Cronica literară
Călin Stănculescu
PREMII, FESTIVALURI, RECOMPENSE...
Articol publicat în ediția Viața Românească 8-9 / 2008
Începutul de an fuse cât se poate de fast pentru tinerii cineaşti din România. După Ursul de Aur cucerit la Berlin, regizorul Marian Crişan dobândeşte cu Megatron al patrulea Palme d’Or la Cannes. Ceea ce este absolut remarcabil în această performanță este rapiditatea cu care atât regizorul, cât şi producătorul său, nimeni altcineva decât Anca Puiu, soția cunoscutului autor al filmului Moartea domnului Lăzărescu, au materializat un proiect prezentat juriului Centrului Național al Cinematografiei în sesiunea decembrie 2007 – ianuarie 2008. Nici trei luni de zile a durat drumul de la idee la performanță, lucru care spune multe despre forța de reacție a celor ce vin din urmă pentru a se afirma nu numai pe ecranele din țară, dar şi la prestigioase competiții internaționale.
O poveste simplă – un puşti îşi petrece ziua de naştere la un McDonald şi cu acest prilej încearcă să-şi împace părinții –, i-a adus lui Marian Crişan succesul într-o competiție puternică şi prestigioasă.
La începutul lunii mai a avut loc la Bucureşti şi în alte mari oraşe din țară Festivalul Filmului European, organizat de Institutul Cultural Român, Uniunea Cineaştilor şi Muzeul Satului. Pe lângă multe filme europene de valoare am văzut un excepțional film documentar semnat de Thomas Ciulei, Podul de flori, alte filme de ficțiune, de cineaşti români, nefiind selectate la această manifestare.
Filmul lui Thomas Ciulei a obținut până în momentul premierei de la Studio două importante premii la Paris şi la Wiesbaden. De trei ani, Costică Arhir din satul Arcui îşi creşte singur cei trei copii, soția fiind plecată la muncă în Italia pentru a câştiga sprijinul economic necesar supraviețuirii familiei. Timp de patru luni Thomas Ciulei filmează viața acestei microcomunități şi rezultatele ating granițele capodoperei. Cineastul nu urmăreşte pitorescul din realitate, nici nu exploatează patetismul situațiilor, efluviile de umanitate surprinse subînțelegând firesc credința, dragostea, munca, speranța şi împlinirea. Peisajul basarabean, locurile unde viețuiesc eroii filmului lui Thomas Ciulei sunt înregistrate cu toată forța lor picturală, ce subliniază o dată mai mult determinarea luptei pentru existență, pentru demnitate în condiții economice precare, privite nu de puține ori chiar cu umor de către protagonişti.
Thomas Ciulei reflectă cu intuiție şi inteligență artistică contrastele viețuirii în ruralitatea basarabeană, unde calculatorul coexistă în chip firesc cu ticurile gâştelor din ogradă sau cu puțin fiorosul păzitor al animalelor, pre numele său Tarzan….
Percepția realităților cotidiene evită detaliile sordide, alegând din fluxul existențial întâmplări şi evenimente relevante cu o inspirație de factură poetică, acest fapt neexcluzând meditația profundă asupra relațiilor umane, precum şi a valorilor perene ce-i animă pe membrii clanului Arhir.
Filmându-i pe cei care au rămas cineastul vorbeşte cu o deosebită forță de convingere despre cei care au plecat şi despre motivațiile lor. Şi, dacă în Republica Moldova sistemul comunist supraviețuitor a determinat ca peste 50 la sută din forța de muncă să emigreze, acest lucru trebuie să dea de gândit, şi asta nu numai guvernanților…
Regizorul Thomas Ciulei face parte dintre puținii cineaşti care meditează cu sinceritate la consecințele nefaste ale zilelor noastre. De aceea Podul de flori este un film care nu trebuie deloc ocolit.
Tradiționalul Festival al filmului Transilvania ajuns la cea de-a şaptea ediție a avut câteva spoturi extrem de spirituale legate de cifra şapte, recte James Bond…., dar printre evenimentele festivalului s-au numărat premierea actrițelor Catherine Deneuve şi Tamara Buciuceanu, precum şi a maestrului Radu Beligan pentru întreaga sa carieră. Tot aici a fost prezentat şi cel mai recent Palme d’Or cucerit de cinematografia românească.
O inițiativă meritorie a Ministerului Culturii a fost tot în luna mai acordarea Premiilor Naționale, bine susținute financiar, şi care reiau o tradiție interbelică, eveniment unde la categoria film şi televiziune a fost premiat regizorul Cristian Mungiu pentru al său de acum celebru film 4,3,2.
Din păcate, nominalizarea regizorului a fost unică, aşa că situația a fost cam adamică. Dacă televiziunile, cele particulare şi cea de stat, nu se pot lăuda decât cu difuzarea masivă, la proporții de acum industriale a prostului gust şi a maltratării limbii române, acest lucru trebuie deja să işte o contrareacție, pe care din nefericire nu o prea văd materializată. Un excelent profesor al multor promoții de filologi români, profesori, ziarişti, oameni chiar de televiziune, ne povestea la o nostalgică reîntâlnire cu membrii promoției ‘68, că la unele institute de învățământ superior se face Ecologie lingvistică. Se pare însă că mai-marii televiziunilor cu acoperire pe toată țara nu prea au auzit despre acest lucru, la urma urmei firesc, normal, şi care ar trebui să dea mai mult de gândit celor ce promovează incultura într-un ritm aproape stahanovist. Dar asta poate fi şi o bună plecare pentru o scurtă comedie. Doar ne-am specializat pe scurtmetraje de marcă.
Tot în luna mai un apreciat prozator român şi-a serbat şaptezeci de ani de existență fără ca această modestă aniversare să facă vâlvă. Mă gândesc la Horia Pătraşcu, autorul nu atât al binecunoscutei Reconstituiri, dar şi la autorul altor proze cu mare încărcătură ideatică, pline de subtile tâlcuri moralizatoare, care mai fiecare pot naşte capodopere cinematografice, dacă s-ar găsi şi regizorii apți să înțeleagă sensurile din spatele cuvintelor autorului. Cortul şi Tancul au fost nişte experimente nereuşite pe o proză strălucită şi toate aceste lucruri s-au întâmplat din marea generozitate a autorului care a oferit un credit fără granițe unor cineaşti aflați la primul film. Producțiile slabe care au rezultat din scriitura de cristal a autorului Reconstituirii rămân artefacte de conjunctură, care i-au adus prea puține satisfacții lui Horia Pătraşcu. Dar la cele şapte decenii pe care le-a aniversat recent – oare de ce TIFF nu s-a gândit şi la acest număr, să omagieze pe cineaştii aflați la cifra şapte, ca „prefix”? – Horia Pătraşcu rămâne acelaşi scriitor exemplar, puțin retras, cu un simț al umorului rar întâlnit pe meridianele noastre şi care a înnobilat arta cinematografică din țara noastră cu atribute rar de găsit în toate generațiile – altruism, ironie autoindusă, generozitate, hâtroşenie, şi o rectitudine de invidiat şi pentru viitori campioni ai gimnasticilor politice de pe plaiurile româneşti.
Un excelent documentarist şi-a serbat cei optzeci de ani de viață proiectând la Arhiva Națională de Filme un portret dedicat lui Dumitru Gusti. Mircea Popescu este autor a peste 100 de filme documentare, iar rememorarea vieții şi operei celui ce a înființat Muzeul Satului a stimulat şi nostalgia după alte opere de recuperare. Regizorul David Reu a scris o emoționantă carte de amintiri ale regizorului amintit, dar şi a ale operatorului care a filmat atât ultimele zile ale lui Dej, cât şi cele multe ale lui Ceauşescu:
Pantelie Tuțuleasa. Experimentul este instructiv, opera unui om dedicat culturii rămâne, iar cea a unui om dedicat conjuncturii se perimează, indiferent cât de mare a fost criminalul servit.
O poveste simplă – un puşti îşi petrece ziua de naştere la un McDonald şi cu acest prilej încearcă să-şi împace părinții –, i-a adus lui Marian Crişan succesul într-o competiție puternică şi prestigioasă.
La începutul lunii mai a avut loc la Bucureşti şi în alte mari oraşe din țară Festivalul Filmului European, organizat de Institutul Cultural Român, Uniunea Cineaştilor şi Muzeul Satului. Pe lângă multe filme europene de valoare am văzut un excepțional film documentar semnat de Thomas Ciulei, Podul de flori, alte filme de ficțiune, de cineaşti români, nefiind selectate la această manifestare.
Filmul lui Thomas Ciulei a obținut până în momentul premierei de la Studio două importante premii la Paris şi la Wiesbaden. De trei ani, Costică Arhir din satul Arcui îşi creşte singur cei trei copii, soția fiind plecată la muncă în Italia pentru a câştiga sprijinul economic necesar supraviețuirii familiei. Timp de patru luni Thomas Ciulei filmează viața acestei microcomunități şi rezultatele ating granițele capodoperei. Cineastul nu urmăreşte pitorescul din realitate, nici nu exploatează patetismul situațiilor, efluviile de umanitate surprinse subînțelegând firesc credința, dragostea, munca, speranța şi împlinirea. Peisajul basarabean, locurile unde viețuiesc eroii filmului lui Thomas Ciulei sunt înregistrate cu toată forța lor picturală, ce subliniază o dată mai mult determinarea luptei pentru existență, pentru demnitate în condiții economice precare, privite nu de puține ori chiar cu umor de către protagonişti.
Thomas Ciulei reflectă cu intuiție şi inteligență artistică contrastele viețuirii în ruralitatea basarabeană, unde calculatorul coexistă în chip firesc cu ticurile gâştelor din ogradă sau cu puțin fiorosul păzitor al animalelor, pre numele său Tarzan….
Percepția realităților cotidiene evită detaliile sordide, alegând din fluxul existențial întâmplări şi evenimente relevante cu o inspirație de factură poetică, acest fapt neexcluzând meditația profundă asupra relațiilor umane, precum şi a valorilor perene ce-i animă pe membrii clanului Arhir.
Filmându-i pe cei care au rămas cineastul vorbeşte cu o deosebită forță de convingere despre cei care au plecat şi despre motivațiile lor. Şi, dacă în Republica Moldova sistemul comunist supraviețuitor a determinat ca peste 50 la sută din forța de muncă să emigreze, acest lucru trebuie să dea de gândit, şi asta nu numai guvernanților…
Regizorul Thomas Ciulei face parte dintre puținii cineaşti care meditează cu sinceritate la consecințele nefaste ale zilelor noastre. De aceea Podul de flori este un film care nu trebuie deloc ocolit.
Tradiționalul Festival al filmului Transilvania ajuns la cea de-a şaptea ediție a avut câteva spoturi extrem de spirituale legate de cifra şapte, recte James Bond…., dar printre evenimentele festivalului s-au numărat premierea actrițelor Catherine Deneuve şi Tamara Buciuceanu, precum şi a maestrului Radu Beligan pentru întreaga sa carieră. Tot aici a fost prezentat şi cel mai recent Palme d’Or cucerit de cinematografia românească.
O inițiativă meritorie a Ministerului Culturii a fost tot în luna mai acordarea Premiilor Naționale, bine susținute financiar, şi care reiau o tradiție interbelică, eveniment unde la categoria film şi televiziune a fost premiat regizorul Cristian Mungiu pentru al său de acum celebru film 4,3,2.
Din păcate, nominalizarea regizorului a fost unică, aşa că situația a fost cam adamică. Dacă televiziunile, cele particulare şi cea de stat, nu se pot lăuda decât cu difuzarea masivă, la proporții de acum industriale a prostului gust şi a maltratării limbii române, acest lucru trebuie deja să işte o contrareacție, pe care din nefericire nu o prea văd materializată. Un excelent profesor al multor promoții de filologi români, profesori, ziarişti, oameni chiar de televiziune, ne povestea la o nostalgică reîntâlnire cu membrii promoției ‘68, că la unele institute de învățământ superior se face Ecologie lingvistică. Se pare însă că mai-marii televiziunilor cu acoperire pe toată țara nu prea au auzit despre acest lucru, la urma urmei firesc, normal, şi care ar trebui să dea mai mult de gândit celor ce promovează incultura într-un ritm aproape stahanovist. Dar asta poate fi şi o bună plecare pentru o scurtă comedie. Doar ne-am specializat pe scurtmetraje de marcă.
Tot în luna mai un apreciat prozator român şi-a serbat şaptezeci de ani de existență fără ca această modestă aniversare să facă vâlvă. Mă gândesc la Horia Pătraşcu, autorul nu atât al binecunoscutei Reconstituiri, dar şi la autorul altor proze cu mare încărcătură ideatică, pline de subtile tâlcuri moralizatoare, care mai fiecare pot naşte capodopere cinematografice, dacă s-ar găsi şi regizorii apți să înțeleagă sensurile din spatele cuvintelor autorului. Cortul şi Tancul au fost nişte experimente nereuşite pe o proză strălucită şi toate aceste lucruri s-au întâmplat din marea generozitate a autorului care a oferit un credit fără granițe unor cineaşti aflați la primul film. Producțiile slabe care au rezultat din scriitura de cristal a autorului Reconstituirii rămân artefacte de conjunctură, care i-au adus prea puține satisfacții lui Horia Pătraşcu. Dar la cele şapte decenii pe care le-a aniversat recent – oare de ce TIFF nu s-a gândit şi la acest număr, să omagieze pe cineaştii aflați la cifra şapte, ca „prefix”? – Horia Pătraşcu rămâne acelaşi scriitor exemplar, puțin retras, cu un simț al umorului rar întâlnit pe meridianele noastre şi care a înnobilat arta cinematografică din țara noastră cu atribute rar de găsit în toate generațiile – altruism, ironie autoindusă, generozitate, hâtroşenie, şi o rectitudine de invidiat şi pentru viitori campioni ai gimnasticilor politice de pe plaiurile româneşti.
Un excelent documentarist şi-a serbat cei optzeci de ani de viață proiectând la Arhiva Națională de Filme un portret dedicat lui Dumitru Gusti. Mircea Popescu este autor a peste 100 de filme documentare, iar rememorarea vieții şi operei celui ce a înființat Muzeul Satului a stimulat şi nostalgia după alte opere de recuperare. Regizorul David Reu a scris o emoționantă carte de amintiri ale regizorului amintit, dar şi a ale operatorului care a filmat atât ultimele zile ale lui Dej, cât şi cele multe ale lui Ceauşescu:
Pantelie Tuțuleasa. Experimentul este instructiv, opera unui om dedicat culturii rămâne, iar cea a unui om dedicat conjuncturii se perimează, indiferent cât de mare a fost criminalul servit.