Cronica literară
Simona Vasilache

TENTATIVE DE A TRĂI

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2012

Le vent se lève... il faut tenter de vivre!, versul, straniu întrucâtva, al lui Valéry, însoțeşte, poate, cel mai bine, cartea de amintiri a doamnei Annie Bentoiu. Se schimbă vârstele, se schimbă vremurile şi, din fiecare, cum sună traducerea lui Doinaş la Cimitirul marin, „viața-şi cere partea”. Găsindu-şi, în orice împrejurare, un echilibru suplu, de care scârba zilei nu se prinde.
Aşa se face că paginile cuprinzătorului jurnal (Timpul ce ni s-a dat. Memorii, 1944-1947, şi 1947-1959, ediția a treia, Humanitas, 2011), răvăşitoare, deseori, nu sunt, niciodată, răvăşite. Au, dimpotrivă, ordinea, elegantă şi neostentativă, a secvențelor dintr-un film de artă. Se filmează, să zic aşa, în interior, şi în exterior. În lumea schimbătoare a unei adolescente de familie bună, crescută cu visuri şi cărți, şi în lumea istoriei prăbuşite. În familie, între prieteni, şi pe scena mare, deopotrivă a politicienilor care se succed, fără să aibă nimic în comun, şi a maselor foarte diverse. „Nu sunt decât un ochi”, spune, ca orice prozator din anii formării ei, Annie Bentoiu. Dincolo de celebrul din mine însumi nu pot ieşi, asumat, pentru întregul modernism, de prietenul Camil, e prezența, atoatestăpânitoare în memorii, a firescului. Ochiul vede fără să-şi impună şi, de cele mai multe ori, nu poate minți. Un astfel de obiectiv, care nu clipeşte şi nu lăcrimează, deşi i s-ar ierta, e privirea lui Annie Bentoiu. Alunecând, fără să franjureze imaginea, de pe cadre familiare pe perspective ample, exersând, subtil, psihologia mulțimilor şi înțelegând, cu asupră de măsură, rațiunile tuturor. De aici, pesemne, totala lipsă de agresivitate, de frustrare, de amărăciune, chiar, în rama unui parti-pris implicit, a unui pact nedezmințit niciodată cu valorile normale. Printre ele se află, iată, şi un stoicism al bunei-voințe. N-aş numi-o naivitate, fiindcă posesoarea acestor amintiri rescrise înțelege foarte bine, măcar de la un punct încolo, ce i se întâmplă, ce li se pregăteşte tuturor şi, vai, urmaşilor urmaşilor. Are, însă, un optimism moştenit şi cultivat de o şcoală severă, dar luminoasă. O vână care vine din secolul XIX, cu oameni care au crezut fără măsură în viitor. Şi ai căror nepoți mai speră, după două războaie fără nici o noimă, că istoria are un plan. Că lumea are nişte valori şi că ei au nu un destin, cum li se va dovedi, ci o menire.
Multe sunt, în memorii, figurile de profesoare şi de profesori. Nu ştiu cât au fost ele scrise pentru cei tineri, ştiu, însă, că ei le-ar putea citi cu un enorm folos. Nu atât documentar – deşi Annie Bentoiu îşi ajută memoria cu amintirile, scrise, ale altora şi cu surse recuperate după 1989, mărturii ale închisorilor – cât omenesc. Echilibrul distanțelor între oameni de vârste diferite, de păreri diferite, din medii diferite, făcând culoarea unei lumi nu ideale, dar acceptabile, pare, privind înapoi, pierderea cea mai grea. Locuitorii acestei lumi nu erau nici radicali, nici apatici. Erau rezonabili. Apărau idei, dar formau oameni. Cu toată suplețea intelectuală şi sufletească pe care o asemenea răspundere o implică. Fie că predau la Şcoala Centrală de Fete, sau la Facultatea de Drept, sau la Institutul Francez, profesorii lui Annie Bentoiu sunt stiluri. Fiecare merită, şi primeşte, o mică efigie. De care au parte, de altfel, toți oamenii cu vocație adevărată care intersectează aceste amintiri povestite.
Şi nu sunt rari, de la politicienii partidelor istorice, la tinerii cărora li se prevede un viitor strălucit. Colegi de şcoală, prieteni şi prieteni ai prietenilor, formând un cocon în care respiră şi marile familii, şi burghezia nou apărută, fac din mijlocul de secol, cu toate neliniştile, un răstimp fericit. E copleşitoare puterea lor de a se bucura de viață, de a relativiza răul care le cucereşte, treptat, redutele, prin presimțirea mai-răului care-i poate aştepta, de a putea pierde senini orice, mai puțin stima de sine. Singura formă de salvare pe care o cunosc e practicarea unor valori care-i reprezintă, printre care şi o inaderență la ura generală, la invidie, la ceea ce s-a numit „lupta de clasă”. Victime ale ei, nu se victimizează. Au, dimpotrivă, o reconfortantă vitalitate sub vremi. În care Annie Bentoiu vede o trăsătură națională: „Să sperăm? Suntem un neam ciudat, în care speranța renaşte ca iarba în fiecare primăvară. Poate că avem mai multă vitalitate decât energie, mai multă istețime decât minte; dar nici unul dintre noi nu crede cu adevărat că va trebui să moară.”
E, în titlul atât de bine ales al acestor volume, venind cumva din la vie qu’on mène, amestec de acceptare şi recunoştință, ceva aproape biblic. Şi nu mă gândesc, nicidecum, la Biblia poruncilor şi a pedepselor, ci la aceea a parabolelor. Spuse pe înțeles, fără superioritate, fără accentul unei lumi care s-a dus. Ci, mai totdeauna, cu încăpățânarea calmă a unei lumi care trebuie să trăiască. Încercând viața în toate gusturile ei.
Personajele primului volum trăiesc într-o Românie frumoasă, oriunde ar fi ea. Frumoasă şi în capitală, cu vitrine elegante, cu lumini, cu spectacole şi rendez-vous-uri, frumoasă şi în oraşele mici, de provincie, unde nu sunt doi meseriaşi de-un fel. Frumoasă, mai ales, la munte, în drumeții, în stațiuni, în vacanțe. Şi nu funcționează, cred, un idealism retrospectiv. Mai curând, e un fel de-a te simți bine în pielea ta, de a accepta lucrurile cum vin. Vremurile în care al doilea volum se adânceşte ne vor învăța, dimpotrivă, să trăim, cum se spune, în orizontul de aşteptare al catastrofei. Cu spaima, altfel zicând, a zilei de mâine.
Annie Bentoiu îşi croieşte memoriile – dintr-un material, poate, mult mai vast – în aşa fel încât să le lase lărgime. Nu reconstituie doar nişte epoci, una tulbure, alta tulburătoare, ci şi consecințele lor. Comentează puțin şi, când o face, nu e nici cicălitoare, nici frânată de părtinire. Doar foarte atentă la detalii şi la legături. La adevăr şi minciună.
În lumea nouă, în care ghilotinele cad imprevizibil, destrămând familii, lăsând oameni fără slujbă, ori fără libertate, unii aleg să se bucure, iar alții să nu se plângă. „Fie şi nedesluşit, simțeam că vom avea nevoie de multă forță morală, şi n-avea rost s-o risipim în văicăreli.” Subconştient funcționează, probabil, foste modele, din războiul abia încheiat, din mai vechile răfuieli ale perioadei legionare când, de fiecare parte a baricadei, învinşi şi învingători îşi duceau crucea fără murmur. Un fel de a suferi şi de a răbda pe care jumătate de secol de viață penibilă avea să-l şteargă cu totul.
Presărat cu mici poeme în proză – un portret al mamei, elvețiancă sobră rătăcită într-o lume de cancan, sau imaginea Dunării la Oltenița, Timpul ce ni s-a dat e şi o cronică, intimă, dar discretă, a supraviețuirii în familie. Familia înseamnă, după ce rădăcinile se duc, Annie şi Pascal Bentoiu, Marta şi Mircea Pop, cumnații fugind, în refugii literare, de un teribil destin personal. Rezistența în mic, în nuclee de încredere şi de tandrețe, devine forța care despică vremurile. Contrabalansând schimbările în rău pe care nici cel mai îngăduitor dintre cei formați în alte timpuri nu mai poate să le treacă cu vederea, sau să le creadă pasagere.
Timpul ce ni s-a dat este, pentru fiecare şi, cu atât mai mult pentru cei care au trecut prin răscruci, amestecat. A despărți bobul de neghină este, spune autoarea memoriilor, mai greu decât în poveşti, dacă vrei să o faci cu nuanțe, cu răbdare binevoitoare față de o istorie, nu o dată, brutală. Felul cum o priveşte Annie Bentoiu, fără patimă, fără ciudă ci, dimpotrivă, cu libertate, dovedeşte că toate capcanele unui sistem care a vrut să-i omoare sau să-i corupă pe cei ca ea au prins-o extrem, extrem de puțin.

Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat. Memorii, 1944-1947 şi 1947-1959, ediția a treia, Editura HUMANITAS, 2011