CEI CARE NU CRED TOT CRED. OPT MĂRTURII

Între genurile literaturii la persoana întâi, cu scrisoarea se petrece un salt, de la vorbirea cu tine însuți (cel puțin inițială, în momentul scrierii) în fenomenul relației. Epistola reprezintă deja o formă de socializare, un „fenomen sociologic”, cum o numeşte Georg Simmel1. Dacă însă corespondența intimă este un gen delicat, iar publicarea ei constituie adesea o impietate, excepția este cu putință în situația în care autorii îşi dau acordul ori pasajele cu totul personale sunt eludate, cum se întâmplă în Epistolar2, volum coordonat de Gabriel Liiceanu, sau când schimbul de scrisori este explicit adresat unui public, cum este dialogul întreținut de Umberto Eco şi cardinalul Carlo Maria Martini, închegat în volumul În ce cred cei care nu cred?3, la care mă voi referi în cele ce urmează.
Este vorba de un dialog epistolar purtat între două spirite de prim rang ale lumii contemporane italiene, solicitat de revista liberal şi desfăşurat în perioada 1995-1996. Corespondența este publică prin intenție, cum precizam, iar conținutul ei vizează probleme ale vremii noastre, legate de etică, de valorile în care mai credem astăzi: despre credință şi necredință, despre adevăr, despre noua apocalipsă, despre ce este şi de unde începe viața etc. Cartea este alcătuită din opt scrisori între celebrul scriitor şi profesor universitar Umberto Eco, reprezentantul lumii laice, şi cardinalul Carlo Maria Martini, reprezentantul Bisericii catolice. Discuția lor este completată de doi filosofi, doi jurnalişti, doi oameni politici, aşadar, prin şase comentarii: Emanuele Severino, Manlio Sgalambro, Eugenio Scalfari, Indro Montanelli, Vittorio Foa şi Claudio Martelli. În încheiere, cardinalul Martini îşi exprimă, clar şi tolerant concluziile.
Chiar de la primul schimb de scrisori, interlocutorii decid să lase deoparte etichetele lor sociale, să dialogheze liber, într-un limbaj accesibil, tratând probleme de actualitate, mizând astfel pe o discuție fertilă, nu pe una aflată în jocul unei instituții, a unei culturi. „Este un schimb pe care mi-l doresc rodnic, fiindcă e important să ne precizăm cu sinceritate preocupările comune şi să găsim o modalitate de a explica deosebirile, reducând la esență ceea ce este realmente diferit între noi”, scrie, în primul răspuns, Martini. Iar Umberto Eco îl completează: „Scopul acestor schimburi epistolare este identificarea unui domeniu comun de discuție între laici şi catolici”.
Practic, corespondența se desfăşoară după un scenariu simplu: Eco propune o temă a epocii şi o tratează făcând referire la argumente ale lumii laice, Martini răspunde, căutând argumentele în revelația biblică sau în tradiția Bisericii catolice. Cele două perspective caută însă un acord, acel loc comun de unde credincioşii şi necredincioşii pot porni, împreună, lupta pentru a reține în lume binele, şi pacea, şi dreptatea. Este un dialog viguros, bazat pe o înțelegere şi o toleranță reciproce, interlocutorii par neliniştiți de aceleaşi întrebări şi îşi folosesc resursele mentale, culturale pentru a răspunde la ele în chipul cel mai potrivit şi mai util cu putință.
Care sunt valorile epocii, ce îi mai face pe oameni practicanți ai binelui? Ce etică îi determină pe cei care nu cred în Dumnezeu să aleagă totuşi virtutea? Există convingeri morale în absența credinței în divinitate? Ce justificare ultimă poate da necredinciosul acțiunii lui virtuoase? Codul comun, identificat de amândoi, constă în ideea că solidaritatea se poate reduce la formula: „celălalt este în noi”. Cei care nu cred în Dumnezeu, au totuşi principii morale, precum altruismul, sinceritatea, dreptatea, peste care nu pot trece, în virtutea unei etici intrinseci, fundată pe credința că privirea celuilalt, dragostea pentru aproape te provoacă să făptuieşti în numele binelui, să construieşti pentru cei din viitor o lume mai bună. Ei îşi exprimă însă scepticismul că o etică fără un suport metafizic sau divin poate rezista mult în timp. Principiile necredinciosului sunt mai curând relative, schimbătoare, putându-l abandona repede faptelor non-morale ori chiar anti-morale. Martini ține la o etică întemeiată pe principii metafizice, absolute, universal-valabile, în vreme ce Eco propune o etică naturală, care se poate pune în acord cu o morală bazată pe credință, anume una întemeiată pe noțiuni „universale”, ale tuturor culturilor, fundată pe instinctul omului, pe vocea conştiinței lui.
În mod un pic ciudat, toate cele şase comentarii care urmează schimbului epistolar dintre Martini şi Eco, mai direct sau mai subtil, vin în răspăr ori condamnă de-a dreptul intenția celor doi interlocutori, de a găsi cu orice preț un fundament absolut eticii. Emanuele Severino refuză acest absolut al normelor morale, anunțând că, există doar „o etică de bună-credință”, indiferent cum şi spre ce se manifestă credința. Urmează punctul de vedere exprimat de Manlio Sgalambro, tulburător şi radical. El afirmă, cu o claritate suspectă, că în realitate orice faptă bună îl neagă pe Dumnezeu, că Dumnezeu nu este nici bun, nici inteligent, ci „ființă brută”, „natură inferioară”, a cărei idee nu trebuie luată împreună cu cea de bine. Explicația lui ar fi că atunci când doreşti binele cuiva, doreşti de fapt ca acel cineva să nu moară. Ori Dumnezeu tocmai asta aduce, răul şi moartea, Dumnezeu este Moartea.
În viziunea lui Eugenio Scalfari, principiile morale trebuie să se schimbe, şi asta pentru că realitatea însăşi este în schimbare. Există un instinct biologic, al supraviețuirii individuale şi al supraviețuirii speciei, care ajută omul să se adapteze la orice schimbare. Dacă într-adevăr dorința autentică este de a afla „morala pierdută”, trebuie să realizăm, dincolo de metafizică şi transcendență, că binele e înscris în codul nostru genetic, că practicarea unui bine comun, grija de celălalt, poate crea o etică a vremii. Indro Montanelli se aliază comentatorilor dinainte, nici pentru el morala nu conține în sine vreun absolut, normele ei sunt mereu relative, în funcție de timp, de spațiu ori de obiceiurile umane.
Vittorio Foa completează că, până şi această confruntare dintre credincioşi şi necredincioşi este greşită, în orice caz nu e o cale bună de a ajunge la fundamentul ultim al eticii. Şi asta pentru că nici un credincios şi nici un necredincios nu este aşa în stare pură. Mult mai importantă devine, de aceea, experiența individuală. Astfel, nu poți discuta despre etică de vreme ce nu te-ai confruntat personal cu răul. Analiza de sine este punctul de plecare în conceperea unei etici, în practicarea iubirii de celălalt. Cu un punct de vedere apropiat, Claudio Martelli, crede că în loc să apelăm la mister ori la metafizică, mai bine am evalua principiile practice, precum prudența, toleranța, aplanarea conflictelor, căci aşa am ajunge mai degrabă la o conviețuire planetară ameliorată.
Cardinalul Martini îşi centrează discursul final pe identificarea eticii ca un element propriu omului, indiferent de cum este ea interpretată, asumată, practicată. Nu creştinismul, recunoaşte, este tatăl eticii, morala a fost o realitate şi dinainte de el şi continuă să fie, paralel cu el, sau în urma lui, pentru unii. Etica este, în alte cuvinte, un factor esențial al umanului şi ne priveşte, într-un fel ori altul, pe toți. Totuşi, nu se poate pune în acord şi cu opiniile vremii, cu reprezentanții acesteia, cum s-au dovedit cei şase comentatori, chiar dacă admite că e în spiritul gândirii actuale a nu fonda nimic, dar a critica totul. El nu poate accepta că fundamentele eticii sunt relative şi schimbătoare. Decalogul e neschimbat în timp şi de neschimbat. Propune, în final, un efort, cel puțin, de depăşire a „optimismului facil” în care trăim, a ideii că lucrurile se vor rezolva de la sine. Dacă Dumnezeu nu ne mai spune nimic, poate ne mai spune ceva credința în viață, speranța unei vieți mai bune pentru noi, sau pentru cei care vor urma. Altminteri, nu facem altceva decât să slăbim ori să abandonăm lupta în numele binelui, lăsând deopotrivă răul să triumfe.
M-am întrebat, odată ajunsă cu lectura acestei cărți la final, de partea cui este adevărul. A celor doi interlocutori, care formulează răspunsuri aducând argumente în virtutea unei tradiții culturale, religioase, istorice, sau de partea reprezentanților vremii, care şi-au asumat mai bine atributele ei, relativismul şi adaptarea rapidă? Aş merge pe principiul „şi…şi…”, în condițiile în care toți acceptă până la urmă că etica este înscrisă în natura umană şi toți, credincioşi sau necredincioşi, instinctuali ori spirituali, se raportează la un avatar al acesteia. Că e o etică cu tradiție ori nu, susținută în mod absolut ori nu, atâta vreme când gândul şi fapta sunt virtuoase, cred că e mai puțin important. Altceva ar trebui să ne preocupe, să nu rămânem indiferenți la glasul conştiinței, să nu persistăm în alegerea răului, a faptelor pe care propria conştiință le condamnă.