hoituri mucede şi cu tăciuni încleiați, dărăpănături năprasnic dezmembrate şi fărâmițate, mormane de cenuşi mucede şi de gunoaie descompuse, paragini, necurățenii, gunoaie, oase calcinate, tigve, țeste şi hârci sfărâmate. Prăpădenia prăpădeniilor în veşnică destrămare şi spulberare. Morminte ținând în brațe alte morminte, prăbuşite apoi în golurile neîncetat flămânde ale unor morminte mult mai vechi, săpate şi ele în buza unor gropnițe văruite şi ieşite din timp.
Numai că, văzute din exterior, toate deşertăciunile astea se orînduiau ca dungile succesive de pe un lăicer îndoliat, ruină peste ruină, catacombe peste osuare şi hrube, spurcăciuni rânced-putregăite, stârv peste stârv, cărbune peste cărbune şi pârjol peste pârjol, deşeuri peste paragini şi tot aşa, tot aşa, tot aşa, tot aşa, până în Miezul-de-Foc-şi-de-Fier-al-Pământului şi până la Facerea Lumii. Adică, un colcăitor şi tăcut cimitir al cimitirelor, bine camuflat de trecerea indolentă a timpului, pe sub țintirimul ceva mai agitat de deasupra.
Iar eu care, zi de zi, cercetam tot mai încordat hărțile murale de pe spatele casei lui Anton, aş putea să bag mâna-n foc că am fost cel dintâi care-am descoperit, fără să le înțeleg, primele Semne ale Sfârşitului. Pentru că, necontenit, acolo, pe zidul murdar, apăreau crăpături şi şanțuri noi, într-un fel de complicate pirogravuri misterioase, îndoliate şi rău-prevestitoare. Mii de fisuri viermuite şi încâlcite, destrămându-se descurajant chiar pe harta din mijloc, care, rotundă şi muşcată lacom pe margini, părea chiar harta țării noastre, săraca, de la care, cu nesecată nădejde, aşteptam pe jumătate inconştient primul semn desluşit, de condamnare sau de izbăvire, bântuit mereu de groaza că acel semn va apărea acolo, într-o bună zi, dar fără ca eu să-l descopăr sau să-l pricep. Desigur că mă gândisem, mai întâi şi-ntâi, la vreo comoară ascunsă, pentru că turcii şi bulgarii foarte bătrâni care mai rămăseseră aici, după Tratatul de frontieră româno-bulgar, spuneau că, atacați de cazaci, bogații negustori şi armatori turci abandonaseră în grabă fortul Caraharman, după ce, cuprinşi de panică, îşi îngropaseră averile pe unde se nimerise. Iar, dacă sunt comori îngropate, cugetam eu, atunci trebuie să fie şi semne enigmatice care să ducă la ele, aşa cum citisem în mai toate cărțile interesante, care-mi căzuseră-n mână.
Comori existau desigur. Dar comori şi însemne, pe lângă care poți să treci şi de-o mie de ori pe zi, fără să le remarci şi fără să le pricepi. Cum putea fi cazul cu hărțile de crăpături, de şanțuri şi de surpături, aparent întâmplătoare, de pe casa lui Anton. O pură întâmplare, desigur, dar cum se numea totuşi întâmplarea care le desena fără odihnă acolo!?
Pînă când, într-o vineri toate crăpăturile acelea s-au tras şovăitor înspre mijloc, adunându-se într-un singur şanț negru şi ascuțit ca un fulger de catran, al cărui vârf de cărămidă roşie, rătăcită, uimitor, dar semnificativ prin zidăria cocioabei, se oprea chiar acolo unde, pe o hartă reală a țării, ar fi trebuit să se afle chiar degetul de argilă calcaroasă al Capului Midia.
Atunci, mi s-a părut că-nțeleg şi-am alergat numai în ciorapi, ca să-mi chem disperat motanul care iar şi iar îşi făcea de lucru pe casa vecinului, încercând, cu sadic meşteşug scrupulos, să scoată puii golaşi de vrăbii din cuiburile adăpostite pe sub olane. Totul într-un haraiman apocaliptic de ciripeală, cârâială, chirăială, jelanie şi văicăreală, deoarece toate vrăbiile satului se adunau parcă într-o volbură învălmăşită, deznădăjduită şi îndurerată, care se învârteja viscolind furtunos şi asurzitor în jurul motanului, în timp ce acesta se ospăta tacticos şi placid, chiar pe buza ştirbă a acoperişului. Ca să nu mai spun că la toate astea se adăugau înjurăturile răcnite, chiuite şi mugite ale lui moş Anton, care mişuna turbat pe hotar.
Moment în care pământul a sughițat molcom sub tălpile mele, ca un uriaş animal adormit, iar hardughia de chirpici înnădiți a lui moş Anton s-a lăsat deodată-n genunchi, ca o vită lovită-ntre coarne.
Apoi o fugară crevasă întunecată, ca un rânjet nemilos al pământului, s-a azvârlit miraculos de sub temeliile scufundate ale cocioabei, înaintând ca un şarpe veninos şi flămând înspre tălpile lui Anton, care, cu pumnii încleştați spre cerul senin, ne amenința cu ocna pe toți, începând cu tata-mare, cu motanul său demolator şi continuând cu mine şi cu toate rubedeniile celor dintâi până la al şapteş’şaptelea neam.
Iar norocul nostru şi-al spiței umane sau pisiceşti, în general, a fost că moş Anton a dispărut numaidecât de pe fața pământului, hăulind şi încercând disperat să se agațe cu ghearele larg arcuite de aerul pe care tocmai îl spurcase sulfuros cu ocările lui. Apoi, tot vârful acela de pinten, cu şandrama cu tot, s-a rostogolit huruind spre şanțurile lacome pe care arheologii le deschiseseră în gorganul de puzderii al fostului Caraharman.
– Pisoiul! Uite pisoiul!, am explodat eu, sărind gardul înspre gutuiul contorsionat şi uscat de pe hotar, în care motanul se aruncase, din instinct, în ultimul moment.
Casa cu temelii, cu olane şi cu vrăbii, cu tot se ştersese definitiv de pe fața pământului iar în depărtare se vedea acum, străvezie, imensă şi limpede, marea, cu horbota ei festivă de atlazuri şi de dantele. Dincolo de tălpile mele se căsca un crater cu margini de cretă zdrobită, pe jumătate plin cu cenuşi mucede şi cu gunoaie fără forme sau chip.
– Ia uite-l pe Şoricilă! Viu şi nevătămat!, am strigat eu din nou, pe cînd mă întorceam cu motanul în brațe
– Păi, zise tata-mare cu adâncă revelație, chiar mă miram eu ca Belzebut însuşi, în toată Spurcăciunea lui drăcească, să-şi dea atâta grozavă străduință, numai şi numai ca să spulbere de pe fața pământului un păcătos de motan.

Dar partea cea mai bună a acestei pogorâri infernale a fost că, din ziua aceea, de pe prichiciul lustruit al ferestrei mele, puteam să admir nestingherit laguna verde-sinilie a Buhazului, dincolo de care se deschidea acoperişul de argint vechi al mării şi fereastra translucidă de la marginea lumii, dinspre care, în primăvara aceea, am văzut, prima oară, cum un fluviu de păsări exuberante se apropia în valuri fremătătoare peste harta provizorie a bălților, aducîndu-ne, poate, vestea cea bună că, dincolo de hărțile scufundate ale coşmeliei lui moş Antonov, mai dăinuia totuşi o lume albastră, senină şi liberă, pe care numai zborul ar mai fi reuşit s-o atingă vreodată.
În vreme ce undeva, dincolo de cocoaşa de calcar a podişului din spatele meu, începeau gardurile din sîrmă ghimpată şi gropanul-balaur al Canalului, unde mii de viermi neadormiți ai pămîntului rodeau, zi şi noapte, din mal, cu fața-n țărână şi cu tălpile prinse în pulberea mereu vînturată a lumii.