Cronica literară
Vitalie Ciobanu

ROSTIREA GENUINĂ A ISTORIEI

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2012

Revolta tinerilor basarabeni din 7 aprilie 2009 pare să aibă soarta oricărei revoluții: se „clasicizează”, naşte ritualuri de comemorare ciclică, ajunge referință obligatorie a discursului public, se transferă în manualele şcolare, dar mai ales pătrunde în imaginar, acolo unde oricine îşi poate construi viziuni asupra evenimentelor care au circumscris-o şi avansa oricâte interpretări. Ca şi Revoluția Română din decembrie ‘89, revolta anticomunistă basarabeană de acum 3 ani aşteaptă în van să i se facă dreptate: nici la Chişinău nu ştim „cine a tras în noi”, adică cine i-a torturat şi snopit în bătaie pe arestați, băieți şi fete, în comisariatele de poliție şi în penitenciare, nu ştim cine i-a ucis pe Valeriu Boboc şi pe alți 3 tineri a căror moarte, explicată neconvingător de autoritățile comuniste, a rămas neelucidată şi sub mandatul actualei puteri democratice. Foşti torționari care ar fi trebuit să tânjească după pachetul de alimente undeva în spatele gratiilor, au fost avansați în rang în cadrul Ministerului de Interne, alții, pârâți de victimele lor sau chiar surprinşi în diverse înregistrări video în situații compromițătoare pentru uniforma pe care o purtau, au fost scoşi basma curată... din lipsa de probe. Există complicități care se subînțeleg uşor şi la nivelul clasei politice, şi la nivelul structurilor de forță – procurori, poliție, servicii secrete. În rândul tinerilor instruiți frustrarea e profundă, în timp ce pentru masele „largi, populare”, incendierea celor două sedii de stat – Preşedinția şi Parlamentul în ziua de 7 aprilie, după ce manifestația paşnică de protest a degenerat în acte de violență – este opera Opoziției de atunci, a Puterii actuale care, fiind implicată în organizarea acelor atacuri asupra instituțiilor de stat, aşa pretind comuniştii, nu se grăbeşte să le investigheze.
Şi atunci cu ce rămânem, dincolo de regrete şi speranțe înşelate? Rămânem, deocamdată, cu un noian de poveşti, mai mult sau mai puțin apropiate de ceea ce s-a întâmplat în realitate, şi cu libertatea artiştilor de a „broda” în marginea unei istorii tulburi. Au apărut deja filme documentare, piese de teatru, chiar şi un roman (fie şi stângaci construit) despre 7 aprilie. Editura ARC de la Chişinău a lansat anul trecut volumul Revoluția Twitter – o cronică minuțios documentată a evenimentelor din aprilie 2009, asociate unui fenomen nou: dezvoltarea rețelelor de socializare pe Internet, cele care i-au mobilizat pe tineri la proteste, după ce oamenii lui Voronin au tăiat legăturile telefonice, i-au expulzat pe ambasadorul Filip Teodorescu şi pe ziariştii români de la Chişinău, au blocat frontiera de la Prut, pentru a împiedica sosirea unor autocare cu studenți basarabeni care voiau să se alăture manifestanților din centrul Chişinăului. „Revoluția twitter” între timp s-a multiplicat, s-a extins şi pe alte continente, iar colegii de la ARC îşi propun să scoată şi alte volume, consacrate aceluiaşi fenomen nou de mobilizare a maselor, pe care l-am văzut şi în Iran (în paralel cu revolta din 7 aprilie din Basarabia, dar fără să fi reuşit răsturnarea fanaticului Ahmadinejad) şi, mai nou, în țările din nordul Africii, dominate de dictaturi şi regimuri dinastice autoritare.
O mărturie artistică asupra revoltei din 7 aprilie 2009 aduce volumul Chişinău, 7 aprilie, Teatru-document, cuprinzând patru piese de teatru, semnate de autori basarabeni, apărut sub egida Fundației Culturale „Camil Petrescu” şi a revistei „Teatrul azi” – o ediție remarcabil realizată de Andreea Dumitru.
Seria creațiilor literare pe această temă, cu siguranță, va continua. În cele ce urmează mă voi opri asupra uneia dintre acestea, care s-a bucurat de aprecierea publicului şi a unor jurii de specialitate: volumul Aceasta e prima mea revoluție. Furați-mi-o / C’est ma première révolution, volez-la à moi / This is my first revolution. Steal it (ediție în trei limbi: română, franceză şi engleză). Autoare: Maria-Paula Erizanu (n. 1992), care de asemenea şi-a tradus textul în engleză. Versiunea în franceză este semnată de Dragoş Ioan şi Veronique North-Minca.
Titlul cărții face aluzie la evenimentele din decembrie ’89, din România, cu întregul lor cortegiu de crime, enigme şi deziluzii. Textul domnişoarei Erizanu a fost publicat inițial în săptămânalul Observator Cultural, fiind girat de Ovidiu Şimonca, şi a apărut în volum la Editura Cartier, în 2010. Autoarea a obținut Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Moldova, iar în martie 2012, la Târgul de Carte de la Leipzig, volumul va primi Premiul Special al Juriului Fundației UNESCO şi al German Book Art Foundation pentru cea mai frumoasă producție de carte a anului 2011 (informație culeasă de pe site-ul Editurii Cartier). E un premiu acordat o dată la 2 ani pentru prezentare grafică, tipografică şi design în țări cu dificultăți economice. Conceptul grafic, semnat de Vitalie Coroban, se vrea un agresiv vehicul de promovare: coperți cartonate, făcute să reziste intemperiilor (nu doar celor „naturale”), şi un set de imagini impresionante, elocvente prin mesajul lor, surprinse în timpul revoltei din aprilie 2009 de mai mulți fotografi, unele dintre acestea fiind preluate de agenții de presă internaționale. În plus, pentru a amplifica efectul de produs manufacturat, paginile cărții au o încadrare grafică ce sugerează nişte foi volante aruncate pe asfalt, călcate în picioare de polițişti mobilizați într-o acțiune de represalii.
Genul la care am putea plasa scriitura Mariei-Paula Erizanu este cel liric: o poezie de stradă, prozastică, declamativă, imbricând accente alegorice (cum sunt numele unor lideri politici). În acelaşi timp, cartea ei se vrea o mărturie febrilă, directă şi sinceră, având „stilistica” unei depoziții documentare. Cartea este nu doar inspirată, ci chiar gândită, concepută sub dicteul acelor întâmplări dramatice, trecute prin optica sensibilă a unui adolescent introvertit. O scriitură fără epitete şi rafinamente estetice, abruptă, nervoasă, în acord cu temperamentul vârstei. Relatarea se face de la persoana I, autoarea este şi personaj, de aceea cumulează cam toate sentimentele unui martor ocular, trăind cu teroarea necunoscutului în față. Paula Erizanu este elevă la un liceu din Chişinău, faimos pentru educația patriotico-naționalistă. Însă profesorii în frunte cu directorul s-au opus antrenării elevilor în demonstrațiile neautorizate din Piața Guvernului. Poarta liceului este zăvorâtă, se impun ore obligatorii, absențele sunt aspru penalizate. De aceea, lucrurile sunt narate din perspectiva unui „viitor prezent”, capătă o aură uşor suprarealistă, redând frustrarea şi vina celui care nu a putut să participe nemijlocit la întreaga derulare a evenimentelor, dar măcar a reuşit să le imprime „fiorul”, să fixeze cruzimea unor secvențe revelatoare:
„Mâine, la zece, s-au adunat 70.000 de oameni în Piața Marii Adunări Naționale. Tinerii au ajuns la preşedinție. Fiul Castravetelui a fost murat. Mâine, la zece, tinerii au scos tribuna şi au scris Păsărică pe ea. Mâine, la zece, tinerii au ajuns la Parlament. Mâine, la zece, tinerii au răsturnat calculatoare.
A venit televiziunea să filmeze intrarea la Preşedinție. În Palat. Toată mulțimea s-a întors cu fața la cameră. Niciun interes pentru clădire. (Oare ar mai fi fost distrusă Bastilia dacă ar fi fost filmată în direct, de televiziunile de la 1789? – n.m., Vit. C.)
Mâine, la zece, eu mă uitam pe fereastră la lecția de română. În curte erau toți elevii din clasele a 12-a, în semn de protest la scară locală. Doamna directoare (blondă), alături de domnul polițist, care îşi zice consilier în probleme de educație, păzesc poarta liceului, ea – cu dinții foarte albi de Colgate încleştați şi cu ochii lăcrimând pentru patrie.
Doamna directoare:
– Copii, noi am semnat un contract cu părinții voştri, dacă nu aveți 18 ani, nu vă putem permite să ieşiți la protest.
– Eu am 18 ani!
– Nu contează.” (pp.11-13)
Mărturisesc, la rându-mi, că nu voi uita niciodată sentimentul de sufocare şi neputință pe care l-am trăit seara târziu, duminică 5 aprilie 2009, după ce au fost anunțate rezultatele unor alegeri fraudate (în primul rând, fraudate prin îngrădirea dreptului la liberă exprimare, înaintea mobilizării… morților în ziua alegerilor – listele de vot din teritoriu erau pline de nume de persoane decedate pentru care cineva avusese grijă să voteze). Comuniştii luaseră 60 de mandate din 101 posibile, în timp ce toată lumea era convinsă că vor obține mult sub cele 56, câte avuseră în ultimii 4 ani (2005-2009). Nu voi uita declarațiile sfidătoare ale lui Voronin din aceeaşi noapte când, îmbătat de succesul electoral al partidului său, declarase că nu va discuta cu Opoziția. Tinerii basarabeni s-au simțit provocați şi jigniți şi au ieşit în stradă în seara de 6 şi apoi dimineața, pe 7 aprilie. Vom găsi în cartea Paulei Erizanu această teribilă exasperare, pe care o reflectau chipurile protestatarilor ațâțați de forțele de ordine, grupate în jurul celor două sedii de stat. Relatarea sa e seacă, sobră, nu mai încape loc de „filtrare artistică”, contează doar nerăbdarea de a spune simplu, fără ocolişuri, ce simți. Rezultă un „raport” cu ajutorul căruia organele de anchetă, dacă ar avea voința necesară, ar putea oricând reconstitui faptele, după ce ultimele dovezi au fost distruse:
„Oficial 4 morți. 23, 22, 26, 20 de ani.
Prima victimă
Valeriu Boboc, 23 de ani, arestat marți. La ora 1 noaptea, după ce a cumpărat un pachet de pampers, Valeriu Boboc şi alți tineri protestau paşnic lângă Arcul de Triumf din Piața Marii Adunări Naționale. Tinerii au fost înconjurați de colaboratorii poliției şi de paza Guvernului, toți înarmați, cu măşti şi echipamente. Polițiştii au început să împuşte, să lovească tinerii cu picioarele, cu bastoanele, cu automatele şi cu alte organe de bun-simț. Băieții erau plini de sânge.
Autopsia: mai întâi – lovit cu o cărămidă în cap
mai apoi – intoxicat cu o substanță necunoscută/alcool
în cele din urmă – insuficiență cardiovasculară,
cauzată de o lovitură în jurul gâtului.
Corpul plin de vânătăi, leziuni corporale, fracturarea
unei coaste.
Valeriu Boboc era căsătorit şi are un copil de un an şi opt luni.
Iar eu aveam test la fizică. 9
A doua victimă
gastarbeiter
Ion Țâbuleac, 22 de ani, originar din satul Bolohani, raionul Orhei. Se întorcea de la Moscova marți, 7 aprilie. Cadavrul său a fost aruncat în noaptea de 7 spre 8 aprilie dintr-o Niva albă a MAI, în curtea Spitalului de Urgență din Chişinău. Dimineața, părinții tânărului ucis au fost anunțați că fiul lor ar fi murit electrocutat.
Din considerații ce țin de o înalta ținută morală, tatălui nu i s-a permis să vadă cadavrul feciorului decât după ce acesta a fost îmbrăcat.
Certificatul de deces constată că moartea ar fi survenit în urma unei traume toracice.
Coastele rupte, un picior fracturat, răni adânci în regiunea tâmplelor.
Iar eu aveam test la chimie. 6
A treia victimă
Eugen Țapu, 26 de ani. Îi plăcea să joace rugby. Cadavrul a fost adus la Soroca de către poliție într-un sicriu ermetizat. Aceştia au plecat taciturni după ce le-au lăsat certificatul de deces părinților tânărului ucis. Data morții – 7 aprilie.
Mai târziu, poliția a anunțat că Eugen Țapu s-ar fi spânzurat cu şireturile de la încălțăminte într-un imobil din Chişinău. Familia tânărului pune la îndoială acest fapt, deoarece Eugen cântărea 80 de kg, astfel încât şireturile nu ar fi rezistat.
Eugen Țapu este absolvent al Universității Naționale de Educație Fizică şi Sport şi familia sa susține că acesta nu ar fi fost niciodată copleşit de pesimism.
Iar eu aveam test la geografie. 7
A patra victimă
Maxim Canişev, 20 de ani, găsit mort în lacul Ghidighici, la 19 aprilie. Medicii legişti au constatat că decesul lui Maxim a avut loc pe 8 aprilie, acesta având coloana vertebrală traumatizată şi o pată mare de sânge. Maxim Canişev învăța la Universitatea Tehnică din Moldova, iar fratele său susține că el nu se implica în politică.
În general, sunt eminentă.
În comisariatele de poliție din sectoarele Botanica şi Buiucani se violează fete. (...)
Băieții au fost bătuți, fetele au fost bătute. Tunelul morții – ca la nuntă, atunci când mirele şi mireasa trec pe sub flori, aici trec pe sub bastonul fiecărui polițist.
La eliberare, părinții copiilor reținuți sunt obligați să plătească 6 lei pentru cele două felii de pâine cu apă mâncate timp de o săptămână.
Boris, 14 ani, se întorcea de la Piața Centrală, unde îşi căutase nişte roți pentru bicicletă. Mergea pe Ştefan Cel dar Sfânt când a fost luat într-o maşină de Oamenii în Negru. Bătut cu picioarele, cu mâinile, în cap, pe spate, patru zile. După patru zile, copilul a fost aruncat în stradă. În fiecare noapte, copilul trebuie să se trezească la ora două şi să îşi facă o injecție pentru a fi capabil să meargă din nou. Mama plânge în fiecare seară şi nu înțelege de ce i s-a întâmplat asta tocmai copilului ei.” (p. 41)
Ş.a.m.d.
Adevărul s-a aciuat în literatură. Mereu acolo a fost de găsit. În cărți, în tablouri, în filme şi-n alte opere de artă, unde nu poate interveni nicio forță malefică, niciun serviciu secret, niciun judecător corupt, interesat să escamoteze, să denatureze realitatea, pentru ca răul să triumfe.
Premiată şi aplaudată, ca un manifest al creativității genuine, mai puțin preocupată de excelența estetică, ci mai mult de exprimarea fidelă a faptelor care au inspirat-o, această primă revoluție furată a Mariei-Paula Erizanu va trebui confirmată de viitoarele sale cărți. Nu ştim cum vor arăta ele. Nu ştim ce gen va alege tânăra scriitoare: poezie, proză sau, poate, o scriitură de non-ficțiune. Pare să aibă disponibilități egale pentru orice formulă capabilă să redea vibrația unei voci autentice. Deocamdată, constatăm că în deruta pe care o trăim, prinşi în inelele unei istorii nemiloase, vin generații noi care scriu, consemnează şi protestează, respingând imoralitatea unei lumi eşuate în minciună şi în convenții pietrificate.

Maria-Paula Erizanu, Aceasta e prima mea revoluție. Furați-mi-o /
C’est ma première révolution, volez-la à moi / This is my first revolution. Steal it
(ediție în română, franceză şi engleză). Editura Cartier, 2010