Antologie lirică VR
Emilian Mirea
POEZII
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2012
trubadurul vegetal
sunt trubadurul vegetal
care oftează prin fânețe
şi-al cărui scop primordial
e să mănânce mere crețe
doar amintirea mă mai doare
c-am fost odată mult mai mult
dar plin aşa cum sunt de floare
mă dau mai vesel şi mai cult
presentimente
e un dictator în toate
e un mers de rață şuie
tot urcând pe cărăruie
prin materii-alambicate
descresc progresiv spre moarte
şi renasc spre dimineață –
am în mine o paiață
care la doi mă împarte:
unul merge cam molâu
altul sapă deja groapa
şi loveşte-n pietre sapa
iar moartea e pân’ la brâu
sunt un fel de tren cu multe vagoane
trosnesc lemnele în sobă
ca într-o viață de probă
şi mă gândesc la statuile alea romane
de parcă istoriei i-ar fi şi foame
sunt un fel de tren cu multe vagoane
care scoate mult fum şi opreşte pe toane
din copilărie vin crengi de salcâm rupte
care mă aruncă în amintiri. Abrupt e
pe la vreo cincizeci de ani să mă uit atent în oglindă
să văd ce aventuri o să mă mai prindă
până atunci nu voi conteni să-mi aştept nevasta –
şi cu asta, basta!
armonica măiastră
sunt un mort-viu cu pretenții
de mărire şi de boală
sunt vulpea din interjecții
şi țiganul fără şcoală
sunt dizidentul precoce
al tradițiilor sure
sunt nemulțumirea beată
a violurilor pure
sunt băiatul din oglindă
care plânge, care râde
sunt armonica măiastră
pe spinări de țigănci ude
calul neînşeuat
mi se pare tot mai mult că peisajul din fața mea
seamănă cu o spinare de cal neînşeuat
sălbatic şi stăpân deplin pe viața lui
necălărită de alții
iar dacă aşa este chiar că-mi pare rău
că nu sunt şi eu un cal neînşeuat
care dă cu copita trecutului şi care fornăie
amenințător şi prietenos, deopotrivă, viitorului
scrierea poeziei
poezia nu este un grup de cuvinte
care se străduiesc să formeze o metaforă
sau o stare
scrierea ei nu este o muncă
ci o necesitate
e un fel de transplant
la care aderăm inconştient
uneori transplantul e dureros
şi nesfârşit
şi nu ştii ce să mai spui fără să superi
pe cei dimprejur
şi fără să devii răutăcios
inexplicabil
şi acum e târziu
şi ceva putred în Danemarca va fi tot timpul
şi vor fi mereu vorbitori despre poezie şi Dumnezeu
fără ca vreunul să înțeleagă totul
până la capăt
îngerească
pe pământ sunt doar până la glezne
şi chiar dacă sunt scund
dacă mă înalț pe vârfuri
lovesc cu capul îngerii în fund
sunt trubadurul vegetal
care oftează prin fânețe
şi-al cărui scop primordial
e să mănânce mere crețe
doar amintirea mă mai doare
c-am fost odată mult mai mult
dar plin aşa cum sunt de floare
mă dau mai vesel şi mai cult
presentimente
e un dictator în toate
e un mers de rață şuie
tot urcând pe cărăruie
prin materii-alambicate
descresc progresiv spre moarte
şi renasc spre dimineață –
am în mine o paiață
care la doi mă împarte:
unul merge cam molâu
altul sapă deja groapa
şi loveşte-n pietre sapa
iar moartea e pân’ la brâu
sunt un fel de tren cu multe vagoane
trosnesc lemnele în sobă
ca într-o viață de probă
şi mă gândesc la statuile alea romane
de parcă istoriei i-ar fi şi foame
sunt un fel de tren cu multe vagoane
care scoate mult fum şi opreşte pe toane
din copilărie vin crengi de salcâm rupte
care mă aruncă în amintiri. Abrupt e
pe la vreo cincizeci de ani să mă uit atent în oglindă
să văd ce aventuri o să mă mai prindă
până atunci nu voi conteni să-mi aştept nevasta –
şi cu asta, basta!
armonica măiastră
sunt un mort-viu cu pretenții
de mărire şi de boală
sunt vulpea din interjecții
şi țiganul fără şcoală
sunt dizidentul precoce
al tradițiilor sure
sunt nemulțumirea beată
a violurilor pure
sunt băiatul din oglindă
care plânge, care râde
sunt armonica măiastră
pe spinări de țigănci ude
calul neînşeuat
mi se pare tot mai mult că peisajul din fața mea
seamănă cu o spinare de cal neînşeuat
sălbatic şi stăpân deplin pe viața lui
necălărită de alții
iar dacă aşa este chiar că-mi pare rău
că nu sunt şi eu un cal neînşeuat
care dă cu copita trecutului şi care fornăie
amenințător şi prietenos, deopotrivă, viitorului
scrierea poeziei
poezia nu este un grup de cuvinte
care se străduiesc să formeze o metaforă
sau o stare
scrierea ei nu este o muncă
ci o necesitate
e un fel de transplant
la care aderăm inconştient
uneori transplantul e dureros
şi nesfârşit
şi nu ştii ce să mai spui fără să superi
pe cei dimprejur
şi fără să devii răutăcios
inexplicabil
şi acum e târziu
şi ceva putred în Danemarca va fi tot timpul
şi vor fi mereu vorbitori despre poezie şi Dumnezeu
fără ca vreunul să înțeleagă totul
până la capăt
îngerească
pe pământ sunt doar până la glezne
şi chiar dacă sunt scund
dacă mă înalț pe vârfuri
lovesc cu capul îngerii în fund