Cronica literară
Andreea Răsuceanu
SUB ZODIA LUI MIRCEA NEDELCIU
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2012
Fără îndoială, un prim atu al cărții Adinei Dinițoiu îl constituie un aparat conceptual solid, la zi, dar şi o vădită capacitate de a glisa între diverse metode (critică şi istorie literară, sociologie, comparatistică) în scopul unei abordări şi contextualizări a operei lui Mircea Nedelciu de o complexitate fără precedent în critica românească. Aşa cum o remarca şi Adriana Babeți, într-un citat de pe coperta a IV-a a cărții, studiul de față impresionează prin minuție, prin complexitatea documentării şi capacitatea de analiză şi sinteză a concluziilor acesteia.
Datorită asumării unei abordări „cuminți”, nu tematice, ci cronologice, care ar fi putut constitui un potențial dezavantaj al cărții, imaginea universului literar nedelcian (ca şi a contextului în care se nasc atât opera nedelciană, cât şi fenomenul textualismului optzecist) se construieşte treptat, autoarea devoalând pe rând informații ce pornesc de la constituirea generației „revoltate”, care avea să schimbe spectaculos direcția literaturii, cotind dinspre „cumințenia” generației ’70 spre experimentalism şi tehnici textuale tributare teoriei literare la zi, pe care o parte dintre optzecişti o devorează pentru a o discuta şi aplica ulterior în propriile opere. Astfel, primele capitole ale cărții, teoretice, oferă o imagine clară a contextului în care va lua naştere unul dintre cele mai spectaculoase fenomene literare din literatura română, o generație comparată (şi datorită unei „certe conştiințe şi vocații teoretice”, cum punctează Carmen Muşat, dar şi unei „conştiințe a apartenenței de grup”, după Monica Spiridon) cu generația ’30. O situare în context a apariției grupului optzecist, mizând pe elemente de istorie literară, care dovedesc din nou o documentare scrupuloasă a autoarei, vizează deopotrivă cele dintâi manifestări ale acestuia (în cele câteva cenacluri din anii ’80, dar şi în reviste puternice, precum celebra Contrapunct, a cărei redacție angrenase multe dintre numele importante ale generației optzeciste), dar şi evoluții ulterioare ale scriitorilor, mergând până la o analiză a Desantului ’83, menită să ofere, grație analizei comparate, o imagine a locului ocupat de Mircea Nedelciu în ierarhia grupului optzecist. De asemenea, ocupându-se de filiația telquelistă, de obsesia pentru limbaj şi posibilitățile subversive ale acestuia, autoarea stabileşte natura textualismului optzecist ca „telquelism francez, trecut printr-un unghi de refracție specific. Refracția într-un mediu socio-politic totalitar...”. Iar legătura cu politicul, preocuparea nedelciană pentru subminarea textuală (chiar rezistența textuală, cu un termen astăzi atât de discutat), instituirea acelei inginerii textuale văzute ca o armă îndreptată împotriva cenzurii aberante sunt elemente discutate pe larg, până la consecințele lor mai puțin faste, precum perceperea lor drept complice cu discursul oficial, în absența unui cititor afin, dispus la receptarea ironiei care dublează textul (de altfel, dinamitarea convențiilor literare prin folosirea lor excesivă, prin forțarea limitelor lor constituie o tehnică nedelciană predilectă, având în vedere că literatura are, în viziunea sa, un rol formator, deopotrivă al cititorului şi al omului în sine, un rol de igienizare mentală, de trezire a conştiinței, în scopul rezistenței la un regim opresiv şi aberant).
Cu siguranță că, în absența unei deschideri multidisciplinare şi a apetenței pentru explicarea amănunțită a întregului context socio-politic, a procesului complex, condiționat atât de elementul politic, cât şi de cel personal, biografic, care a însoțit naşterea fenomenului optzecist, dar şi a operei liderului său de atunci, studiul ar fi fost privat de adâncimea necesară pentru a oferi cititorului, avizat sau nu, o imagine adecvată asupra unuia dintre cele mai interesante episoade din istoria literară românească. În plus, aşa cum o remarcă Paul Cornea în Prefața cărții, în vânzoleala epocii în care trăim, amintirea lui Mircea Nedelciu riscă să fie estompată, poate şi în absența unor reeditări, dar şi reevaluări necesare, astfel că studiul de față redeschide o discuție necesară.
Cum spuneam şi mai devreme, opțiunea autoarei pentru o structură lineară, care vizează mai degrabă un criteriu cronologic, ar fi putut fi în detrimentul cărții, în absența unei mai spectaculoase organizări a materialului critic. Partea a doua a volumului, începând cu capitolul al V-lea, propune o analiză detaliată a prozei nedelciene, dublată de acel esprit de finesse deținut de autoare, observat de Paul Cornea în aceeaşi Prefață, dar şi de o profundă înțelegere şi empatie a acesteia față de opera lui Mircea Nedelciu. Propunând o reevaluare şi o repoziționare critică față de aceasta, autoarea purcede la analiza individuală a textelor, punându-le în legătură atât între ele cât şi, acolo unde este cazul, cu alte texte optzeciste, într-un demers comparatist. Dispunerea cronologică a acestora vizează o imagine amplă a evoluției prozei lui Mircea Nedelciu, de la „proza inaugurală” Aventuri într-o curte interioară la ultimul roman al acestuia, Zodia scafandrului, care anunța o nouă direcție a prozei nedelciene, ce implica elementul biografic, mai degrabă absent până acum din literatura sa, dar şi, cum observă Adina Dinițoiu, o deschidere fără precedent către simbolic. Metafora scafandrului susține două sensuri: pe de o parte, dimensiunea autobiografică, pe de alta, cea de profunzime/presiune, vizând deopotrivă socialul, ca şi biograficul, „corpul social”, ca şi cel individual; este vorba, deci, despre o dublă patologie, socială şi somatică, despre o dublă metaforă, a opresiunii socio-politice, dar şi a bolii invazive; senzațiile ce însoțesc imersiunea scafandrului în adâncuri reunesc, de altfel, conotații funerare: spaima de frig şi întuneric, dar mai cu seamă de necunoscut (autoarea identifică în începutul romanului semnele celei dintâi simptomatologii a bolii, transpuse literar în această metaforă extrem de sugestivă). Cazul acestui ultim roman, rămas neterminat, e discutat pe larg, deopotrivă la nivelul strategiilor narative şi al substratului său simbolic, metaforic, dar şi din punct de vedere al poveştii în sine a manuscrisului, demnă la rândul său de întreaga atenție a cercetătorului literar: publicat în anul 2000, imediat după moartea scriitorului, de către editura Compania, acesta ar fi putut să cunoască (aşa cum o sugera la un moment dat Gheorghe Crăciun, într-un articol din anul 2001, din revista Observator cultural) o nouă ediție, revizuită, cu toate însemnările, variantele de lucru existente în caietele scriitorului, care ar fi deschis poate o perspectivă nouă asupra direcției în care avea să meargă proza nedelciană.
Concluzia Adinei Dinițoiu, privitoare la acest ultim roman, este că „ne lasă să visăm asupra consecințelor ultime ale unei scriituri inconfundabile, în care textualismul e erodat treptat de biografie, de boală, iar limbajul dublu, cifrat, e ajuns din urmă, vertiginos, de libertățile democratice postdecembriste”. Enigma privitoare la o evoluție ulterioară a operei nedelciene e discutată de asemenea de autoare în termenii unei indubitabile ştiințe a prozatorului de a depăşi textualismul şi de a descoperi o nouă formulă care să conducă la scrierea unui roman fundamental, un „mare roman” care i-a fost refuzat însă de accidentul biografic, de dispariția prematură care învăluie în mister turnura textelor sale. Punând în legătură, cu empatie şi multă finețe, opera şi omul, vorbind despre instalarea treptată a unei boli care a declanşat o chinuitoare eroziune fizică, dublată de cea a forței creatoare, Adina Dinițoiu reuşeşte o analiză ataşantă, fascinantă deopotrivă pentru pasionații de proză nedelciană, dar şi pentru cei care vor să se inițieze în acest „caz al unui destin fracturat, care ne lasă melancolici”, capacitatea de a inocula cititorului, dacă nu sentimente de simpatie, cu siguranță un interes crescut față de scrierile lui Mircea Nedelciu, constituind încă una dintre calitățile de neignorat ale autoarei.
În siajul celor discutate de Adina Dinițoiu în studiul său, privitor la cele două tipuri posibile de lectură, după Nedelciu – lectura-torpoare (pasivă, de identificare) vs. lectura-întrebare (activă, implicată) – cu siguranță cartea sa provoacă la cea de a doua, lansând ipoteze la care viitorii cercetători ai operei nedelciene cu siguranță se vor opri, provocând la o reevaluare a operei unuia dintre cei mai importanți scriitori ai generației ’80.
Adina Dinițoiu, Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în
fața politicului şi a morții, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2011
Datorită asumării unei abordări „cuminți”, nu tematice, ci cronologice, care ar fi putut constitui un potențial dezavantaj al cărții, imaginea universului literar nedelcian (ca şi a contextului în care se nasc atât opera nedelciană, cât şi fenomenul textualismului optzecist) se construieşte treptat, autoarea devoalând pe rând informații ce pornesc de la constituirea generației „revoltate”, care avea să schimbe spectaculos direcția literaturii, cotind dinspre „cumințenia” generației ’70 spre experimentalism şi tehnici textuale tributare teoriei literare la zi, pe care o parte dintre optzecişti o devorează pentru a o discuta şi aplica ulterior în propriile opere. Astfel, primele capitole ale cărții, teoretice, oferă o imagine clară a contextului în care va lua naştere unul dintre cele mai spectaculoase fenomene literare din literatura română, o generație comparată (şi datorită unei „certe conştiințe şi vocații teoretice”, cum punctează Carmen Muşat, dar şi unei „conştiințe a apartenenței de grup”, după Monica Spiridon) cu generația ’30. O situare în context a apariției grupului optzecist, mizând pe elemente de istorie literară, care dovedesc din nou o documentare scrupuloasă a autoarei, vizează deopotrivă cele dintâi manifestări ale acestuia (în cele câteva cenacluri din anii ’80, dar şi în reviste puternice, precum celebra Contrapunct, a cărei redacție angrenase multe dintre numele importante ale generației optzeciste), dar şi evoluții ulterioare ale scriitorilor, mergând până la o analiză a Desantului ’83, menită să ofere, grație analizei comparate, o imagine a locului ocupat de Mircea Nedelciu în ierarhia grupului optzecist. De asemenea, ocupându-se de filiația telquelistă, de obsesia pentru limbaj şi posibilitățile subversive ale acestuia, autoarea stabileşte natura textualismului optzecist ca „telquelism francez, trecut printr-un unghi de refracție specific. Refracția într-un mediu socio-politic totalitar...”. Iar legătura cu politicul, preocuparea nedelciană pentru subminarea textuală (chiar rezistența textuală, cu un termen astăzi atât de discutat), instituirea acelei inginerii textuale văzute ca o armă îndreptată împotriva cenzurii aberante sunt elemente discutate pe larg, până la consecințele lor mai puțin faste, precum perceperea lor drept complice cu discursul oficial, în absența unui cititor afin, dispus la receptarea ironiei care dublează textul (de altfel, dinamitarea convențiilor literare prin folosirea lor excesivă, prin forțarea limitelor lor constituie o tehnică nedelciană predilectă, având în vedere că literatura are, în viziunea sa, un rol formator, deopotrivă al cititorului şi al omului în sine, un rol de igienizare mentală, de trezire a conştiinței, în scopul rezistenței la un regim opresiv şi aberant).
Cu siguranță că, în absența unei deschideri multidisciplinare şi a apetenței pentru explicarea amănunțită a întregului context socio-politic, a procesului complex, condiționat atât de elementul politic, cât şi de cel personal, biografic, care a însoțit naşterea fenomenului optzecist, dar şi a operei liderului său de atunci, studiul ar fi fost privat de adâncimea necesară pentru a oferi cititorului, avizat sau nu, o imagine adecvată asupra unuia dintre cele mai interesante episoade din istoria literară românească. În plus, aşa cum o remarcă Paul Cornea în Prefața cărții, în vânzoleala epocii în care trăim, amintirea lui Mircea Nedelciu riscă să fie estompată, poate şi în absența unor reeditări, dar şi reevaluări necesare, astfel că studiul de față redeschide o discuție necesară.
Cum spuneam şi mai devreme, opțiunea autoarei pentru o structură lineară, care vizează mai degrabă un criteriu cronologic, ar fi putut fi în detrimentul cărții, în absența unei mai spectaculoase organizări a materialului critic. Partea a doua a volumului, începând cu capitolul al V-lea, propune o analiză detaliată a prozei nedelciene, dublată de acel esprit de finesse deținut de autoare, observat de Paul Cornea în aceeaşi Prefață, dar şi de o profundă înțelegere şi empatie a acesteia față de opera lui Mircea Nedelciu. Propunând o reevaluare şi o repoziționare critică față de aceasta, autoarea purcede la analiza individuală a textelor, punându-le în legătură atât între ele cât şi, acolo unde este cazul, cu alte texte optzeciste, într-un demers comparatist. Dispunerea cronologică a acestora vizează o imagine amplă a evoluției prozei lui Mircea Nedelciu, de la „proza inaugurală” Aventuri într-o curte interioară la ultimul roman al acestuia, Zodia scafandrului, care anunța o nouă direcție a prozei nedelciene, ce implica elementul biografic, mai degrabă absent până acum din literatura sa, dar şi, cum observă Adina Dinițoiu, o deschidere fără precedent către simbolic. Metafora scafandrului susține două sensuri: pe de o parte, dimensiunea autobiografică, pe de alta, cea de profunzime/presiune, vizând deopotrivă socialul, ca şi biograficul, „corpul social”, ca şi cel individual; este vorba, deci, despre o dublă patologie, socială şi somatică, despre o dublă metaforă, a opresiunii socio-politice, dar şi a bolii invazive; senzațiile ce însoțesc imersiunea scafandrului în adâncuri reunesc, de altfel, conotații funerare: spaima de frig şi întuneric, dar mai cu seamă de necunoscut (autoarea identifică în începutul romanului semnele celei dintâi simptomatologii a bolii, transpuse literar în această metaforă extrem de sugestivă). Cazul acestui ultim roman, rămas neterminat, e discutat pe larg, deopotrivă la nivelul strategiilor narative şi al substratului său simbolic, metaforic, dar şi din punct de vedere al poveştii în sine a manuscrisului, demnă la rândul său de întreaga atenție a cercetătorului literar: publicat în anul 2000, imediat după moartea scriitorului, de către editura Compania, acesta ar fi putut să cunoască (aşa cum o sugera la un moment dat Gheorghe Crăciun, într-un articol din anul 2001, din revista Observator cultural) o nouă ediție, revizuită, cu toate însemnările, variantele de lucru existente în caietele scriitorului, care ar fi deschis poate o perspectivă nouă asupra direcției în care avea să meargă proza nedelciană.
Concluzia Adinei Dinițoiu, privitoare la acest ultim roman, este că „ne lasă să visăm asupra consecințelor ultime ale unei scriituri inconfundabile, în care textualismul e erodat treptat de biografie, de boală, iar limbajul dublu, cifrat, e ajuns din urmă, vertiginos, de libertățile democratice postdecembriste”. Enigma privitoare la o evoluție ulterioară a operei nedelciene e discutată de asemenea de autoare în termenii unei indubitabile ştiințe a prozatorului de a depăşi textualismul şi de a descoperi o nouă formulă care să conducă la scrierea unui roman fundamental, un „mare roman” care i-a fost refuzat însă de accidentul biografic, de dispariția prematură care învăluie în mister turnura textelor sale. Punând în legătură, cu empatie şi multă finețe, opera şi omul, vorbind despre instalarea treptată a unei boli care a declanşat o chinuitoare eroziune fizică, dublată de cea a forței creatoare, Adina Dinițoiu reuşeşte o analiză ataşantă, fascinantă deopotrivă pentru pasionații de proză nedelciană, dar şi pentru cei care vor să se inițieze în acest „caz al unui destin fracturat, care ne lasă melancolici”, capacitatea de a inocula cititorului, dacă nu sentimente de simpatie, cu siguranță un interes crescut față de scrierile lui Mircea Nedelciu, constituind încă una dintre calitățile de neignorat ale autoarei.
În siajul celor discutate de Adina Dinițoiu în studiul său, privitor la cele două tipuri posibile de lectură, după Nedelciu – lectura-torpoare (pasivă, de identificare) vs. lectura-întrebare (activă, implicată) – cu siguranță cartea sa provoacă la cea de a doua, lansând ipoteze la care viitorii cercetători ai operei nedelciene cu siguranță se vor opri, provocând la o reevaluare a operei unuia dintre cei mai importanți scriitori ai generației ’80.
Adina Dinițoiu, Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în
fața politicului şi a morții, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2011