UN LIMBAJ PERSONAL

Sub un titlu picant, Cum se fabrică o emoție, Alex. Ştefănescu ne oferă o carte ce se doreşte „un fel de abecedar (dialogat) pentru cei care vor să învețe limba literaturii”, întrucît, la ceasul de față, o astfel de limbă ar tinde să devină „o limbă moartă, ca greaca veche sau latina”. Poate că fenomenul e recurent. Poate, ba chiar am putea fi încredințați că şi în alte perioade istorice au existat straturi masive ale populației refractare la literatură, nu mai puțin relevante decît în prezent, dar aici e vorba de altceva. Criticul se adresează de facto unor cititori interesați de creația literară, cărora le propune, sub pretextul unei „inițieri”, un spectacol al conştiinței proprii. Dedublîndu-se, aparent, într-un „mai ştiutor”, cum ar fi spus Mihai Şora, şi un învățăcel, d-sa regizează un dialog cu sine, ondulat în episoadele unei insciențe relative şi ale unei profesii de credință împrospătată grație provocărilor primei ipostaze. Nu avem a face cu o „simplificare”, cu o cădere în didacticism, ci cu o dezbatere vivace a unui critic cu imaginea sa din oglindă. Acelaşi Alex. Ştefănescu e şi-ntr-o parte, şi-n cealaltă. Atuul d-sale e naturalețea. Acum cînd Noua critică, adesea pedant metodologică, punînd în paranteză emoția contactului cu textul şi, implicit, valoarea estetică a acestuia, e, după toate probabilitățile, clasată, Alex. Ştefănescu se poate felicita pentru că a păstrat mereu un bun simț în relație cu domeniul d-sale. „Impresionist” precum interbelicii, precum criticii de seamă ce le-au urmat, d-sa se plasează pe calea firească, hai s-o numim aşa cum merită, „calea regală” a exercițiului critic. Trufaşele sirene ale structuralismului sau ale textualismului nu l-au putut ispiti, cu toată voga de care s-au bucurat o perioadă. Alex. Ştefănescu preferă a descinde la ceea ce s-ar putea numi gradul zero al chestiunilor pe care le pune literatura, spre a iscodi, cu priceperea personală, răspunsurile cuvenite. Străin de snobismul inovației cu orice preț, dezinvolt, sedus de plăcerea lecturii, aduce în considerațiile ce le pune în pagină un aer inaugural. Ceva de talent precoce stăruie în scrisul d-sale. Fremătător de curiozitate aidoma unui adolescent, are aerul a descoperi fascinanta fenomenologie a creației întru cuvînt odată cu prezumatul discipol.
Date fiind acestea, e normal să găsim drept fundal al opiniilor lui Alex. Ştefănescu o energie primă pozitivă, încrezătoare în sine, chiar debordantă. Gata a lua asupră-şi complicațiile nu puține ale speculației în chestiune, aşa cum un om robust îşi pune pe umeri, atunci cînd e nevoie, o povară, fără ezitări şi fără a se lamenta, Alex. Ştefănescu e un optimist perpetuu. Negurile sunt date la o parte, totul pare a se clarifica în raza unei programări constructive. Rețetele par simple aidoma unui tratament eficace, cu leacuri la îndemînă. Filosofia cu care operează autorul se prezintă precum un puzzle compus din piese distincte, albe şi negre: „Teoretic plăcerea constă în a vedea că un semen de-al tău, o ființă omenească a depăşit anumite limite. Orice creație artistică reuşită îți confirmă superioritatea oamenilor asupra lumii înconjurătoare, constituie un triumf al speciei. Din acest punct de vedere se poate spune că o operă de artă de valoare, indiferent de ceea ce reprezintă, are un sens fundamental optimist, în timp ce o operă de artă eşuată, indiferent de ceea ce reprezintă, este întristătoare. Cînd citesc poemele lui Mihai Eminescu despre dorința de moarte, scrise cu atîta farmec, simt o mare dorință de a trăi pentru că mi se transmite o frenezie a creației şi implicit o încredere în posibilitățile nelimitate ale omului. În schimb, versificările bărbăteşti şi pline de vitalitate ale lui Cezar Bolliac, cu stîngăciile lor flagrante, mă descurajează, mă fac să mă gîndesc la precaritatea existenței”. O asemenea concepție tonică asupra poeziei pare a-şi depăşi cadrul intrinsec, a se implica într-o mişcare progresivă a psihiei umane. Dacă e să-i căutăm maeştri contemporanului nostru, gîndul ne merge mai curînd decît spre paradoxala edificare sceptică a unui E. Lovinescu, spre elanul moralist al unui G. Ibrăileanu: „În orice monolog liric există o speranță de a schimba, prin cuvinte, ceva în univers, o speranță deznădăjduită, dacă se poate spune astfel”. Acest epitet, „deznădăjduită”, alipit conceptului „speranță”, s-ar zice că e singura concesie făcută apăsătoarelor tenebre. În rest, o baie de lumină, în care criticul căruia poezia îi pune aripi la picioare, aşa cum poseda zeul Mercur, încearcă şi foarte adesea izbuteşte a-şi lua zborul spre înalturi... „Uit că îmbătrînesc şi că mă mişc tot mai greu, că a doua zi mă voi sui într-un autobuz în care se vociferează vulgar, că nu mai am prea mult de trăit din viața mea unică, irepetabilă. Parcă zbor într-un spațiu necuprins, parcă înving, parcă înțeleg dintr-odată totul”. Precum într-un tur de forță, Alex. Ştefănescu cutează chiar a recicla materialele rebarbative în raport cu viziunea d-sale, bunăoară teama. Ce-ar putea fi mai opus manifestărilor triumfale ale vieții decît teama? Ei bine, autorul vede altceva în această mult tulburătoare stare: „Cîtă conştiință – am putea spune parafrazîndu-l pe Camil Petrescu – atîta teamă. Şi cîtă teamă – atîta cunoaştere. Cu cît eşti mai fricos (deci: mai vital), cu atît eşti mai inteligent”. O meditație rezonabilă îl îndeamnă pe critic să consemneze aici un principiu universal şi anume acela că toate formele de existență aspiră să-şi afirme prezența înfățişîndu-se ca entități individuale, opunîndu-se în acest chip proceselor descompunerii: „Fizicienii şi, pe urmele lor, biologii numesc această tendință «antientropică». Spre deosebire de mediul anorganic, unde se «tezaurizează» orice dezordine pentru a se ajunge la uniformitate şi stagnare, la un fel de ordine supremă, funestă, în mediul organic se creează necontenit structuri, din ce în ce mai complexe, se amînă la nesfîrşit, printr-o echilibristică inventivă, starea de repaos”. Creația artistică nu e oare, la rîndu-i, un soi de mediu organic prin care se propagă armonia? Readusă pe făgaşul afectiv, o atare concepție se traduce în efectul de eugenie de care ar fi capabilă literatura. Întrebat cine mai are azi nevoie de creația literară, Alex. Ştefănescu nu ezită a răspunde astfel: „Toți oamenii au nevoie, dar nu ştiu asta. Se urîțesc tot mai mult, unii devin de-a dreptul groteşti, fără să înțeleagă din ce cauză, aşa cum bolnavii de scorbut de pe vremuri nu ştiau că le lipseşte vitamina C. Literatura îi face pe oameni mai frumoşi, chiar şi fizic. Uitîndu-mă la un necunoscut de pe stradă, pot spune cu precizie dacă citeşte literatură sau nu”.
Într-o asemenea atmosferă de elan vitalist, de abordare simpatetică a lucrurilor ce devansează marginile strictei specializări exegetice, Alex. Ştefănescu îşi pune în scenă propria înzestrare expresivă. E un alibi al afirmațiilor d-sale. Căci, indiferent de ce va fi scris, bunăoară, Adrian Marino, un critic lipsit de har literar ar fi ca un profesor de muzică afon ori ca un orb care s-ar ocupa de pictură. Frigiditatea estetică, reală ori simulată la un comentator de literatură (avem motive a crede că la autorul Biografiei ideii de literatură era, de la un punct, simulată din pricina unui năduf polemic, dacă nu de-a dreptul pamfletar!), reprezintă o piedică majoră în măsură a-l descalifica din start. Alex. Ştefănescu e, pentru a pune punctul pe i, un poet al criticii. Introducînd metafore din belşug în textele d-sale, dovedeşte nu doar aderența sensibilă la obiect, ci şi posibilitatea de-a cultiva un plan creator paralel cu acesta, adică o capacitate de subzistență literară proprie, aidoma unei persoane care intră într-o activitate de-o anume anvergură, dispunînd de resurse financiare suficiente pentru a nu se subordona unor măsuri cu care n-ar fi de acord din cauze băneşti. Criticul care posedă un stil plastic îşi proclamă astfel un grad de independență față de textul analizat. Îl poate supune unor aprecieri izvorîte dintr-o sensibilitate imediată, pe care şi-o asumă. Unor evaluări congruente cu percepția critică reală, nefiind nevoit a apela la generalități sau la truisme. „Un şahist are dreptul să recurgă la orice metodă pentru a cîştiga o partidă, însă numai în limitele regulilor jocului. El nu are, de exemplu, dreptul să-i distragă adversarului atenția cu petarde şi artificii. În mod similar, scriitorul poate recurge la procedee oricît de inventive în scopul de-a obține succes de public, dar aceasta numai cu condiția ca procedeele acelea să rămînă literare. El încalcă, de pildă, convenția dacă pune bancnote între paginile cărților sale pentru a le face mai atractive”. Reflecția are putința unei cristalizări. Egală în substanță cu sine, dobîndeşte forme care-i acordă o prezență stilistică: „Se creează o tehnică a evitării stilurilor consacrate, asemănătoare cu abilitatea cu care locuitorul unui mare oraş se strecoară prin aglomerație fără să atingă pe nimeni. Este o performanță, dar şi o chinuitoare conştiință a restricției”. De subliniat caracterul familiar, la distanță de livresc, al comparațiilor, care însă nu le dă un aspect „de consum”, vulgarizator, ci, dimpotrivă, exprimă o dificultate învinsă, o ingeniozitate, aşa cum un virtuoz al viorii ar cînta pe o singură coardă. Despre destinul poeziei lui Eminescu: „Imitatorii n-au reuşit decît să-i intensifice strălucirea, aşa cum stropii de apă aruncați într-un foc puternic produc, în mod neaşteptat, o întețire viforoasă a vîlvătăilor”. Despre Marin Sorescu (o feblețe, de altminteri, a criticului): „Nu lipseşte mult ca în timpul lecturii să ți-l închipui ca pe o gheişă care îți face cu ochiul”. Sau printr-o privire mai largă: „Un constructor de locomotive nu poate fi judecat după proiectele sale; important este dacă locomotiva concepută de el merge sau nu. Un text literar «merge» atunci cînd place cititorului”. Profilul exegetului se întregeşte prin cîteva însemnări de natură intimă, care dau în vileag modul psihofizic aparte în care preferă a lua contact cu poezia. E aici un caz de sinestezie, deoarece aceasta e transpusă într-un cod auditiv, melosul ambelor tipuri de plăsmuire artistică, cel liric şi cel muzical, se contopeşte sub pavăza unei magice obscurități: „Îmi place nu să citesc, ci să ascult poezie, în interpretarea unui actor. Să ascult pe întuneric, pentru ca nu cumva chipul de o concretețe brutală al artistului să spulbere vraja. În absența oricărei determinări, cuvintele rostite cu voce tare reverberează vast în conştiința ascultătorului, generînd un ropot de trăiri posibile (sau poate de posibilități de trăire), în felul risipitor în care degetele unui cîntăreț iscă nenumărate sunete de cîte o clipă pe corzile harpei”. N-aş contrasemna chiar toate propozițiile criticului (în mod onest, ar fi cu neputință), dar un fapt mi se pare incontestabil. Alex. Ştefănescu e unul din criticii noştri, puțini, din ultima jumătate de veac care stăpîneşte un limbaj personal.

P.S. Iată un pasaj din Jurnalul de scriitor al lui Dostoievski, care ar putea ilustra greşeala pe care nu a făcut-o Alex. Ştefănescu: „– Păi aici e tot farmecul, mi-a spus Herzen rîzînd. O să vă spun o anecdotă. Odată, cînd eram la Petersburg, Belinski m-a dus la el acasă şi m-a silit să ascult un articol pe care-l scria cu înflăcărare: Discuție între domnul A. şi domnul B. (A intrat în ediția lui de Opere). În articol, domnul A., adică, se înțelege, Belinski însuşi, apare foarte inteligent, în timp ce domnul B., oponentul, e mai banal. După ce a terminat, m-a întrebat într-o nerăbdare febrilă: „– Ei, ce părere ai?” „– E bine, e bine şi se vede că eşti foarte inteligent, dar nu-mi dau seama ce rost avea să-ți pierzi timpul cu un asemenea prost.” Belinski s-a trîntit pe canapea, cu fața în pernă şi, rîzînd, a strigat din răsputeri: „– Mi-ai zis-o! Mi-ai zis-o!”.


Alex. Ştefănescu, Cum se fabrică o emoție, Editura Ideea europeană, 2010, 138 p.