CORVOADA GINGA?Ă (IV)

Aprilie 1954. Dimineață însorită, cer înalt, strălucind albastru în lumina generoasă a primăverii. Pe la orele unsprezece ajung în Mărți?or, tăbârcind în marea mea servietă cu burduf – Tudor Arghezi o va porecli „geamandanul” – manuscrisul viitoarei cărți de tablete, „recomandările”, „propunerile” ?i dipozițiile numero?ilor lui cititori cenzoriali, precum ?i propriile-mi însemnări privind gre?elile de tipar reale sau ipotetice ?i lecțiunile incerte ale unor cuvinte ?i fraze prost imprimate în publicațiile de unde le copiasem.

Dădusem, în 1948 ?i 1949, mai multe târcoale gospodăriei din Mărți?or, mai ales după apariția ticălosului articol Putrefacția poeziei sau poezia putrefacției. Răsfoind volumele lui Tudor Arghezi, semnat de Sorin Toma, „fiul fostului cadavru”, cum îl va numi cu scârbă poetul incriminat, apariție urmată, în Facultatea de Litere ?i Filosofie a Universității bucure?tene de multe ?edințe P.M.R. ?i U.T.M. de „demascare” ?i de „înfierare” a studenților cititori de literatură argheziană. Dădusem târcoale Mărți?orului, sperând să-l întâlnesc pe Tudor Arghezi ?i să-i transmit, fie ?i numai prin surâsul salutului, de la distanță, recuno?tința mea pentru frumusețile pe care mi le dăruise ?i solidaritatea mea morală cu el, în restri?tea lui. Zadarnic! Nu am avut noroc. ?i nu am avut noroc nici cînd, năzuind cel puțin să-l zăresc, l-am pândit de-a lungul zăplazului gospodăriei, înnoroindu-mă în răsadurile de ro?ii dintr-un ogor vecin. ?i nenorocul m-a urmărit ?i când, într-o zi de vară din anul 1949, văzând poarta cea mare, pentru căruțe, deschisă ?i-n golul ei o masă curmezi?, pe care strălucea o movilă de cire?e, păzită de două femei, m-am încumetat să mă apropiu, zicându-mi că poate îmi vor da voie să intru, să-l văd aievea ?i să-i vorbesc. Îmi făcusem chiar ?i un fel cuviincios, chiar smerit, sufletesc de-a intra în vorbă cu el ?i un fel de destăinuire, de mărturisire a iubirii închinate lui ?i poeziei lui. Una din cele două femei era scundă, îmbrăcată-n straie negre sau cenu?ii; cealaltă, mai răsărită ?i zveltă, purta un capot înflorat, era legată la cap cu o basma ro?ie ?i avea, trecut peste un ochi ?i peste frunte, un bandaj alb. M-am apropiat. Femeia mai răsărită ?i zveltă m-a întrebat scurt ce vreau. Am spus că vreau să vorbesc cu „domnul Arghezi”.
– Ia-ți gândul de la a?a ceva, băiete! Domnul Arghezi nu vorbe?te cu nimeni!
Tonul mi s-a părut prea familiar (ca să zic a?a) categoric. Tocmai de aceea am insistat:
– Eu nu sînt nimeni! am răspuns surâzând ?i sperând că prin replica „de?teaptă” ?i prin surâs voi câ?tiga bunăvoința femeii aceleia. M-am în?elat. Nici replica nu a impresionat-o ?i nici surâsul. Severă ?i promptă, m-a poftit să-mi văd de drum. Nu mi-am văzut. Am întrebat dacă cire?ele sînt de vânzare, după cum spuneau talgerele de alamă ale cântarului de-alături. Erau de vânzare. ?i am cumpărat atunci cire?e de toți banii din buzunar. ?i, dacă nu mă-n?eală memoria, în anul acela, 1949, m-am dus de mai multe ori în Mărți?or ca să cumpăr cire?e. Când, într-o zi a unui an de după 1960, Paraschiva Arghezi mi-a dăruit, într-un început de vară, o pungă mare de cire?e, spunându-mi: „Sînt foarte bune, îs din Mărți?or”, am răspuns că le ?tiu gustul, pentru că, mai demult, am cumpărat de la poarta gospodăriei de-acolo cire?e de la o femeie îmbrăcată-ntr-un capot înflorat, legată la cap cu o basma ro?ie ?i având un bandaj alb trecut peste ochiul drept ?i peste frunte, o femeie care nu mi-a dat voie să intru ca să-l pot vedea pe poet. Paraschiva Arghezi m-a privit mirată prin dioptriile multe ale ochelarilor ei ?i mi-a spus, îngândurată: „Eu am fost femeia aceea. De-abia mă operasem... Ei, a?a era pe-atunci. Trebuia să le vindem ca să avem cu ce trăi.” Dacă nu mi-ar fi spus că ea fusese „femeia aceea”, nu a? fi ?tiut. Trecerea timpului estompase în memoria mea trăsăturile chipului femeii de-atunci, lăsându-mi vii doar petele de culoare ale unui capot înflorat, ale unei basmale ro?ii ?i a unui bandaj alb trecut oblic peste ochiul drept ?i peste frunte.

Poarta mică a gospodăriei din Mărți?or era descuiată, semn că redactorul editurii era a?teptat. Deci am intrat. Dar, simțindu-mă dintr-odată descumpănit, m-am rezemat de u?ciorul din dreapta al porții – poartă pe-atunci parcă altfel decât acum... Sau poate că eu eram altfel dacât acum...
Cu toate că intrasem, în sfâr?it, în Mărțisor, că urmăream cu gândul drumul, ?tiut din citite, dintre două garduri pe care trebuia să-l merg ca să ajung la poarta a doua, deasupra căreia ?tiam – tot din citite – că voi vedea o ?ină de fier ?i alături de ea un ciocan cu care va trebui să bat în ?ină ca să vină cineva să-mi deschidă ?i să mă apere de câinii casei, mulți ?i colțo?i, cu toate că..., totu?i nu-mi venea să cred că sînt acolo. ?i a?teptam, rezemat de u?ciorul porții, să-mi vin în firea celui care fusesem până când trecusem pragul gospodăriei poetului.
Dumneata pe cine cauți?
Întrebarea, rostită de un glas care tărăgăna molatec, dar bine articulate, cuvintele,-n falset m-a ajuns venind de peste zăplazul din stânga.
Pe maestrul Tudor Arghezi, am răspuns, tresărind în mine, pentru că nu mă a?teptam să-mi fie cineva în preajmă.
Întorcându-mi privirea spre de unde venise întrebarea, am spus ?i cum mă cheamă, ?i că vin din partea Editurii de Stat Pentru Literatură ?i Artă.
Omul glasului tărăgănat în falset, apropiindu-se de zăplaz, au apărut, rând pe rând, peste culmea ulucilor, întâi un basc negru umbrind o parte din frunte, o pereche de lentile prinse-n rame negre, nasul, o mustață tunsă scurt, țepoasă, ?i, la-mbinarea gulerului cămă?ii, alb, o lavalieră neagră. Fixată-n ochii mei, privirea ochilor lui mă scruta pătrunzătoare, cu o licărire circumspectă, rece. A? spune chiar cu o agresivitate reținută. M-am simțit, timp de câteva secunde, citit pe dinlăuntrul.
Eu sînt maestrul acela. Dar te rog să nu-mi mai zici a?a, a mai spus omul glasului tărăgănat în falset, adăugând: Pofte?te, domnule Pienescu.
Îi recunoscusem, de bună seamă, chipul văzut în multe fotografii ?i în portrete desenate, reproduse în ziare ?i-n reviste. ?i totu?i parcă nu era chiar cel pe care mi-l închipuisem, citindu-l în adolescență, ?i pe care continuam să mi-l închipui1.
Poftindu-mă să intru, fără-n-doială că el a deschis în zăplazul acela din stânga o portiță2, pe unde desigur că eu voi fi trecut dincolo, în pomătul cire?ilor ?i al vi?inilor, de vreme ce, în memorie, mă trezesc dintr-odată acolo ?i nu-mi vine-a crede că voi fi trecut prin gard, ca un duh. Sau că, apucat de un spontan elan sportiv, am sărit peste, fără să-mi ratez totodată, printr-o originalitate atletică, totu?i contrariantă, ?i întâlnirea cu Tudor Arghezi, ?i misia editorială.
S-ar putea, trecând eu în pomătul cire?ilor ?i al vi?inilor, el să mai fi spus ?i alte cuvinte convenționale sau neconvenționale, ?i poate că ?i eu voi fi răspuns cuvintelor lui cu vorbele mele, ori poate că voi fi tăcut. Poate că vom fi făcut, fiecare, mecanic, ?i câteva gesturi obi?nuite, ca tot omul când se întâlne?te prima oară cu alt om, până atunci necunoscut. Nu ?tiu, nu-mi amintesc. Nici măcar a doua zi, când am vrut să-mi notez în jurnal suita gesturilor ?i vorbele rostite-atunci, nu mi le-am amintit. Un prieten medic, căruia i-am povestit, îngrijat, împrejurarea, mărturisindu-i ?i sentimentul penibil pe care mi-l provoacă acest lapsus, inclusiv regretul că-l am, mi-a dat o explicație „?tiințifică”, simplă ?i logică: acumularea rapidă de emoții paroxistice produce, în sistemul nervos central, un ?oc puternic ce se soldează, de obicei – în cazurile fericite – cu o amnezie parțială. E o decuplare automată de realitatea emoțională, care apără creierul de accidente grave. ?i a adăugat, poate ca să priceapă mai bine a?tiințificul din mine, că e vorba de ceva asemănător cu ceea ce i se întâmplă siguranței electrice: „sare” când cre?te brusc tensiunea din circuit. Nu îndrăznesc, bineînțeles, să mă îndoiesc de adevărul acestei explicații. Dar prefer, pentru semitonurile de sensibilitate, absente din lămurirea ?tiințifică, să cred adevărată varianta argheziană:

„După ce m-a-mpărtă?it,
Insul mi s-a risipit.
L-am pierdut jurîmprejur,
Ca o ceață dintr-un ciur.
?i-am rămas pribeag în boare
Ca un miros fără floare,
Al căreia lemn uscat
Rădăcina ?i-a uitat.
Ca un foc fără cărbune
Ca un fum fără tăciune.”

Când insul mi s-a adunat, l-am auzit pe poet spunându-mi:
– Ia-te după mine. Dar, te rog, fii atent pe unde calci, să nu-mi încurci iarba caprelor.
?tiam, tot din citite, că ține capre.
?i a pornit încet înainte, pe o cărăruie îngustă, de un om, sprijinindu-?i pa?ii într-un baston, spre casa ce se vedea, în lumina aurie a miezului acelei zile de primăvară, albind depărtarea, înaltă, cu două foi?oare ?i coifuri de țiglă ro?ie. Călcam atent pe urmele pa?ilor lui, văzându-i tocurile ghetelor negre, lustruite, ie?ind ritmic din iarba verde, crudă, când, deodată, oprindu-se, s-a-ntors ?i cu o expresie ce voia să pară neutră, dar a cărei intenție contrară o trăda un licăr ager al privirii, ridicând bastonul ca pentru a mi-l arăta, a zis:
– Dumneata nu crezi că doctorii sînt nebuni? Când eram tânăr, mă sfătuiau să nu prea folosesc piciorul al treilea, iar acuma, de când am îmbătrânit, îmi spun să mă sprijin în el.
?i, fără să a?tepte răspuns la întrebare, s-a-ntors ?i a pornit agale spre casă, sprijinindu-se în... piciorul al treilea.
Poate pentru că nu reacționasem cum presupun că se a?tepta – nici măcar nu am surâs, de?i vorbele lui, în doi peri, metaforice „pe dedesubt”, mi-au plăcut. Dar m-au ?i contrariat. Altfel îmi închipuisem eu prima întâlnire cu el, Poetul – cu majusculă sufletească ?i suflete?te unicul al adolescenței mele. Poate însă că ?i eu, prin mutismul meu, îl contrariasem. ?i-atunci, ajungând la portița din gardul ce despărțea livada vi?inilor ?i cire?ilor de preajma cu flori ?i stupi de albine a casei, s-a oprit ?i, întorcându-se iară?i cu fața spre mine, mi-a pus încă o întrebare, ceva mai... substanțială decât prima:
– Dumitale nu ți-a părut rău niciodată că nu ai un ciorchine de coaie?
Trecând mult timp de atunci – de când m-a întrebat –, am uitat dacă îmi păruse rău vreodată. Dar nu am uitat puternica impresie pe care mi-a făcut-o magnifica imagine argheziană, care mi-a sugerat, „pe dedesubt”, o posibilă scenă de inspirație mitologică, în care Zeus, având un asemenea ciorchine de zeiască virilitate, ar purta-o pe Europa pe grumaz, rostind versurile:

„ Culcă-mi-te trândavă pe coarne,
Fă-te jugul meu de carne,
Stăpâna mea, frumoasă ca aurul,
De care tremură taurul.”

Eram, de bunăseamă contrariat de întrebare, dar ?i – cum se zice cu un superlativ neologistic despre un individ vrăjit de uimire – siderat.
Eu tăcând ?i netrădându-mi nici măcar printr-un surâs surprinderea ?i admirația, el s-a-ntors cu spatele, a deschis portița ?i amândoi am trecut dincolo.
În grădina florilor ?i a stupilor de albine ne-a întâmpinat solemn un dulău de câine frumos, care, după ce m-a cercetat analitic, amu?inându-mi servieta, pantofii ?i pantalonii – eram nou venit pe teritoriul lui ?i a trebuit să stau pe loc, ca să mă ia în primire –, ne-a condus din urmă până aproape de intrarea în casă. Acolo, pe o parcelă însorită, era o masă cu mireasmă de lemn nou, de-abia ie?it de subt rindea, dreptunghiulară, acoperită cu o pânză de in albă, ?i două scaune, câte unul la fiecare cap al mesei. Ne-am a?ezat fără să rostim nici o vorbă. Eu am început să scot încet din burduful servietei textele dactilografiate ce urmau să compună, conform intenției editurii, după cum am spus, „cuprinsul” cărții Tablete, devenită, conform voinței autorului, cartea Pagini din trecut. Le scoteam încet, în fascicule, le băteam tacticos pe muchii ?i, potrivindu-le cu meticulozitate colțurile, le puneam în ordine, unele peste altele, pe masă. Apoi, tot încet, am scos carnetul meu de note ?i paginile cu observațiile diver?ilor cenzori, din editură ?i din „forurile de aviz”, ?i le-am pus alături de dactilogramă. Am scos plumiera ?i din plumieră uneltele: creioanele, radiera, ascuțitoarea ?i stiloul, rânduindu-le atent ?i pe ele pe masă... În timpul respectivelor „preparative”, nu m-am uitat niciodată în ochii lui. Dar îi vedeam mâinile puse cruci? pe masă ?i îi simțeam privirile urmărindu-mi fiecare gest.
Înmulțindu-mi ?i încetinindu-mi mi?cările, tri?am, de bună seamă, căutând printre ele un început potrivit multelor cuvinte, mie străine, pe care, fie că-mi plăcea, fie că nu-mi plăcea, trebuia să i le spun, că doară de aceea fusesem trimis, ca redactor, în Mărți?or. Desigur că astăzi, ca ?i acum patruzeci ?i ?apte – patruzeci ?i opt de ani, când i-am povestit câteva din primele amintiri cu el, timiditatea ce mi se agrava atunci pe mică pe ceas mi se pare exagerată. ?i dacă mi-a? exclude subiectivitatea, a? adăuga încă un adjectiv: ridiculă. Atunci însă, interferată cu emoția ?i cu bucuria, intense amândouă, dar ?i cu contrarietățile primei întâlniri cu el, mă bântuia, nu ?tiu de ce, ?i o teamă furi?ă că întâlnirea aceea era să fie ?i ultima. ?i părându-mi-se că, încetinindu-l, timpul trece în favoarea mea, încercam nu numai să găsesc un început ca lumea cuvintelor neplăcute pe care trebuia să i le spun, dar să-mi ?i vin – după cum am zis ?i nu reu?isem – în firea celui care fusesem până când intrasem pe poarta gospodăriei din Mărți?or.
Ca să mai câ?tig câteva minute, am închis încet servieta, am ridicat-o de pe genunchi ?i am pus-o tot încet jos, potrivind-o să se rezeme dreaptă de unul din picioarele scaunului. Dulăul de câine frumos care mă luase în primire ?i pe care – am aflat mai târziu – îl chema Zmeu’, s-a apropiat, a mirosit-o încă o dată, apoi s-a lungit lângă ea ?i a căscat cu toată puterea lui sinceră, tare, sonor, cum cască dulăii.
Zadarnic! Niciun cuvânt din câte îmi treceau vrai?te prin cap nu mi se părea potrivit începutului altfel, „ca lumea”, pe care a? fi vrut dar nu mă pricepeam să-l fac. ?i nu mai ?tiam nici măcar cum să-i spun! „Maestre” nu se putea, de vreme ce mă rugase să nu-i mai zic a?a; „domnule Arghezi” mi se părea o formulă rece, convențională, epistolară, iar „tovară?e Arghezi”, de-a dreptul aberantă. Mai curând (îmi zic acum, după ce am recitit evocarea Benjamin Fondane), s-ar fi cuvenit să-i spun, ca unui descălecător de poezie, „măria ta”. Presupun că nu i-ar fi displăcut. Dar atunci nu mi-a venit să-i spun a?a. Atunci, tocmai când eram mai încurcat între cuvinte, m-a ajuns din celălalt capăt al mesei întrebarea:
– Domnule, dumneata ai venit să taci, sau să vorbe?ti?
Rostirea tărăgănată, în falset, făcea tăi?ul ironic al întrebării dureros. M-am uitat în ochii lui: o privire licărind rece. Marcat ?i de tonul cu care îmi fusese adresată întrebarea, m-am hotărât: trebuia să plec! Imediat! Rămânând, fără să pot ie?i din starea de mutism în care mă crispasem, mi-a? fi agravat situația ridiculă. De altfel, îmi ziceam, încercând să găsesc o justificare mai convenabilă pentru hotărârea luată, nu eu ar fi trebuit să-i prezint lui Tudor Arghezi observațiile cenzorilor, ci colegul meu, B. Elvin, din Redacția de literatură contemporană, care fusese desemnat „redactor responsabil” al proiectatei cărți Tablete. Dorisem ani de zile să-l văd, să-l aud ?i să-i vorbesc. L-am văzut ?i-l vedeam, de auzit l-am auzit, dar, îmi ziceam cu amărăciune, de?i îmi făcusem odată, după cum am spus, un fel cuviincios, chiar smerit de a intra în vorbă cu el, nu eram în stare să-i vorbesc. Dezamăgit ?i întristat de mine însumi, am început să-mi strâng lucrurile de pe masă – paginile manuscrisului, foile cu observațiile cenzorilor, carnetul de note, creioanele, radiera, ascuțitoarea, stiloul – ?i să le pun pe rând în plumieră ?i în servieta ridicată de jos pe genunchi. Când mă pregăteam s-o închid, m-a ajuns iară?i vocea lui, rostind tot tărăgănat, în falset, dar într-altă tonalitate, care m-a făcut să-mi ridic privirea ?i să mă uit iară?i în ochii lui: privirea mi s-a părut adiată de o lumină tandră.
– Ai auzit? m-a întrebat.
– Nu, am răspuns.
?i el a mai spus:
– A trecut un înger printre noi ?i te-a binecuvântat. Poți să vorbe?ti.
Mi-am scos încet, iară?i rând pe rând, punându-le pe masă, lucrurile din servietă, am pus-o goală jos, lângă scaun ?i lângă dulău ?i, într-adevăr, am început să vorbesc.

În 1965, în preajma plecării lui spre Viena, pentru festivitatea primirii premiului ”Gottfried von Herder”, într-o pauză din corvoada ginga?ă, m-a întrebat:
– Dumneata ai să scrii vreodată ceva despre mine?
– Eu, maestre, mă cam sfiesc de verbul a scrie, am zis, dar am să-ncerc să povestesc cea dintâi amintire a mea cu dumneavoastră.
– ?i care-i cea dintâi amintire a dumitale cu mine?
Am răspuns povestindu-i pe scurt, deci mai bine, cele transcrise acum. Povestirea s-a încheiat într-o tăcere tainică, prin care poate că a mai trecut încă o dată îngerul poeziei printre noi.
– E foarte frumoasă amintirea dumitale, a spus el curmând vraja ce ne cuprinsese, chiar în clipa când, durând, începea să se destrame.
?i a mai spus:
– Dacă ai s-o publici, nu o să te creadă nimeni că a?a ni s-a întâmplat.
– Nici nu vreau să mă creadă. Încrederea oamenilor e îndoielnică, alunecoasă. Vreau doar să mărturisesc, ?i mărturia mea să rămână înscrisă. Să se ?tie.

30 septembrie 2011