AMINTIRILE DIN CIMITIRUL DE PIANE

Încă de foarte tânăr, Francisco Lázaro a deprins de la unchiul său meşteşugul tâmplăriei, cu gândul de a duce mai departe mica afacere a familiei şi de a asigura alor săi traiul de fiecare zi. Cei din familia Lázaro confecționau dintotdeauna tâmplărie pentru uşi, făceau reparații de mic mobilier sau dregeau câte o pardoseală deteriorată. Însă pasiunea tuturor erau, de generații, pianele. Căci, fără ca vreunul dintre ei să fi fost vreun virtuoz al instrumentului ori să se fi remarcat prin studii muzicale, toți bărbații Lázaro erau fascinați de repunerea în funcțiune a pianelor cu probleme. Din păcate, această muncă nu a adus niciodată suficienți bani, aşa că pasiunea, fără să fie uitată, a fost oarecum abandonată şi, într-un fel, exclusă; şi din casă, şi din atelierul propriu-zis. Însă în spatele acestuia, pe o uşă care nu se deschidea decât rareori, se afla cimitirul de piane. Un loc unde erau depozitate nenumărate instrumente muzicale, împreună cu piese disparate, provenite din mecanismele unor piane vechi, distruse în cele mai diferite circumstanțe şi menite a contribui la repararea, atunci când acest lucru era solicitat, a vreunei pianine sau chiar a câte unui pian cu coadă. Romanul tânărului scriitor portughez José Luís Peixoto, Cimitirul de piane, (apărut nu de mult şi în limba română, în reuşita traducere a Clarisei Lima), porneşte de la aceste amănunte, pentru a recompune, pe de o parte, istoria unei familii locuind de generații în cartierul Benfica, din Lisabona, iar pe de alta, pentru a combina această linie narativă cu o alta, legată de scurta carieră sportivă şi mai ales de moartea fulgerătoare a unui atlet, Francisco Lázaro, în timpul întrecerii de maraton din cadrul Jocurilor Olimpice de la Stockholm, din anul 1912. Utilizând în mod remarcabil tehnica fragmentului şi ştiind cum să conducă lungile secvențe de monolog interior ce definesc personajele şi configurează, de cele mai multe ori retrospectiv, întâmplările, Peixoto combină cele două fire narative pentru a defini, unul prin altul, cele două planuri şi a dezvălui măcar o parte a unei tragedii care, altfel, ar fi rămas uitată la rubrica faptului divers din ziarele vremii.
Publicat în anul 2006 şi venind după debutul impresionant al lui Peixoto, cu romanul Nici o privire (2001, încununat, de altfel, cu prestigiosul Premiu José Saramago, şi care l-a propulsat imediat printre cei mai reprezentativi autori ai tinerei generații literare din Portugalia), Cimitirul de piane confirmă nu doar talentul scriitorului, ci şi capacitatea acestuia de a construi o narațiune convingătoare, îmbinând accentele violente cu cele amuza(n)te, nu doar cu scopul declarat de a scrie o altfel de istorie de familie, ci şi pentru a sublinia numeroasele implicații, adesea ignorate de creatorii contemporani, ale relației tată-fiu, pe fondul unei Lisabone descrise, la rândul ei, cu o artă demnă de un continuator al lui Saramago sau Lobo Antunes. („Lisabona e limpezimea din aer. Lisabona e culoarea pătată a zidurilor. Lisabona e muşchiul proaspăt care creşte peste cel uscat. Lisabona e desenul crăpăturilor, ca nişte fulgere scurgându-se pe suprafața zidurilor. Lisabona e imperfecțiunea judicioasă.”)
Istoria familiei Lázaro beneficiază, în Cimitirul de piane, de două perspective care reflectă, fiecare în felul său, adevărul. Pe de o parte, aceea a tatălui, cel care are în vedere întâmplările care i-au marcat familia până la maratonul din 1912, iar pe de alta, cea a atletului Francisco, rememorându-şi întreaga existență de-a lungul cursei fatale de la Stockholm, fiecare kilometru al întrecerii fiind punctat de evenimentele esențiale ale copilăriei şi adolescenței sale. Cititorul va avea, astfel, în față, piesele unui veritabil puzzle, căci trebuie reținut şi faptul că Peixoto nu ordonează cronologic nimic, totul trebuind recompus, cu grijă şi răbdare, la capătul primei lecturi. În plus, există nu mai puțin de trei bărbați care poartă prenumele Francisco în familia Lázaro, astfel încât efectul de confuzie controlată (şi, uneori, menținută în mod deliberat de către autor!), are darul de a îngreuna lectura. Şi, pentru ca totul să fie şi mai complicat, Francisco Lázaro, tatăl maratonistului, este deja mort, însă acest amănunt nu-l împiedică să cunoască multe dintre evenimentele prin care trece familia sa, dar şi să vegheze oarecum asupra membrilor ei, ba chiar şi să o întâlnească pe nepoata sa, Iris, şi să discute cu ea, evident, nicăieri altundeva decât în cimitirul de piane, ascultându-i reproşurile: „Cel mai trist e să te minți pe tine însuți. E trist să-l vezi pe unchiul Francisco cum se pregăteşte să alerge la maratonul de la Jocurile Olimpice, fără să-ți aminteşti că niciodată, în nici o clipă, nu i-ai spus că eşti mândru de el. Tot ce a reuşit el a fost fără tine, împotriva ta”.
Structura romanului este, de altfel, circulară, căci în primul capitol e prezentată moartea lui Lázaro, tâmplarul pasionat de piane, dar şi naşterea nepoatei sale, în vreme ce în ultimul capitol, maratonistul Lázaro moare (deşi sperase să câştige o medalie şi să răscumpere, prin ea şi prin acest succes, toate eşecurile familiei sale), însă în aceeaşi zi se naşte fiul său, numit, desigur, tot Francisco. Astfel că, deşi cititorul află de la bun început dintr-o „Notă a autorului” că atletul participant la Jocurile Olimpice din 1912 nu va supraviețui cursei de la Stockholm, la nivelul universului ficțional al cărții, familia acestuia speră până în ultima clipă că totul va fi bine, aşteptând cu înfrigurare veşti de la cel plecat mai departe decât ajunsese vreodată oricare alt Lázaro, de la cel căruia cei mai apropiați nici măcar nu-i spuseseră că sunt mândri de el, iar când vor realiza asta, va fi deja prea târziu. Numai că tragedia morții lui Francisco – survenită din cauză că, fără să realizeze consecințele, pentru a-şi îmbunătăți performanța sportivă, tânărul ascultase sfatul cuiva şi se unsese pe tot corpul cu o alifie care, însă, îl împiedicase să mai transpire – este prezentată de aşa natură de Peixoto, încât cititorul să perceapă nu doar semnificația sumbră a stingerii unei vieți, ci, deopotrivă, să aibă viziunea ciclului neîntrerupt al existenței, căci la Lisabona se va naşte fiul celui decedat. Similitudinile merg chiar mai departe, căci fiecare Francisco Lázaro are un părinte mort de timpuriu, e ghidat în viață de un unchi rămas, în urma unor triste întâmplări, cu un singur ochi şi, la un alt nivel al semnificațiilor, fiecare descendent al familiei Lázaro va fi sfâşiat între două iubiri şi nu va putea niciodată să uite cimitirul de piane aflat în spatele unei uşi aproape întotdeauna închise din atelierul de tâmplărie. Semnificațiile se suprapun, însă, o dată în plus: bătrânul Lázaro recompune primele amintiri ale familiei, raportându-se la imaginea cimitirului de piane ca şi cum acesta ar fi însuşi cimitirul propriei sale tinereți (şi afectivități), iar rememorările nu sunt întotdeauna dintre cele mai frumoase, căci istoria familiei implică numeroase episoade de egosim dus la extrem, de violență domestică, de trădări şi pierderi, de însingurări şi regăsiri parțiale. Acelaşi lucru va fi făcut, după ani de zile, de fiecare dintre urmaşii lui, legați, fiecare în felul său, de cimitirul de piane, locul unde se retrag pentru întâlniri de dragoste sau doar pentru lecturi de dragoste – ori, alteori, pur si simplu pentru a se regăsi pe ei înşişi. În acest fel, devine clar că cimitirul de piane nu este un loc ca oricare altul, ci un adevărat spațiu mistic, capabil să adăpostească, printre resturi de instrumente muzicale sau mecanisme mai mult sau mai puțin utile din punct de vedere tehnic, cele mai frumoase amintiri şi cele mai scumpe momente ale întregii existențe a familiei Lázaro. Veritabilă metaforă a sufletului omenesc şi a unei familii aflate în dezagregare progresivă, în ciuda tuturor eforturilor pe care membrii săi le fac pentru a rămâne împreună, cimitirul de piane simbolizează, deopotrivă, tonalitatea narativă aleasă de autor pentru a exprima cât mai adecvat şi mai exact sensurile romanului său. Căci numeroasele fragmente ce compun această carte dobândesc, privite din acest unghi de vedere, o muzicalitate şi un lirism cu adevărat unice, fiecare pagină şi fiecare frază fiind îmbogățite cu noi înțelesuri, prin sugestiile ritmice sau contrapunctice pe care le implică: „În cea mai mare parte a timpului, tatăl meu făcea uşi şi ferestre, făcea taburete ca să se aşeze oamenii pe ele. Dar în visurile sale asculta piane, aşa cum ar fi ascultat imposibile iubiri. Când termina de reparat un pian, singur, fără să cunoască nici o notă, tatăl meu închidea tot atelierul ca să cânte, în mijlocul tâmplăriei, melodii pe care le cunoştea şi melodii pe care le inventa. I-ar fi plăcut poate să fie pianist, dar nu şi-ar fi permis visuri atât de înalte, nici măcar pe vremea când încă nu renunțase la toate visurile lui”.
Influențat de structura temporală a celebrului roman al lui Toni Morrison, Beloved, José Luís Peixoto îşi îmbogățeşte în permanență textul cu digresiuni ce relatează fapte din trecut, menite a oglindi – şi, implicit, a explica, măcar parțial – prezentul. Căci, în timp ce Francisco aleargă kilometru după kilometru pe străzile din Stockholm, el îşi retrăieşte, deopotrivă, trecutul, pentru a înțelege adevăratele resorturi ale devenirii sale, clipa revelației dovedindu-se a fi, la fel ca în romanul Un veac de singurătate al lui Gabriel García Márquez sau ca în Ficțiunile lui Borges, chiar aceea a morții. Uneori, tehnica postmodernă a autorului complică textul o dată în plus, Peixoto lăsând câte o frază neterminată, pentru a o continua după câteva pagini, tocmai pentru a da, în acest fel, impresia de autenticitate deplină: mai toate amănuntele descrise la prezent în timpul cursei de la Stockholm îşi găsesc un corespondent expus la timpul trecut, tocmai pentru ca Francisco să reuşească, finalmente, să înțeleagă cine este cu adevărat şi cum – şi unde – se situează el în contextul familiei din care face parte. În plus, includerea în text, de către autor, a câtorva fotografii menite a reprezenta personajele împiedică cititorul să-şi construiască imaginea proprie cu privire la atletul Francisco Lázaro şi la familia acestuia.
Cimitirul de piane se dovedeşte, astfel, a fi un text profund original şi, în egală măsură, profund experimental, romanul confirmând aserțiunea lui José Saramago însuşi, cel care vorbea cu entuziasm despre Peixoto, numindu-l „o revelație uluitoare a prozei portugheze”. Dar autorul cucereşte şi pentru că, deşi mare parte din acțiunea cărții este plasată în anul 1912 sau chiar înainte, există numeroase detalii care vorbesc despre diverse aparate casnice pe care personajele le folosesc zilnic şi care ar indica un timp al acțiunii apropiat mai degrabă de anii ’30 – ’40 ai secolului trecut. Familia Lázaro ne apare, astfel, a fi prinsă (şi surprinsă), în ansamblul ei, într-un adevărat tărâm al ambiguității, miza lui Peixoto fiind (devine, abia acum, clar!) şi aceea de a sugera cititorului lipsa de importanță a trecerii timpului. Sentimentele oamenilor sunt întotdeauna aceleaşi, la fel şi resentimentele sau prejudecățile lor, mai cu seamă dacă e vorba despre membrii aceleiaşi familii. Iar, ca să-l cităm pe José Luís Peixoto însuşi, „uneori, adevărul prozei contemporane trebuie căutat nu atât în subiectul în sine al unui roman, ci în modul în care autorul reuşeşte să-l transmită cititorului.”

José Luís Peixoto, Cimitirul de piane.
Traducere de Clarisa Lima, Editura Polirom, 2010