Comentarii critice
Simona-Grazia Dima

ÎNTRE ÎNCRÂNCENAREA EFEMERULUI ŞI LEJERITATEA SPIRITULUI

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2012

Cu o admirabilă statornicie, criticul şi eseistul Gheorghe Grigurcu nu conteneşte să se exprime, în chip fundamental, prin lirism, oferind, în volumul Extemporale (Cluj-Napoca, Ed. Dacia XXI, col. Poeți Contemporani, 2011), efigii ale unei trăiri tensionate şi pline de rafinament. Dincolo de conotațiile, poate infinitezimal ironice sau mucalite, ale titlului, țintind, cu o anume amărăciune, spre un răspuns dat, de pe pozițiile eternului învățăcel, perisabilului existenței, aş vrea să văd în acesta, prin recursul la etimologie, o aluzie la abstragerea poetului din timp şi efemeritate (ex tempora), prin luciditatea privirii şi gravitatea întrebărilor puse. De altfel, aproape fiecare poem al cărții ascunde o artă poetică mereu reluată, vizând esența ascunsă a lucrurilor: „un copil/ a pictat/ întunericul/ fără să-l vadă” (Semn de carte). Siderat, eul poetic ia notă de forfotul vieții, de tumultul ei, imposibil de fixat într-o atitudine decisă: „Micul Apocalips umplut de confetti/ Apocalipsul mare/ umplut de cel mic// nu mai e nici un loc liber” (alt Semn de carte).
Un intelect nărăvaş umple interstițiile realului, având ca rezultat o înghesuială teribilă, deopotrivă în propria ființă, în literatură, şi în cosmos. Trecutul poetului însuşi se vădeşte, brusc, a fi tern, iar tragicul ar putea fi definit tocmai prin irelevanța gesturilor şi a clipelor părelnic semnificative, rămase, după consumarea lor, simple cochilii fără expresie. De aici, retractilitatea, tropismele infinit de prudente ale tentaculelor perceptive, iute retrase în virtual, parcă de teama de a nu se ofili prin coabitarea cu viața văduvită de sens (problema sensului, una capitală pentru poet!): „în întregul/ trecut al tău uriaş o debara/ umplută cu obiecte prăfuite// acel trecut în care orice lucru se grăbeşte/ să reintre-n sine însuşi/ înainte chiar de-a se-nsera înainte chiar/ ca pisica să apară din nou în încăpere/ ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic” (Pisica).
Mişcarea universală îşi urmează cursul, călcând peste poezie, care ar vrea să-i pună frâu: „nori descinzînd în antologii (ca şi cînd nici n-am exista)” – Nori). Firea este totalmente nepăsătoare, „Soarele citeşte cîte una din cărțile tale/ cu un ochi pătrunzător dizolvant” (Soarele citeşte), o indiferență cosmică pare a nesocoti totalmente orice efort uman, de unde perpetua mirare filosofică a poetului, observațiile sale caustice, senzația de vanitas vanitatum a vederii ce surprinde neliniştitoarea operă deconstructivistă a realului, ce face imposibilă coagularea semantică: „anotimpurile ce ne-aşează pe trepied/ ne potrivesc veşmintele cu-o grijă expertă// obțin imaginea noastră/ dar nu ne-o mai arată niciodată” (Fragede anotimpuri).
Poemele lui Gheorghe Grigurcu sunt scrise cu o mare iubire concentrată, cu acea conştientizare deplină a prețului cuvântului, a forței acestuia. Impresionează miza asumată, uriaşa încredere în trăirea poetică, una aristocratică, har rarisim, aproape extinct astăzi, prin care eul artistic înțelege să se insereze, în felul său special, în lumea contemporană. Este o viețuire discretă, esențială şi esențializată, de unde senzația de epurare maximă, de folosire parcimonioasă a cuvîntului, ca prin mijlocirea unei forțe centripete ce nu-l expune cu obstinație privirii publice, ci îl trage înăuntru, înspre tăinuite şi alese extaze, suprema ambiție fiind aceea a sclipirii metafizice: „Şi prea mult să nu le explici/ (...) Să nu le dai acest indiciu ultim/ <cu mîna ei uşoară, ca parfumul> (Şi prea mult să nu le explici).
De altfel, eul poetic nici nu are cui să se explice, fiindcă lumescul nu oferă nici reazem, nici vreun punct fix. Până şi prietenii se vădesc, în cele din urmă, a fi simple simulacre, într-un spațiu al incertitudinii: „Sfios le vei parcurge privirile/ şi le vei vedea goale/ ca supraviețuirea” (Prietenii), iar condiția umană presupune un mare factor de risc, cel al singurătății generate de necomunicare: „umilit vei rămîne/ ca o pasăre jumulită// întins pe masă vei sta/ sub privirile lor/ cum o bancnotă falsă” (Te vei usca). Esența scapă receptării, iar ceea ce se vede e expus deriziunii. Pe pământ, ceea ce rămâne e hilar şi, ca atare, supus batjocurii, precum însuşi eul iluzoriu al omului, căruia poetul îi dăruieşte o plină de umor şi plastică epifanie: „aşa încît eul – spuneau –/ îşi ia zborul spre cer/ împiedicat certăreț/ precum o găină/ (...) dar din ce în ce mai sus/ pînă va dispărea/ la fel de nobil precum o săgeată din Iliada” (Balada eului).
Totul poate fi orice, regula este doar oboseala, într-un peisaj urmuzian: „Ne rătăcim atît de uşor/ (rînduri-rînduri cum rîndunelele)/ pe drumuri inexistente// aproape obosiți de un eon/ ce nu se ştie dacă// istoviți cum rufele stoarse/ de un abis la urma urmei nenăscut” (De toamnă). Eul uman, inițial optimist şi posesiv, învață prețul şi dialectica desprinderii, a detaşării: „Poți numi renunțare această voce/ alcătuită din murmure din sincope/ din ezitări necurmate/ descifrată pe-o etichetă ruptă/ ori la flacăra unui chibrit/ cînd te-mpiedici de ştiut” (Poți numi).
Mai mult însă decât austeritatea renunțării, spaima cea mare vizează virtualul, neîmplinirea, lipsa formei şi a creației, sinonime ale veritabilei ratări: „Şi cum să descoperi/ frumusețea celor ce s-au petrecut/ în cele ce n-au fost niciodată?// ca un pendul bătînd inima// şi cum să-ți prooroceşti trecutul/ să-ți faci bilanțul viitorului? (Şi cum). Existența este vicleană, ea scoate la iveală omul, dar acesta contemplă doar neantul unor visuri, răutăciosul posibil: „Din cînd în cînd răscolind/ hîrtiile vechi prin care s-a /plimbat Existența/ ca un saurocton/ strălucitor şi naiv/ călare// scoțîndu-te la lumină/ ca şi cum/ ah ca şi cum/ ca şi cum/ şi atît” (Din cînd în cînd). Ambiguitatea profund enigmatică a lumii face ca fenomenele să tresalte spasmodic, reintrarea în sinea tuturor lucrurilor fiind o legitate generală: „Şi se părea că materia intră în sine/ cum un cui strivit cu ciocanul// că dezordinea se dilată şi se contractă...” (Şi se părea). Totul proliferează, ca o mulțime de mâini ce pot fi reduse la una singură: „O altă mînă/ de fapt aceeaşi” (O mînă).
Dincolo însă de contingentul învolburat, străjuieşte arhitectura perfectă a poemului salvator: „Conştiință plină de Verbe/ ca o cutie umplută cu gîndaci neastîmpărați” (Semn de carte). Dincolo de freamătul gregar, spectrul hieratic al poemului, aşa cum se vede în acest frumos text cu ecouri borgesiene: „Deocamdată nimeni în acest spin/ doar un gol ce-i începutul trandafirului// doar un loc viran rezonabil/ pe care se vor îmbulzi petalele// în drum spre teribila Arhitectură/ (mireasmă a Formei)” (Deocamdată). Perfecțiunea formei e necesară poeziei, ca trup al său, desăvârşit şi sferic, reactualizând integralitatea începuturilor (lumea însă maculează, prin neînțelegere, deformează, urâțeşte, schilodeşte formele perfecte, semn, totodată, al inevitabilei corodări a ei în timp): „Castanele cad/ pe-al vîrstei caldarîm/ deplîngîndu-şi imperfecțiunea Formei// cad castanele/ cum anii cocoşați/ în sfericitatea lor ratată” (Castanele). Chiar dacă „fragilă e moartea/ asemenea unui ou// nepăsătoare cîntă-n tării/ neîmplinirea cum o ciocîrlie” (Prea tare), poetul a mizat totul pe scris, în asemenea măsură încît întreg universul îi pare pregătit să irumpă în pagini, să se justifice prin scris. Dacă nu ar fi credincios, el ar putea pronunța, împreună cu George Steiner (în Maeştri şi discopoli), crezul, eretic, dar de o devastator de frumoasă absolutizare a culturii, conform căruia până şi Învierea nu ar fi decât o (supremă, desigur) metaforă.
Poemele sale concentrate (Al. Cistelecan vorbea de o „formulă epigrafică”) mărturisesc dorul de mister într-o lume de substitute, aspirația de a actualiza un perpetuu Acum, de natura numinosului. Poate că absolutul poetic nu-i decât un punct, dar unul incomensurabil şi prestigios – sublimă atitudine pascaliană (simpla trăire fiind plictis şi umilință, abia scrisul reprezintă o formă de demnitate, dar nici el nu are sens), ce apare constant, ca o pânză de apă freatică, revigorând un univers secătuit: „Un absolut mic/ familiar/ un absolut aşternut cum un punct pe hîrtie/ (şi tensiunile se iveau pe bolta grandioasă/ în vijelii în turbioane/ se prefăceau în suferință/ în deziluzii nespuse/ pe foaia albă se strîngeau/ în gheme de plictis netrebnic/ se contractau recăpătau/ prestigiul punctului)” (Grafie).
Scurtele epifanii ale lui Gheorghe Grigurcu ating adeseori culmi ale sensibilității, ca, de pildă, în acest poem, în care se simte, până la izbucnirea furtunii, „atîta linişte la etajul tău doi/ încît auzi cum pe stradă o frunză atinge un sîn/ dar pînă atunci e-atîta încredere/ încît florile din vază devin eterne” (În norii de azi). Un poem pe care nu mă pot opri să-l pun în analogie cu un altul, intitulat Un mare yoghin, al sfintei indiene Mirabai, din secolul XVI: „În călătoriile mele am adăstat lângă un mare yoghin. Într-o zi el astfel m-a-ndemnat: „Sporeşte într-atât în linişte, încât prin vine sângele să ți-l auzi curgând” (trad. ns., S.-G. D).
Pentru poet, totul, inclusiv preajma, este idealitate, întreaga natură stă înfiorată în aşteptarea sensului pe care i-l va conferi logosul prelins din conştiința scribului cosmic: „Deasupra spicelor coapte tremură aerul/ cum rîndurile unei scrisori nescrise” (Rustică). De altfel, poetul are intuiția unei esențe spirituale anonime, prezentă în fiecare om, în fiecare făptură: „astfel grădina e-n casă/ tu eşti în grădină/ în tine nimeni” (Păşeşti pe-acest covor); el caută iubirea, perfect conştient însă că ea nu-i de găsit între lucrurile exterioare: „unde-i iubirea totuşi?”, întreabă la capătul unui întreg poem (Unde-i iubirea), dedicat acestei investigații. Şi totuşi, deşi poemul are deja, din plin, extazul, beatitudinea, încă mai doreşte ceva – un loc în lume: „poemul e lacom/ vrea restul/ (restul e Lumea)” (Poemul). Cu toate că lumea jinduită, contemplată distant dar nesățios, este perpetuu dezamăgitoare, ea pare a mai prezenta un oarecare interes, precum o carte de învățătură încă neparcursă pînă la capăt, ori o scenă a unui spectacol uimitor, din care un ochi avizat mai poate trage prețioase învățăminte.
Scrisul, în concepția lui Gheorghe Grigurcu, constă în racordarea de sine la o taină imemorială, cu totul diferită de voința stridentă de originalitate cu orice preț, adesea întânită în actualitate: „Nimic nou/ în bazarul forfotitor/ al Cuvîntului/ doar dichisul de țoapă/ al originalității” (Nimic nou). Cu totul altceva este însă elanul sacrificial înspre absolut decât ambiția lumească, pentru că el se manifestă generos şi lejer, pe când cea de a doua constrânge şi se substituie fraudulos subiectului sensibil: „Cu mult mai ambițioasă/ chemarea efemerului/ decît cea a nemuririi// prima sălăşluieşte într-o floare/ care-ți dă porunci/ asemenea unei femei frumoase// a doua e fără trup/ te lasă-n voie” (Cu mult mai ambițioasă).
În fața chipului impenetrabil al timpului, care nu promite nimic şi nici nu se lasă ghicit, poetul are în față un singur nobil şi salvator deziderat – frăgezimea unică, cât o frântură de clipă, dar pururi dăinuitoare, a naşterii poeziei adevărate: „Caldă/ aidoma/ sîngelui/ într-un trup/ de-animal/ ingeniozitatea poeziei// oare se va răci/ cîndva/ aidoma sîngelui?” (Ingeniozitate). Clipa genezică e flexibilă, fiind vie, de o fluiditate inteligentă şi elastică, şi astfel aptă să dăinuie, să înlocuiască timpul profan cu un timp liturgic al poeziei: „să rămână cum o nuia de flexibilă/ clipa aşa pînă-n vecii vecilor” (Clipă cu capre). Astfel, poezia lui Gheorghe Grigurcu, de un „lirism sever şi foarte adânc” (I. Negoițescu), a ştiut să ocolească trivialitatea originalității cu orice preț şi a vocii ostentativ exteriorizate, alegând rostirea dinăuntru, miniatura cu amplă reverberație filosofic-existențială.