Cronica literară
Ioana Vlasiu
EFIGIA LUI CAROL I ŞI BUCUREŞTIUL STATUILOR
Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2008
Să o spunem limpede de la început, recenta instalare în Piața Revoluției a machetei la scară reală a statuii ecvestre a lui Carol I, executată de Florin Codre, compromite însăşi ideea de omagiere a regalității. Alegând locul rămas gol din fața Bibliotecii Universitare, fosta Fundație Carol I, după dărâmarea, în 1948, a statuii, abia ridicate în 1939, datorate sculptorului croat Ivan Mestrovic, actuala statuie nu face decât să mimeze şi să uzurpe monumentul distrus odată cu instaurarea comunismului. Există o modă a remake-urilor, dar în acest caz nu e vorba despre aşa ceva. Între remake şi pastişă este o diferență. Primul reinterpretează, modifică accentele, eventual parodiază, profită de semnificații vechi pentru a induce altele noi, pastişa copiază fără har. Nu este prima inițiativă de acest fel după 1990, nici alte oraşe nu au fost scutite de intervenții asemănătoare, Iaşul de pildă, dar este cu siguranță cea mai nocivă, în măsura în care se va definitiva, ținând seama de locul pe care îl ocupă monumentul în inima spațiului simbolic al oraşului.
Piața Revoluției este supusă din 1990 unui adevărat asalt al statuilor şi construcțiilor comemorative de tot felul. Teritoriu preferat al mizelor politice, piața cu pricina a ajuns să suporte într-un perimetru restrâns, într-o totală ignorare a oricărei concepții de ansamblu indispensabilă pentru orice spațiu urban, dar cu atât mai mult pentru nucleul tare al capitalei, o cacofonie de statui şi însemne comemorative. Degeaba admirabila efigie a lui Iuliu Maniu ca martir şi erou al anticomunismului, concepută de Mircea Spătaru, impune o concepție modernă a monumentului, dacă, mergând numai câțiva paşi mai încolo, dai peste țeapa lui Ghilduş, colaj stângaci şi de prost gust de elemente formale al căror sens obscur a fost nevoie să fie decriptat pentru trecători pe o tăbliță alăturată. Spațiul de rezonanță al primei statui a fost anulat prin instalarea celei de a doua, cele două statui se calcă pur şi simplu pe picioare. Vizavi de Iuliu Maniu, având în stânga ei biserica Crețulescu se înalță, e drept la dimensiuni mai rezonabile, portretul cruciform al lui Corneliu Coposu de Mihai Buculei. Asocierea cu biserica şi înscrierea figurii în forma unei cruci trimite tot la ideea de martiraj. Puțin în spatele lui Coposu se află o sculptură a lui Ion Nicodim, prima în ordine cronologică ridicată în ambianța bisericii Crețulescu, pe care înaintea celor de azi, sculptorul Gheorghe Anghel o vedea nu doar ca fundal ci ca element constitutiv al ansamblului în care statuia sa Mihai Eminescu urma să fie instalată. Sacralizarea marilor figuri ale culturii româneşti pe care deliberat o urmărea Anghel avea nevoie de spațiul intens spiritualizat al bisericii. Voința lui nu a fost însă respectată, Eminescu aflându-se azi în fața Ateneului, concurat mai nou de o sculptură din plante şi tufişuri, inițiativă bizară a cine mai ştie cui, care flatează un gust dubios de tipul celui pentru sculptura în ghiață. Noroc că statuile de ghiață se topesc repede, în timp ce pianistul de frunze din fața Ateneului se va veşteji abia la toamnă!
Inutil să spun că cele două sculpturi, a lui Buculei şi Nicodim, cu meritele lor incontestabile, nu fuzionează cu spațiul în care se află, ci se juxtapun fără nici o noimă.
S-a vehiculat cu un an şi ceva în urmă refacerea ecvestrei lui Mestrovic, întrucât macheta există încă în posesia urmaşilor artistului. Negocierile duse de Ministerul culturii în acest sens nu au ajuns la un rezultat pozitiv, proiectul, discutabil în sine, dar oricum întrucâtva legitim, trebuind să fie abandonat.
Pentru pietonul din proximitatea statuii de butaforie, aflată acum în fața Bibliotecii Universitare, amplasată, la inițiativa primăriei capitalei, cu intenția lăudabilă în sine, de a consulta opinia publică în privința oportunității şi calităților ei artistice, sunt mai vizibile detaliile anatomiei cabaline şi coada înfoiată în acoladă a patrupedului decât semeția monarhului. Se va spune că oarecum asemănător era şi originalul, dar de ce să refacem un monument cu erorile lui cu tot?
Florin Codre a debutat ca un sculptor de talent în anii 70. S-a distins la vremea aceea printr-o sculptură de tip minimalist în descendență brâncuşiană practicată de altfel de toată generația sa, dar a câştigat şi concursul pentru statuia ecvestră a lui Avram Iancu, ridicată apoi la Târgu-Mureş în fața catedralei ortodoxe. În anii 80 se stabileşte în Italia, în anii 90 revine în țară, dar practic nu mai este prezent ca artist. Nu se poate spune că Florin Codre nu ştie să facă un cal şi un călăreț, (din câte am auzit se ocupă chiar cu creşterea cailor), dar pentru a-l omagia cum se cuvine pe Carol I e prea puțin. Un monument al regalității în România ar trebui conceput de un artist şi nu de un cunoscător în materie de cai. Un concurs pentru un astfel de monument ar fi binevenit. Menționez în treacăt cine se afla în comisia care a avizat machetele lui Mestrovic pentru monumentele lui Carol I şi Ferdinand: Jalea, Medrea, Frederic Storck, Milița Petraşcu, Eugen Crăciun, Virgil Cioflec, Zambaccian, Steriadi, G.Oprescu, Pallady, Petraşcu, Ressu, Petre Antonescu, iar din partea Ministerului cultelor şi artelor, Minulescu, Ion Marin Sadoveanu, Grigore Ionescu. (1 Astăzi comisiile nu sunt consultate sau deciziile lor sunt ignorate.
Tot un rezultat nefericit al voinței de restaurație greşit înțelese este şi ansamblul sculptural de cariatide din parcul Herăstrău conceput de Baraschi pe vremea lui Carol II, plat şi convețional din punct de vedere artistic şi lipsit de orice semnificație în contextul actual. Efortul financiar desfăşurat pentru instalarea acestei construcții neinspirate şi perfect inutile era demn de o cauză mai bună. Statuia lui Charles de Gaule care premerge angajarea pe aleea străjuită de cariatidele lui Baraschi, cu toate calitățile ei, pe care un mare sculptor ca Mircea Spătaru nu poate să nu le imprime oricăreia din lucrările lui, formează împreună cu un ansamblul din proximitatea ei o ambianță spațială aberantă. Dacă din perspectiva ei privim spre centrul pieții, unde se află încă de la începutul anilor 90 subtila evocare a evenimentelor din 89, sculptura intitulată Crucea secolului de Paul Neagu, nu putem decât să constatăm încă o dată absența unei concepții integratoare a edililor noştri, o totală opacitate față de mesajele vizuale şi ignorare a faptului că țesutul urban transmite celor ce-l locuiesc un conglomerat de semnificații.
Polemica în jurul simulacrului de statuie al lui Carol I e un semnal de alarmă, încă unul, de care ar trebui ținut seamă.
Note
1. Vezi Ioan Opriş, Sur les oeuvres d’Ivan Mestrovi´c en Roumanie, în Transylvanian Review, Vol.VII, no.3, Autumn, 1998, p.159-180
Piața Revoluției este supusă din 1990 unui adevărat asalt al statuilor şi construcțiilor comemorative de tot felul. Teritoriu preferat al mizelor politice, piața cu pricina a ajuns să suporte într-un perimetru restrâns, într-o totală ignorare a oricărei concepții de ansamblu indispensabilă pentru orice spațiu urban, dar cu atât mai mult pentru nucleul tare al capitalei, o cacofonie de statui şi însemne comemorative. Degeaba admirabila efigie a lui Iuliu Maniu ca martir şi erou al anticomunismului, concepută de Mircea Spătaru, impune o concepție modernă a monumentului, dacă, mergând numai câțiva paşi mai încolo, dai peste țeapa lui Ghilduş, colaj stângaci şi de prost gust de elemente formale al căror sens obscur a fost nevoie să fie decriptat pentru trecători pe o tăbliță alăturată. Spațiul de rezonanță al primei statui a fost anulat prin instalarea celei de a doua, cele două statui se calcă pur şi simplu pe picioare. Vizavi de Iuliu Maniu, având în stânga ei biserica Crețulescu se înalță, e drept la dimensiuni mai rezonabile, portretul cruciform al lui Corneliu Coposu de Mihai Buculei. Asocierea cu biserica şi înscrierea figurii în forma unei cruci trimite tot la ideea de martiraj. Puțin în spatele lui Coposu se află o sculptură a lui Ion Nicodim, prima în ordine cronologică ridicată în ambianța bisericii Crețulescu, pe care înaintea celor de azi, sculptorul Gheorghe Anghel o vedea nu doar ca fundal ci ca element constitutiv al ansamblului în care statuia sa Mihai Eminescu urma să fie instalată. Sacralizarea marilor figuri ale culturii româneşti pe care deliberat o urmărea Anghel avea nevoie de spațiul intens spiritualizat al bisericii. Voința lui nu a fost însă respectată, Eminescu aflându-se azi în fața Ateneului, concurat mai nou de o sculptură din plante şi tufişuri, inițiativă bizară a cine mai ştie cui, care flatează un gust dubios de tipul celui pentru sculptura în ghiață. Noroc că statuile de ghiață se topesc repede, în timp ce pianistul de frunze din fața Ateneului se va veşteji abia la toamnă!
Inutil să spun că cele două sculpturi, a lui Buculei şi Nicodim, cu meritele lor incontestabile, nu fuzionează cu spațiul în care se află, ci se juxtapun fără nici o noimă.
S-a vehiculat cu un an şi ceva în urmă refacerea ecvestrei lui Mestrovic, întrucât macheta există încă în posesia urmaşilor artistului. Negocierile duse de Ministerul culturii în acest sens nu au ajuns la un rezultat pozitiv, proiectul, discutabil în sine, dar oricum întrucâtva legitim, trebuind să fie abandonat.
Pentru pietonul din proximitatea statuii de butaforie, aflată acum în fața Bibliotecii Universitare, amplasată, la inițiativa primăriei capitalei, cu intenția lăudabilă în sine, de a consulta opinia publică în privința oportunității şi calităților ei artistice, sunt mai vizibile detaliile anatomiei cabaline şi coada înfoiată în acoladă a patrupedului decât semeția monarhului. Se va spune că oarecum asemănător era şi originalul, dar de ce să refacem un monument cu erorile lui cu tot?
Florin Codre a debutat ca un sculptor de talent în anii 70. S-a distins la vremea aceea printr-o sculptură de tip minimalist în descendență brâncuşiană practicată de altfel de toată generația sa, dar a câştigat şi concursul pentru statuia ecvestră a lui Avram Iancu, ridicată apoi la Târgu-Mureş în fața catedralei ortodoxe. În anii 80 se stabileşte în Italia, în anii 90 revine în țară, dar practic nu mai este prezent ca artist. Nu se poate spune că Florin Codre nu ştie să facă un cal şi un călăreț, (din câte am auzit se ocupă chiar cu creşterea cailor), dar pentru a-l omagia cum se cuvine pe Carol I e prea puțin. Un monument al regalității în România ar trebui conceput de un artist şi nu de un cunoscător în materie de cai. Un concurs pentru un astfel de monument ar fi binevenit. Menționez în treacăt cine se afla în comisia care a avizat machetele lui Mestrovic pentru monumentele lui Carol I şi Ferdinand: Jalea, Medrea, Frederic Storck, Milița Petraşcu, Eugen Crăciun, Virgil Cioflec, Zambaccian, Steriadi, G.Oprescu, Pallady, Petraşcu, Ressu, Petre Antonescu, iar din partea Ministerului cultelor şi artelor, Minulescu, Ion Marin Sadoveanu, Grigore Ionescu. (1 Astăzi comisiile nu sunt consultate sau deciziile lor sunt ignorate.
Tot un rezultat nefericit al voinței de restaurație greşit înțelese este şi ansamblul sculptural de cariatide din parcul Herăstrău conceput de Baraschi pe vremea lui Carol II, plat şi convețional din punct de vedere artistic şi lipsit de orice semnificație în contextul actual. Efortul financiar desfăşurat pentru instalarea acestei construcții neinspirate şi perfect inutile era demn de o cauză mai bună. Statuia lui Charles de Gaule care premerge angajarea pe aleea străjuită de cariatidele lui Baraschi, cu toate calitățile ei, pe care un mare sculptor ca Mircea Spătaru nu poate să nu le imprime oricăreia din lucrările lui, formează împreună cu un ansamblul din proximitatea ei o ambianță spațială aberantă. Dacă din perspectiva ei privim spre centrul pieții, unde se află încă de la începutul anilor 90 subtila evocare a evenimentelor din 89, sculptura intitulată Crucea secolului de Paul Neagu, nu putem decât să constatăm încă o dată absența unei concepții integratoare a edililor noştri, o totală opacitate față de mesajele vizuale şi ignorare a faptului că țesutul urban transmite celor ce-l locuiesc un conglomerat de semnificații.
Polemica în jurul simulacrului de statuie al lui Carol I e un semnal de alarmă, încă unul, de care ar trebui ținut seamă.
Note
1. Vezi Ioan Opriş, Sur les oeuvres d’Ivan Mestrovi´c en Roumanie, în Transylvanian Review, Vol.VII, no.3, Autumn, 1998, p.159-180