Cronica literară
Al. Cistelecan

SINTEZA "MUREŞEANĂ"

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2012

Poeții care vor neapărat să ia premii, ?i nu doar mențiuni, ar trebui să evite anii în care publică ?i Ion Mure?an. Iar asta pentru că, de regulă, el ia toată recolta de premii ?i cununițe, de la cele comunale la cele naționale ?i înapoi. De?i n-are decît trei cărți, a strîns după ele trei dulapuri, burdu?ite toate, de diplome (unul e pe casa scării). E drept că poeții frustrați n-ar avea mari temeiuri de supărare, căci, la ritmul de apariții al lui Ion Mure?an, le rămîn la dispoziție, între o carte ?i alta, cel puțin zece ani pe care, de fapt, îi ?i acoperă aproape pe toți cu cîte-un volum. Numai ghinionul sau o eroare de programare îi poate face să-?i suprapună aparițiile cu cele ale lui Mure?an. Primul e, poate, greu de evitat, dar cealaltă poate fi dreasă.
Nici recolta de comentarii nu e mai mică decît cea de diplome, de?i din ele te alegi cu puține lucruri. cartea Alcool (Editura Charmides, Bistrița, 2010) a stîrnit un întreg val de asemenea producții, cele mai multe entuziasmate absolut, dar majoritatea dînd impresia că Ion Mure?an e pe la debut. Nu pentru că recenzenții n-ar fi ?tiut că e a treia (doar) carte a poetului (din contră, toți au menționat), ci pentru că au reluat, într-un cor de-o inocență strălucită, toate observațiile făcute pe la Cartea de iarnă. Puțini au făcut exegeza ”mure?eană” să înainteze cît de cît (iar cel mai bun – ?i mai aplicat – comentariu a fost cel al lui Mihai Iovănel, singurul care a intrat ?i în atelier). Cum de regulă marile a?teptări (fie că-s mari din pricină de lungime, fie din cauză de exigență) produc automat mari dezamăgiri, au fost ?i comentatori mai neîncîntați. Paul Cernat (în 22, nr. 49/2010), bunăoară, credea că-i vorba de ”alcool îndoit cu apă”, cel puțin în anumite poeme (?i n-a fost el cel mai crunt recenzent; am văzut mofturi de pretenții ?i mai ?i). Nu cred că s-ar găsi cineva (cel puțin pînă acum nu s-a găsit) care să nu admită că poezia lui Ion Mure?an e ?i ea una denivelată, cu alunecări bru?te în simpla improvizație sau frivolitate. Atîta doar că improvizațiile lui Mure?an ar trece de capodopere sub altă semnătură. Căderile lui sunt măsurabile doar în raport cu sine, nu cu alții. Sporul de exigență, care e în totul just, n-are criterii de comparație exterioare, ci strict interioare. Chiar căzut lat la pămînt, Ion Mure?an tot e cu o linie deasupra celorlalți, indiferent de detenta cu care ace?tia se înalță. În raport cu marile sale poeme (care în fiecare carte țin cam jumătate sumarul), e drept însă că pare căzut de-a binelea în fundul prăpastiei. Mici perfidii de protocol s-au exersat ?i în prezentarea lui ca mare vedetă ardeleană, dar mai mică vedetă bucure?teană. Există, fire?te, ardeleni cărora ardelenii le iau partea, dar nu e cazul cu Ion Mure?an: ?i dac-ar fi fost cel mai oltean dintre olteni, să zicem, lucrurile ar sta tot cum stau. Va fi făcînd Ion Mure?an parte din comunitatea expresionistă ardeleană, dar meritele lui nu stau în ardelenisme ?i nici în ardelenitate.
Titlul ultimei sale cărți (numită, pe drumul spre editură, în destule alte feluri) îmi sună destul de emfatic, dacă e menit să rezume ?i să definească poetica lui Mure?an. El nu e, cum zice Liviu Antonesei, o indicație tematică (”probabil pentru a sublinia importanța temei”, zice Antonesei, dar ce rost ar fi avut la atîta redundanță a temei? cine n-ar fi băgat de seamă că universul e o crî?mă ?i că halucinația e condiția lui de existență?), ci un concept de poezie, de carte de poezie, mai bine zis: nu cartea rezumat al lumii (cartea esențelor), nu cartea ca final sublimat al lumii (cartea-apocalipsă), ci cartea care amețe?te, scriitura care îmbată, cuvintele de spirt (ca maximă concentrație de spirit) pur. A?adar, cartea-drog, cartea-turment, cartea care-ți ia mințile pe loc. O carte-atentat, cum ar veni, ?i care pretinde/impune nu o lectură ca beție, ci de-a dreptul o lectură-comă. Nu carte, de fapt, ci butelcă; nu vorbe, ci votcă. Nu e prima dată că se scrie cu asemenea limbaj ebriefor. Limbaj de felul acesta, care-i lua foc în gură ?i-i ardea măruntaiele, a folosit, bunăoară, ?i Ieremia. Nu mai puțin confrații lui, unii spăimîntați pînă la terifianță, ca ?i Mure?an, de vedeniile din capul lor. Aceasta e prima parte de emfază a titlului (una din ultimele variante de titlu, Întoarcerea fiului risipitor, măcar că ?i ea destul de grandilocventă în pretenția parabolică, era, totu?i, mult mai modestă): intrarea voluntară (dar ?i bovarică) în cercul celor ce scriu cu cuvinte-atentat, cu vorbe etilice. E drept că alcoolul lui Mure?an e mai degrabă o băutură profetică decît una de boemă (de?i cam într-acolo vrea toată lumea să-l trimită, în compania ?i-n tradiția narcomanilor de etile, din care-?i face el însu?i o listă de empatii), o băutură, a?adar, care traduce spasmatica viziunii ?i vorbirii, regimul de incandescență ?i violență al creativității, profetismul său rămîne o strictă ceremonie a intensității (vizionare ?i discursive). El nu profesează oracularități ?i nu face mesianisme, ci doar focalizează o condiție în care damnarea e iluminare, suferința trece în extaz iar extazele trec subit în tragic. E un dionisiac al suferinței ca scenariu existențial, un orgiastic al traumei cantabile, un poet care face din viziune un ritual ?i din ritual o incantație fantasmatică ?i un reportaj de vedenii. A doua măsură de emfază nu e cu nimic mai mică decît prima: dacă-ntr-adevăr cartea îți ia mințile, cu ce să mai scrii despre ea? Chiar dacă nu pe față, Ion Mure?an refuză altfel de critică decît cea de identificare totală, critica de beatitudine. Ce sugerează el e să citim cartea ?i să ne trezim cînd ?i cum putem din mahmureala post-lectură. Amîndouă pretențiile acestui titlu-manifest (titlu-poetică) mi se par exagerate, măcar că efectul jocului din titlu ?i-a atins eficiența.
Tehnic vorbind, ?i poemele lui Ion Mure?an pornesc, după recomandarea lui Camil Petrescu, de la un prag necesar al realului, de la un memento al cotidianității. Rare cazuri în care pornirea să nu fie strictă notație, decupaj imediat de cadru cotidian (dacă retorica împinge această secvență-premisă mai încolo, ea e recuperată), cu detaliere cît mai concretă, de?i concisă, concentrată ?i densificată. De regulă, e un mic aranjament de scenografie, căci Ion Mure?an î?i pune poemele pe o scenă de cotidian (iar cîrciuma e o eficientă scenogramă), arătînd gust teatral. Dar această definire de cadru nu e decît o micro-topografie pentru epifanii fantasmatice. Limitele ?i condiția lui sunt sparte brusc, prin viraje sau convertiri instantanee, brutale, cu viteza cu care se mi?că, să zicem, caleidoscopul imagistic al lui Leonid Dimov (”brusc” e o indicație nu doar redundantă, ci aproape fatală). Doar că la Ion Mure?an nu de un caleidoscop e vorba, ci de reportajul unei fantasmări coerente, centrate pe un element (uman sau de cadru, ambele, după cum a constatat încă de la debut Aurel Pantea ?i au reconstatat acum Iulian Boldea – vorbind de o ”ambianță carnavalesc-dostoievskiană” /Apostrof, nr. 1/2012/ ?i Alex Goldi?, de extracție dostoievskiană). Mecanismul acestei subite subvertiri stă, de regulă, fie într-o violentare paradisiacă a infernalelor, fie într-o procesare demonică a angelicelor. Trecerile de la un regim la altul au viteza fulminanței, a?a încît reportajul lui Mure?an dă impresia că abia reține cîteva secvențe din procesualitatea himerică la care e martor. Această regie de suspens-uri a consemnării (în poemele lui Mure?an e mai totdeauna un spion, un reporter care filmează; cîteodată e chiar poetul), această parțialitate a ”relatării de la fața locului” e, de fapt, un mecanism de intensificare a tensiunii vizionare; oricîte grozăvenii ar rula în poem, acesta pare a nu spune decît o parte din ele, ca ?i cum viteza halucinației ar determina o poetică a elipsei. Poemele, oricît de detaliate, nu saturează viziunea, n-o epuizează, astfel încît fondul acesteia abia pare atins.
Spargerea cadrului real, criza fantasmatică a realului are loc, de regulă, fără preaviz. E o transpoziție brutală a notațiilor în regim de halucinație, după care urmează un proces de accelerație în care fenomenalitatea imaginației e cuprinsă de o febră aproape de delirul fantasmatic: ”?i pînă la amiază ora?u-i ca purpura./ Pînă la amiază de trei ori se face toamnă,/ de trei ori se face primăvară,/ de trei ori pleacă ?i vin păsările din țările calde” (Poemul alcoolicilor). Viteza ”fenomenală” devine pură frenezie imaginativă ?i consemnativă, beție ”futuristă” a prefacerilor: ”iată cum trebuie să se fi petrecut faptele:/ tîmplarul dă cu rindeaua pe scîndură ?i plănuie?te să facă o masă pentru/ Guleratul, dar n-apucă luciu să-i dea pînă ce scîndurii/ la celălalt capăt îi cresc rădăcini, ?i iar ia securea în mînă ?i taie ?i taie,/ dar scîndura face ramuri ?i frunze la celălalt capăt. Atunci tîmplarul ia cuie din/ gură în mînă, ridică ciocanul,/ dar el, Guleratul, uită atîta de repede,/ încît cuiele se topesc ?i se-nro?e?te ciocanul ?i se face potcoavă” etc. (Guleratul). Asemenea crize de accelerație imaginativă duc poemele în pragul vertijului vizionar, alternînd viteza ceremonialică a fantasmării cu precipitări ?i irupții. Grila de procesare rămîne, totu?i, alternanța, pendularea între real ?i himeric, pe un scenariu de treceri dintr-o dimensiune ?i condiție în alta. Uneori acest scenariu e mai transparent, mai metodic în spărturile ?i în epica metamorfozelor, precum ?i a schimbărilor de perspectivă. Un poem aproape demonstrativ în acest sens e Bătaia, cu secvențe ”naturaliste” ce se deschid brusc spre halucinație ?i cu o epică duală a situațiilor: ”Îl prinde iar pe cheluț de urechi ?i-l scutură,/ apoi îl sărută apăsat pe gură,/ apoi face un pas înapoi,/ ca ?i cum ar vrea să-l admire/ ?i-i dă un pumn în nas, cu toată puterea./ Plici! Face capul cheluțului pe ciment./ L-ai mîncat fript – zice chelnerul – l-ai mîncat fript, uite/ cum îi bulbucă sîngele pe nas!// Brusc, cheluțul e de trei săptămîni în sanatoriu, stă pe balcon/ înfă?urat în pături din păr de cămilă, prive?te munții înzăpeziți” etc. Reportajele acestea senzaționaliste de crî?mă nu sunt însă pure emisiuni de fapte diverse, căci cheluțul bătut de inginer devine chiar poetul (sau poetul martor devine cheluțul victimă), iar halucinația celui dintîi se suprapune peste a celuilalt (cădere, pe jumătate, în copilărie), contopindu-se ?i despărțindu-se din nou (Ion Mure?an se joacă mereu cu identitățile ”naratorilor” ?i ”personajelor”). Din martor, poetul devine victimă, iar această identificare/asumare e cel mai spontan indiciu al fondului compasional pe care evoluează lirismul lui Ion Mure?an (sunt ?i indicii mai retorice, mai programatice).
Jocul de perspective, realistă ?i halucinatorie (căruia i-a dat o atenție aparte Mihai Iovănel, relevînd procedeul filmic al suprapunerii imaginilor), e dublat de o alternanță ?i mai dramatică (asta fiind mai degrabă spectaculară), cea dintre terifianță ?i candoare, dintre atrocitate ?i suavitate. Alex Goldi? a subliniat ”amestecul oximoronic de delicatețe ?i cruzime” din care sunt făcute imaginile (?i-n care se consumă viziunile), dar simbioza atrocitate-suavitate funcționează ?i-n jocul ”rescrierilor”, al recondiționărilor formale, ca ?i în alternanța de infantilizări (a vocii, perspectivei sau scriiturii) ?i erupții violente de imaginar. Juxtapunerile dintre halucinație ?i reportaj, după care funcționează motorul imaginativ, sunt agravate de cele dintre condiția inocentă a formei ?i condiția atroce a substanței puse în ea: ”Mie în somn mi-au înghețat mîinile./ pentru că în somn e foarte frig./ M-au trezit ?i mi le-au tăiat.// Dormi, puiul mamii, dormi!// Mie în somn mi-au înghețat picioarele,/ pentru că în somn e foarte frig./ M-au trezit ?i mi le-au tăiat.// Dormi, puiul mamii, dormi!” etc. (Cîntec de leagăn). Incantația de tandrețe e, de fapt, o incantație de moarte, iar forma candidă se încarcă de funest. Marele spectacol parabolic din Întoarcerea fiului risipitor e ?i un spectacol de perspective ?i de atitudini, menit, probabil, a fi ”sinteza mure?eană” a scenariilor expiative ?i de iluminare (dar acesta nu e un poem ce poate fi subiectul incidental al unei recenzii). Scenariul final, filmul zilei învierii din Ci eu singur sub pămînt, s-ar fi putut opri mai repede (?i ar fi fost mai dramatic, desigur), dar atunci n-am fi participat la franciscanismul absolut al compasiunii. Căci aceasta e, de fapt, materia cu care lucrează Ion Mure?an: nu alcoolul halucinației, ci acela al compasiunii tragice.

Ion Mureşan, cartea Alcool, Editura Charmides, Bistrița, 2010