Note clasice
Liviu Franga

MEMORIAL PENTRU AUTORUL MEMORIALELOR

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2012

Anul în care nu de multă vreme am intrat marchează, în calendarul comemorărilor prestigioase din spațiul cultural românesc, o dublă împlinire. În iunie 2012 se vor fi petrecut 85 de ani de la plecarea în neființă, iar în septembrie al aceluia?i an 130 de la intrarea în lume a celui prin opera căruia timpul, respectiv pre-timpul istoriei euro-mediteraneene au căpătat o nouă evaluare. Vreau să spun, o nouă percepție a sensului volutelor ?i adâncimilor, pe milenii, secole, decenii, ani. Adică, o certitudine a viziunii interpretative, o viziune a interpretării simultan analitice ?i sintetice. Este vorba de cel care a fost Vasile Pârvan (28 septembrie 1882 – 26 iunie 1927).
Comemorăm nu doar o prezență perenă prestigioasă în configurația culturii române?ti, piatră de hotar între modernitatea debutantă ?i ezitantă de la finele veacului romantic ?i aceea decisă, plenară în atribute, din prima jumătate a secolului următor, ci ?i o acțiune prodigioasă, grație căreia discipline precum filologia clasică, istoria antică, epigrafia ?i arheologia, istoria artei, estetica, sociologia ?i filosofia culturii devin ?i în România, exclusiv datorită lui Pârvan, pilonii unei teorii epistemice globale profund umaniste: ale unei sinteze ?tiințifice capabile, prin adâncimea ?i extensiunea ei, să rivalizeze cu epistema umanistă a unui Occident european lipsit de discontinuități cultural-spirituale majore.
Umanismul românesc triumfă definitiv, după pionieri ?i consolidatori precum Cantemir, Hasdeu sau Odobescu, abia acum, în plin ev al modernității – secolul XX –, prin Vasile Pârvan.
Un singur aspect țin să subliniez în notele mele fugitive de mai jos, pe margi-nea uneia dintre operele tutelare ale culturii române?ti, operă afirmată în cea mai clasică dimensiune a spiritualității sale: prodigiozitatea ei. Practic, în toate domeniile care l-au consacrat, Pârvan a luat-o din nou de la început, cu studii extrem de minuțioase, cu puncte de vedere pe cât de mereu inedite ?i insolite, pe atât de echilibrate prin argumentare. A debutat ca medievist ?i postmedievist axat pe istoria statelor, apoi a statului românesc. Cel care venea în urma unor B. P. Hasdeu, Ion Bogdan, Dimitrie Onciul sau Nicolae Iorga aducea în analiză documente noi, dar mai ales o viziune nouă, prin infailibilitatea interpretărilor ?i a demonstrațiilor.
Pregătirea istorico-filologică de esență clasică i-a asigurat fundamentul indispensabil oricărei abordări cronologice particulare ulterioare. A fost primul cărturar român, devenit savant european reputat, exclusiv pe baza pregătirii sale clasiciste, simultan ca filolog ?i ca istoric al Antichității greco-romane. Istoria lumii antice, având Roma ?i romanitatea ca axă, dar ?i ca motor de înaltă turație al ei, l-a consacrat – în special prin teza de doctorat1, dar ?i prin alte lucrări conexe ?i complementare2, redactate cam în aceea?i perioadă cu teza – ca pe primul specialist român în filologie clasică ?i istorie antică, de notorietate europeană.
Pe această bază, filologică ?i istorico-epigrafică, Vasile Pârvan ?i-a construit întreaga carieră ?tiințifică ?i ?i-a croit singur un drum care, în epocă, a fost numai al lui. Arheologia românească î?i trage originile pur ?tiințifice ?i tehnico-metodologice în exclusivitate (din nou!...) de la el. Pârvan ca arheolog, în egală măsură ?i ca istoric vizionar ?i ca filosof al istoriei Antichității, nu a avut predecesori întru aceste ?tiințe, ci doar înainta?i. Un Tocilescu sau Andrie?escu (acesta din urmă, practic, contemporan), de pildă, ilustrează exact diferența dintre inițiatori ?i profesioni?ti. Dintre debutanți izolați ?i întemeietori de ?coală.3
Arheologia ?i epigrafia clasică greco-romană îi datorează totul acestui cap de serie absolut. Primele săpături arheologice sistematice, pornite de la o viziune istorică limpede, de la un plan de ansamblu bine articulat în detalii ?i, nu în ultimul rând, de la intuiția reconstrucției (inspirată, la rândul ei, de interpretarea ?i corelarea nuanțată a izvoarelor, literare ?i materiale), au condus la dezvoltarea unei rețele ample de situri arheologice acoperind arcul extracarpatic, din aria olteană, munteană ?i dobrogeană de azi, până în nordul Moldovei. Epicentrul de interes l-a constituit Dacia pontică („scythică”, sub pana autorului) ?i lumea greco-romană conexă, având drept nuclee vitale cetățile Ulmetum, Tomis, Callatis ?i, mai presus de toate, prin vechimea ei, Histria, cel dintâi avanpost al lumii clasice grece?ti, milesiene în speță, pe teritoriul danubiano-pontic.
De aici înainte, mai cu seamă după anul 19234 – când se definitivează concluziile amplei campanii de săpături de la Histria, în 1925, ultima condusă acolo de Pârvan –, din vasta panoramă a istoriei ?i civilizației clasice, surprinse în aspectele ei multiplicate, diasporice, savantul român selectează un spațiu ?i un timp aparte. Este vorba de componenta ne-clasică, „barbară”, autohtonă, a acestei vaste lumi a Antichității, altfel spus de ceea ce se nume?te Hinterland-ul sau background-ul lumii locuite ?i cunoscute (faimoasa oikoumene) de către greci ?i romani. Urcând de la geții din Pont spre cei din câmpie ?i, de aici, la dacii extra- ?i intracarpatici, Pârvan ajunge să reconstituie evoluția pre- ?i protoistorică a unui ethnos, cel geto-dac, care descindea din cel mai vechi milenar indo-european, spre a ajunge să fuzioneze, către capătul primului milenar christic, cu urma?ii coloni?tilor romani, latinofoni, adu?i ?i sosiți periodic în veacul lui Traianus, dar chiar ?i după, ex toto orbe Romano.
Experiențe multiple s-au topit în capodopera – fire?te, ultima în ordinea scrisului pârvanian – cu titlu faimos, Getica (1926)5: cele de istoric al Antichității, de vizionar (antropolog ?i filosof) al acestei istorii, de epigrafist, de filolog-lingvist, de istoric al religiilor (stră)vechi, în sfâr?it, de pasionat arheolog, posesor al unei informații cantitative pe care numai ampla viziune a istoricului o putea domina ?i calibra.
La mai puțin de un an de la apariția Geticei, autorul pleca să se odihnească puțin. Nu prea avusese parte ?i timp pentru asta până atunci. De fapt, timpul îl cam gonise, parcă biciuindu-l. La 29 de ani neîmpliniți, în 1911, înainte să devină (în 1913) profesor titular al catedrei de Istorie Veche, Epigrafie ?i Antichități greco-romane de la Universitatea din Bucure?ti, fusese ales membru corespondent al Academiei Române: avea deja o listă, pentru vârsta aceea, impresionantă de lucrări ?tiințifice. Peste doi ani, în aceea?i zi de 18 mai (1913), la 31 de ani neîmpliniți, este ales membru activ al Academiei Române, Secțiunea istorică. Înainte de a trece pragul celor 40 de ani, între 1921?i 1922 a deținut funcția de vicepre?edinte al Academiei. Instituții de cercetare ?i academii europene, începând cu anul 1913, l-au primit, până în anul morții chiar, printre membrii lor, cu drepturi depline sau corespondenți.6
Prin Memorialele sale (1923), situate cronologic ?i ca arie de preocupări exact în punctul de cotitură reprezentat de anul7 (a se vedea ?i Radu Vulpe, Notă biografică, p. 13.) trecerii savantului de la panoramarea lumii clasice greco-romane la reconstituirea aprofundată a universului getic ?i a culturilor preistorice din care acesta s-a plămădit, extrăgându-?i specificitatea, Vasile Pârvan a adus cititorilor de atunci ?i celor de atunci încoace o melopee a ofrandei sale de suflet, închinate făuritorilor, anonimi sau celebri, ai Istoriei, mai ales de pe meleagurile multimilenare străjuite imutabil de Carpați, de Dunăre ?i de Marea cea mare.8
Noi în?ine, cu mult mai slabe puteri, am încercat să aducem aici aceea?i ofrandă memorială unui Magistru cunoscut, din păcate, de noi toți, astăzi, doar din cărți, dar poate tocmai de aceea simțit permanent cel puțin tot la fel de aproape.