Antologie lirică VR
Emilian Mirea

POEZII

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2012

trubadurul vegetal

sunt trubadurul vegetal
care oftează prin fânețe
şi-al cărui scop primordial
e să mănânce mere crețe

doar amintirea mă mai doare
c-am fost odată mult mai mult
dar plin aşa cum sunt de floare
mă dau mai vesel şi mai cult



presentimente

e un dictator în toate
e un mers de rață şuie
tot urcând pe cărăruie
prin materii-alambicate

descresc progresiv spre moarte
şi renasc spre dimineață –
am în mine o paiață
care la doi mă împarte:

unul merge cam molâu
altul sapă deja groapa
şi loveşte-n pietre sapa
iar moartea e pân’ la brâu


sunt un fel de tren cu multe vagoane

trosnesc lemnele în sobă
ca într-o viață de probă
şi mă gândesc la statuile alea romane
de parcă istoriei i-ar fi şi foame

sunt un fel de tren cu multe vagoane
care scoate mult fum şi opreşte pe toane
din copilărie vin crengi de salcâm rupte
care mă aruncă în amintiri. Abrupt e

pe la vreo cincizeci de ani să mă uit atent în oglindă
să văd ce aventuri o să mă mai prindă
până atunci nu voi conteni să-mi aştept nevasta –
şi cu asta, basta!


armonica măiastră

sunt un mort-viu cu pretenții
de mărire şi de boală
sunt vulpea din interjecții
şi țiganul fără şcoală

sunt dizidentul precoce
al tradițiilor sure
sunt nemulțumirea beată
a violurilor pure

sunt băiatul din oglindă
care plânge, care râde
sunt armonica măiastră
pe spinări de țigănci ude


calul neînşeuat

mi se pare tot mai mult că peisajul din fața mea
seamănă cu o spinare de cal neînşeuat
sălbatic şi stăpân deplin pe viața lui
necălărită de alții

iar dacă aşa este chiar că-mi pare rău
că nu sunt şi eu un cal neînşeuat
care dă cu copita trecutului şi care fornăie
amenințător şi prietenos, deopotrivă, viitorului


scrierea poeziei

poezia nu este un grup de cuvinte
care se străduiesc să formeze o metaforă
sau o stare
scrierea ei nu este o muncă
ci o necesitate

e un fel de transplant
la care aderăm inconştient

uneori transplantul e dureros
şi nesfârşit
şi nu ştii ce să mai spui fără să superi
pe cei dimprejur
şi fără să devii răutăcios
inexplicabil

şi acum e târziu
şi ceva putred în Danemarca va fi tot timpul
şi vor fi mereu vorbitori despre poezie şi Dumnezeu
fără ca vreunul să înțeleagă totul
până la capăt


îngerească

pe pământ sunt doar până la glezne
şi chiar dacă sunt scund
dacă mă înalț pe vârfuri
lovesc cu capul îngerii în fund