Cronica literară
Bogdan Crețu

ISTORIA PE ÎNȚELESUL TUTUROR. DESTINE ÎN OGLINDĂ: DIMITRIE CANTEMIR ŞI NICOLAE MAVROCORDAT

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2012

Întâmplarea face că predau, de câțiva ani, la Facultatea de Litere a Universității din Iaşi, cursul de literatură veche. Ştiu, prin urmare, câte reticențe există printre cei tineri față de acest domeniu insuficient studiat şi valorificat. Dar aceleaşi rețineri le au şi cititorii experimentați şi chiar criticii literari. Perioada veche presupune o pregătire aparte şi obligă la interdisciplinaritate. Pentru a nu comite eroarea de a pretinde operelor vechi să răspundă dilemelor şi aşteptărilor noastre, să facă față exigențelor noastre şi să se exprime pe măsura sensibilității noastre de indivizi care trăiesc bine plasați într-o cu totul altă epistemă, cercetătorul scrupulos trebuie să refacă, pe cont propriu, o întreagă epocă, cu toate codurile sale morale, religioase şi simbolice, cu toate valorile şi cutumele sale, cu tipul său de cunoaştere şi cu modul propriu de a înțelege lumea. Altfel, simplificăm inevitabil operele sau, în cel mai bun caz, aplicăm asupra lor grile de lectură şi metodologii față de care ele rămân indiferente; ori comitem analize pe text istețe, pierzând totuşi sensul originar. Pe scurt, literatura veche este un domeniu în sine. Ceea ce, probabil, a şi izolat-o într-un cerc de inițiați, într-o castă a specialiştilor. Atunci când apar sinteze care atacă subiecte din vechea cultură românească, ele sunt prizate cu prudență, receptarea fiind discretă. Cititorul obişnuit trebuie luat cu uşurelul pentru a prinde gustul pentru asemenea lecturi care cer maturitate, de nu chiar o anumită „perversitate” sau, ca să rămân decent, experiență livrescă.
Cazul Cantemir este ceva mai special. Cu el ne mândrim, adesea îi fetişizăm opera, dar întârziem să o edităm până la capăt, la un nivel academic satisfăcător. Şi totuşi, autorul Istoriei ieroglifice nu este cel mai nefericit. De curând, au apărut câteva studii care au avut darul de a-l readuce în discuție la modul serios. Pe plan internațional, impactul cel mai mare l-a avut, fără doar şi poate, CD-ul lui Jordi Savall şi al ansamblului Hesperion, realizat în anul 2009, care readuce în actualitate activitatea de muzicolog şi de compozitor a principelui Cantemir. Tot în 2009 a apărut în Franța cartea lui Ştefan Lemny, Les Cantemir: l’aventure européenne d’une famille princière au XVIIIe siècle, tradusă prompt, în 2010, la Polirom. Merită menționată şi culegerea Neamul Cantemireştilor. Bibliografie, coordonată de acad. Andrei Eşanu şi apărută la Chişinău, în 2009. În 2011, la editura Humanitas a ieşit şi o interesantă sinteză semnată de un tânăr istoric, cunoscător al limbii greceşti, Tudor Dinu: Dimitrie Cantemir şi Nicolae Mavrocordat. Rivalități politice şi literare la începutul secolului XVIII. Autorul recidivează, după un alt consistent studiu dedicat lui Mihai Viteazul, ca erou al eposului grec (2008).
Ideea de bază a recentului studiu este punerea în oglindă a destinelor a doi cărturari cu ambiții şi importante cariere politice: pe de o parte, Dimitrie Cantemir, care s-a bucurat foarte puțin de statutul de domnitor al Moldovei, pe de alta Nicolae Mavrocordat, care a ocupat, în repetate rânduri, tronurile Moldovei şi al Țării Româneşti. De regulă, primului i se exagerează activitatea politică, în baza operei cărturăreşti de mare diversitate şi acoperire, celui de al doilea i se minimalizează contribuțiile ca domnitor, fiind el primul domn fanariot şi i se ignoră opera, scrisă în limba greacă. La o primă vedere, am putea spune că Dimitrie Cantemir reuşeşte ca scriitor, istoric, filosof, dar eşuează ca domnitor (ceea ce îl frustrează permanent), pe când Nicolae Mavrocordat reuşeşte ca domnitor, dar eşuează ca autor, scriind mai puțin decât cultura şi calitățile sale i-ar fi permis. Două destine în negativ, aşadar.
Studiul lui Tudor Dinu îşi propune să prezinte, în paralel, viețile şi operele celor două personalități ale istoriei noastre, amplasându-le în contextul epocii lor. Ca şi în cartea lui Ştefan Lemny, este vorba de o permanentă raportare la principalele evenimente politice şi culturale ale începutului de secol XVIII, care are darul (şi, probabil, şi intenția) de a demonstra că ideea înapoierii culturii române față de cele din răsăritul european este o prejudecată nedocumentată. De altfel, nici nu funcționa pe atunci criteriul național în delimitarea unei culturi, de vreme ce limbile greacă, slavonă, latină erau încă limbi de circulație internațională, iar coagulantul îl reprezenta coloratura religioasă.
Cum acesta este scenariul, să vedem care este registrul în care el este pus în pagină. Tudor Dinu alege să scrie un eseu biografic relaxat, vioi, eliminând aparatul de note şi folosind o bogată bibliografie ale cărei urme sunt de căutat în subtext. Este o soluție potrivită pentru o carte care vrea să se adreseze nu atât specialistului, cât unui public cât mai larg, transformând ceea ce putea fi un studiu riguros, încheiat la toți nasturii, într-un discurs accesibil, nu lipsit de vino-ncoa’. Eu unul regret că autorul nu a ales calea mai aspră, mai „antipatică”, chiar cu riscul de a-l îndepărta pe cititorul neinițiat. Cantemir are nevoie de studii chiar aride, care să defrişeze un domeniu încă necercetat până la capăt. Dacă sinteza lui Ştefan Lemny pune față în față destinul tatălui şi al fiului (Antioh Cantemir), dar într-o tratare academică, într-o tentativă exhaustivă de a epuiza sursele de documentare, cea a lui Tudor Dinu se apropie de tradiția biografiilor nu romanțate, cât de popularizare (cum ar fi lucrarea mai veche a lui Constantin Măciucă, pe care însă o depăşeşte net în ceea ce priveşte interpretările operelor). Ceea ce nu înseamnă că ea nu se citeşte cu profit şi de către cei bine orientați în domeniu.
De altfel, structura cărții previne de la bun început asupra registrului în care este redactată: înaintea fiecărui capitol este plasat, ca în romanele foileton parcă, un rezumat al evenimentelor reconstituite. În plus, primul paragraf al cărții lămureşte cu totul un cititor atent: „În octombrie 1691 beizadeaua Antiohie se îndrepta spre Stambul, în fruntea unui pâlc de oşteni de încredere ai lui Vodă Constantin. Pretutindeni trecătorilor le luau ochii cei patruzeci de armăsari înspumați din hergheliile domneşti ce însoțeau alaiul. Moldova era vestită din vechime pentru caii săi pursânge aflați la mare căutare în imperiu şi râvniți ca peşcheş de orice demnitar otoman. Antioh urma să îl înlocuiască la Țarigrad pe mezinul Dimitrie pentru a chezăşui astfel fidelitatea domnului Moldovei față de Înalta Poartă, tot mai suspicioasă cu voievozii autohtoni. Dar de ce era nevoie de atâția telegari fără călăreț, mânați din urmă de un rândaş? Oare nu se pregătea o trădare, se întrebau binevoitorii, care ştiau că orice denunț bine ticluit putea să le aducă un câştig însemnat. Cel mai dornic de astfel de pâri era Vodă Brâncoveanu, domnul Țării Româneşti, chinuit de o ură neîmpăcată împotriva Cantemireştilor şi care şi-ar fi dorit să transforme Moldova într-un protectorat valah. Cu trei ani în urmă dăduse greş cu uneltirile sale, iar acum nădăjduia că a venit clipa să îşi spele ruşinea. Prin capuchehaia sa se plânsese la caimacam că Vodă Constantin, gata să se hainească, l-ar trimite zălog nu pe fiul său bun, Dumitraşcu, ci pe un băiat de pripas de prin Moldova. Învinuirea se dovedise imediat fără temei, ceea ce nu făcuse decât să sporească îndârjirea Brâncoveanului.” Este un bun început pentru un roman istoric, mai degrabă decât pentru un studiu sec. Ceea ce ne spune că avem de a face cu o reconstituire pe baza unor documente puse cap la cap, dar legate între ele şi cu ajutorul imaginației. Dar cine pretinde că aceasta poate lipsi dintre instrumentele istoricului sau ale criticului literar se înşală. Oricum, merită notat şi efortul de a adecva stilul unei perspective simili-ficționale: nu doar că vocea narativă este una destul de bine individualizată, străină de impersonalitatea discursului ştiințific, dar se străvede străduința de a tinde către expresivitate: Antioh trebuie să „chezăşuiască” obediența părintelui față de sultan, Vodă Constantin este acuzat că s-ar fi „hainit” ş.a.m.d. Acestea sunt, de regulă tertipuri care impun un ton familiar şi care îi fac cu ochiul cititorului în romanul istoric, evitate de sinteza istorică.
Lui Tudor Dinu însă i se potriveşte acest mod de a reconstitui trecutul. Mai ales că nu se îndepărtează de documente. Deşi par aproape personaje, figurile istorice care se perindă prin paginile cărții sunt foarte apropiate de modelul lor real, aşa cum îl cunoaştem din alte surse. Autorul ştie ce să aleagă, are spirit critic şi poate lua poziții tranşante față de anumite interpretări, formulează opinii ferme şi nu îi lipseşte curajul de a tranşa lucrurile când este cazul. Cartea cuprinde una dintre cele mai bune evocări ale marelui dragoman Alexandru Mavrocordat (Camilorpardalul din Istoria ieroglifică), tatăl lui Nicolae, cel care îşi educă fiii în ideea de a deveni domnitori ai Țărilor Române. Judecățile nu sunt schematice, ci, amplasate în contextul lor firesc, pline de nuanțe. Dacă Dimitrie Cantemir îi făcuse diplomatului savant, pe care l-a avut profesor la Academia Patriarhiei din Constantinopol, un portret în tuşe groase, înfățişându-l ca pe un individ acaparat de lăcomie, Tudor Dinu explică aparenta cupiditate a grecului: „Cel care îşi dorea ocuparea unor funcții trebuia să accepte, printre altele, că principalul criteriu de promovare ierarhică îl constituia peşcheşul pe care era dispus să îl plătească superiorilor săi şi că viitorul lui depindea pe de-a-ntregul de bunul lor plac. Iar acest lucru era în egală măsură valabil pentru un simplu slujbaş de provincie şi pentru marele vizir al împărăției. Aşa se şi explică permanenta preocupare a lui Mavrocordat de a acumula avere, ce nu trebuie pusă pe seama cupidității sale sau a faptului că avea o familie numeroasă, greu de întreținut.” Astfel explicate, lucrurile devin logice; unul dintre meritele cărții constă în faptul că nu îşi trădează niciodată subiectul, că respectă mentalitățile şi valorile epocii, fără a aplica „personajelor” o sită etică actuală, care nu le era specifică.
Sigur, atunci când fapte atestate sunt supuse unui scenariu „epic” de acest fel, spațiile albe, neacoperite documentar, se cer umplute cumva. Dar acest lucru nu se face niciodată în mod hazardat, speculațiile respectă fidel logica istoriei, cutumele vremii şi, mai ales, încearcă să nu trădeze profilul psihologic al „personajelor”. Istoricul se străduieşte să pătrundă în psihologia eroilor săi, iar comentariile sale nu sunt deloc stridente, nici atunci când e limpede că haina cercetătorului academic, care are restricții în a depăşi litera izvorului scris, îl strânge. Uneori însă devine limpede că ne aflăm pe terenul „parabiografiei”, ca să preiau denumirea unei metode care a dat roade foarte bune în cartea Ilinei Gregori, Ştim noi cine a fost Eminescu?. Nimic nu ne garantează, de pildă, că motivațiile şi trăirile lui Cantemir atunci când s-a hotărât să scrie Divanul au fost cele descrise de Tudor Dinu: „Campania din Serbia în care s-a aflat în primejdia de a-şi pierde viața şi în care a îndurat nenumărate privațiuni l-a făcut pe Cantemir să capete un acut sentiment al zădărniciei lucrurilor şi să mediteze îndelung la nestatornicia vieții. Frământat de aceste gânduri, de îndată ce a ajuns în siguranță la Adrianopole, s-a apucat să scrie o lucrare prin care oferea un răspuns şi o soluție la propriile întrebări şi tribulații din acea perioadă.” Dar ele nici nu trădează logica personajului. Istoricul este nevoit să brodeze cu ajutorul imaginației obiective şi să reconstituie lucrurile aşa cum este plauzibil ca ele să se fi petrecut. Pe de altă parte, Divanul este şi o legitimare afectată a ştiinței pe care tânărul principe reuşise să o adune până la 25 de ani. Dan Horia Mazilu a văzut în această lucrare echivalentul unui „doctorat”, iar Virgil Cândea nu a ezitat să discute despre un „manifest politic”, o tentativă a beizadelei de a se impune pe calea cărturărească, de a-şi crea o platformă politică publicând o carte erudită (de fapt, de o erudiție care profită de efortul altora de a aduna în dicționare tematice citate din clasici şi din teologi), oferind o lucrare pe măsura aşteptărilor. Una pe care, nu întâmplător, o semnează nu cu numele său simplu, ci cu cel de urmaş legitim la tronul Moldovei: Ioan Constantin voievod. De altfel, Tudor Dinu acceptă că este vorba despre „o antologie din operele altor autori, fără pretenții deosebite de originalitate”. Doar că motivațiile întocmirii unei astfel de lucrări trebuie să fi fost mai curând pragmatice decât de ordin existențial.
Dar acestea sunt amănunte. Cel mai interesant lucru în această lucrare ține de conceperea sa: punând față în față cele două personalități, autorul reuşeşte să creeze o epopee cu ritm şi tensionată din istoria noastră. Sigur, calibrul lui Cantemir şi al lui Nicolae Mavrocordat nu sunt egale: în timp ce primul dă opere majore, precum Istoria ieroglifică, al doilea redactează un scurt tratat intitulat Discurs/ diatribă împotriva tutunului. Pe de o parte, avem o operă labirintică, complexă, inovatoare, o capodoperă în felul ei irepetabil, pe de alta, un pamflet executat cu abilitate, dar fără miză importantă. Opera cea mai importantă a lui Nicolae Mavrocordat, Despre îndatoriri, are puncte în comun în special cu o scriere de tinerețe a lui Cantemir, Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago. Dar opera principelui moldovean o depăşeşte cu mult, nu doar în amploare, pe cea a fanariotului. Dacă unul a reuşit în plan cultural, fiind frustrat de ratarea în plan politic, celălalt a reuşit în plan politic, cochetând cu scrisul atunci când cariera politică era în impas.
Doar că, prezentând lucrurile astfel, trădez cumva intenția autorului. Tudor Dinu nu pune față în față cele două figuri pentru a le evalua comparativ. De altfel, o atare perspectivă ar fi abuzivă şi ar da satisfacție unei prejudecăți contemporane nouă. Cei doi cărturari şi domnitori nu făceau distincție între diferitele domenii în care se manifestau: a fi domnitor al Moldovei sau al Țării Româneşti nu reprezenta o activitate distinctă de aceea de a scrie cărți istorice, tratate morale etc. Gândirea lor era mult mai unitară decât putem concepe noi astăzi. Pe de o parte, Dimitrie Cantemir şi Nicolae Mavrocordat, ambii crescuți şi formați pentru a conduce, au parte de educații similare. Ei reprezintă, de fapt, acelaşi tip de intelectual, specific spațiului sud-est european, despre care Virgil Cândea a scris un studiu esențial.
Oricum, un astfel de eseu biografic comparativ ne ajută să înțelegem lucurile mai bine. La nivel formativ, între Cantemir şi Nicolae Mavrocordat nu sunt diferențe majore. Ambii sunt ortodocşi, ambii țintesc să devină domnitori, frecventează izvoare literare, religioase, filosofice, ştiințifice comune. Ei aparțin, de fapt, aceleiaşi culturi. Ceea ce ne permite să formulăm o ipoteză doar aparent teribilistă: prin acoperirea sa, prin dimensiunile operei sale, prin modelele de la care porneşte, Cantemir nu este un produs al culturii române. Cel puțin nu exclusiv. Au mai sugerat-o, timid, un G. Ibrăileanu sau, în termeni mai apăsați, Pompiliu Eliade ori Petru Caraman. Dar un lucru nu a scăpat nimănui: faptul că, atunci când scria Istoria ieroglifică, de pildă, Cantemir nu avea o tradiție în cultura română, la care să se raporteze, cu care să intre în dialog. Sursele sale sunt dintre cele mai diverse, orientale, est-europene şi occidentale deopotrivă. Antice, medievale, dogmatice şi raționaliste. Creştine, eretice sau pur şi simplu pre-creştine. Privit în contextul culturii române de la finele secolului al XVII-lea – începutul celui de al XVIII-lea, Cantemir marchează o ruptură categorică față de un trecut lipsit de conştiință artistică. Plasat însă într-un cadru mai generos, al culturii europene, el pare la locul lui. Cantemir este mai degrabă un scriitor european decât unul român. Acest lucru nu trebuie să ne deranjeze, ci, dimpotrivă, să ne bucure. Odată cu el, devenim şi noi europeni cu câteva secole mai devreme.
Ca să mă întorc la studiul lui Tudor Dinu, trebuie să precizez faptul că, dacă nu aduce contribuții reale la nivel documentar, el are meritul de a aşeza discuția privitoare la începuturile culturii noastre pe un făgaş plauzibil. Şi de a readuce în actualitate o epocă pestriță, în care atitudini obtuze, retrograde, coabitau cu altele rafinate, în care ignoranța generalizată avea o răscumpărare în erudiția unor cărturari care au creat, de fapt, cultura română. Dimitrie Cantemir este cel mai important dintre aceştia, dar ca el ar fi putut fi şi Nicolae Mavrocordat (şi într-o bună măsură chiar este). Oricum, publicul privilegiat al acestei sinteze are posibilitatea de a descoperi o lume fascinantă, cu totul diferită de ceea ce credem noi despre ea; şi, dacă domnitorul autothton îi este mai familiar, se poate convinge că fanariotismul, blamat cu patimă atâta timp, nu reprezintă chiar cel mai rău lucru care ni s-a întâmplat. Cultural cel puțin, el a fost o şansă pentru Țările Române.

Tudor Dinu, Dimitrie Cantemir şi Nicolae Mavrocordat. Rivalități politice
şi literare la începutul secolului XVIII, Editura HUMANITAS, 2011