Cartea de religie
Paul Aretzu
HRANA NOASTRĂ CEA SPRE FIINȚĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2012
Cartea lui Petru Ursache, Bucătăria vie. File de antropologie alimentară (Editura Junimea, Iaşi, 2011), dezvăluie, încă de la început, prin cele trei motouri însoțitoare, extrase din J. G. Frazer, Mircea Eliade şi Paul Roberts, o arie interdisciplinară extinsă, antropologică, filosofică, teologică, poetică, mitologică, sociologică, gastronomică. Într-un cuvânt, avem a face cu un eseu având ca pretext bucătăria.
Pe lângă motivația sa simplă, de factor de nutriție, hrana a creat în jurul ei, de-a lungul timpului, o întreagă simbolică spirituală şi culturală: „Semantismul ideii de hrană, de la minor la major, de la biologic la spiritual, a prins contur şi s-a specializat pe parcurs, trupul şi sufletul rămânând centre inconfundabile de referință” (p. 9). Interdicția impusă lui Adam, de a nu mânca din pomul cunoştinței binelui şi răului, conține, de fapt, un conflict moral între Dumnezeu şi Satana. Urmările neascultării vor conduce la jertfa Mântuitorului şi la instituirea euharistiei, hrana de împărtăşire cu Domnul. Dublul aspect al hranei este înfățişat clar în spusele lui Iisus, din Matei 4, 4-5: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Pornind de la această pericopă, un brazilian, Ruben Alves, evreu creştinat, a scris Cartea cuvintelor bune de mâncat sau bucătăria ca parabolă teologică. Hrana asigurată de Creator, în Rai, primilor oameni, era una crudă şi ne-gătită. Hrana cuvintelor poate fi poietică, dar şi duhovnicească. Prima se adresează trupului, cealaltă sufletului. În Rugăciunea Domnească, este evocată pâinea cea de toate zilele sau cea spre ființă, adică pâinea materială şi pâinea cerească. Hristos însuşi spune: Eu sunt pâinea vieții (Ioan 6, 48). Şi postirea este un tip de hrănire.
Reprezentarea hranei paradiziace apare, în afară de Pentateuhul Vechiului Testament, şi în alte texte mitice ale Antichității. În legendele populare, Dumnezeu stă uneori la masă cu oamenii. Se face deosebirea între un rai de sus şi un rai de jos. Hrana poate prezerva nemurirea sau, dimpotrivă, poate cauza moartea. Diversele transformări prin care trece hrana, de la stadiul crud la cel gătit, ritualurile legate de masă, semantica dublă reprezintă stadii de civilizație, implicând inevitabil religiosul. În exod, Iahve îi hrăneşte pe evrei cu mană, pâine cerească, prefigurând Sfânta Euharistie. Leviticul şi Deuteronomul stabilesc reguli categorice privind animalele bune de mâncat şi necurate: „Poruncile sumare ale lui Iahve, pe opoziția Bine/Rău, urmăreau direct şi ferm scopuri civilizatoare” (p. 23). Responsabilitatea pentru respectarea hranei prescrise, pentru sacrificii, arderi şi ospețe ritualice, pentru recitarea sau cântarea psalmilor revenea castei leviților. Gastronomia, care este un domeniu în continuă mişcare, legat uneori de fantezie, are surse, fără îndoială, în interdicțiile religioase, în legendele populare, în vechile tratate de medicină şi farmacologie, marcând tendințe antropocentriste, prin trecerea de la crud la gătit. Folosirea focului a schimbat atât omul, cât şi relația sa cu divinul. Vatra a devenit, astfel, centrul habitatului, extinsă, apoi, la vatra satului sau la templu. Focul ritualic era practicat după reguli speciale, alimentat cu anumite specii de lemn, impunându-se şi aici prohibiții. Autorul deschide, prin mulțimea simbolurilor şi reprezentărilor, dimensiuni tematice nelimitate.
Înainte de apariția ştiinței, au existat preştiințele oferind cadre unei gândiri practice, transmisă prin tradiție. Memoria unei astfel de cunoaşteri s-a păstrat în legende, proverbe, superstiții, dar şi în calendare. Acestea din urmă consacrau legătura dintre cele de jos şi cele de sus. Unele evenimente din calendar au efecte culinare, reprezentate printr-un cod specific: post, harți, dezlegare, câşlegi. Calendarele populare conțin, pe lângă date specifice sinaxarului, şi tradiții, obiceiuri, superstiții, sfaturi culinare. Rolul lor este de a menține dimensiunea morală a omului cosmic. Paremiologia sintetizează învățămintele morale şi de comportament, referindu-se adesea şi la alimente sau la alimentație. În calendar se regăseşte şi un mod de gândire magică, alcătuită din superstiții, stabilind momente faste şi nefaste, conținând simboluri ale începutului, ale curățeniei, ale rodniciei, toate concentrate, în special, în cortul casei.
Între valorile habitatului, subordonate principiilor morale fundamentale, alături de credință, hrană, vestimentație, se înscrie şi sănătatea, asigurată, fireşte, de o „botanică a raiului, măreață şi luxuriantă” (p. 47). Izgoniți din rai, protopărinții urmau să-şi asigure pe cont propriu hrana şi sănătatea. Plantele sunt împărțite în două, unele benefice, având calități nutritive şi terapeutice, fiind reprezentate prin grâu (care poartă pe el chipul Domnului), şi altele malefice, servind unor scopuri oculte, reprezentate prin faimoasa mandragoră.
Simplificând, ospățul se poate reduce la două variante, agapa, prilej de îmbunătățire a ființei umane, de comuniune spirituală, socotită de autor bucătăria vie şi chiolhanul, menit să satisfacă excesele trupeşti. Înclinația gurmandă este lumească, aflată în căutare de noi rețete, ahtiată după mirodenii şi gusturi cât mai exotice. Se regăseşte, cu siguranță, în cărțile de bucate, aşa cum se întâmplă în Rețete cercate, alcătuită de Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi. Având modelul celebrului Brillat-Savarin, „rețetarul comun Kogălniceanu-Negruzzi propunea specialități culinare şi de cofetărie neobişnuite în realitatea etnografică autohtonă şi care îşi găseau căutare în cele mai luxoase stabilimente franceze, italiene, germane” (p. 57). În perioada interbelică, inițiativa gastronomică şi mai ales oenologică, aparține extravagantului Păstorel Teodoreanu.
Codul alimentar impune reguli şi în domeniile de interferare, în vestimentație (ținute specifice), în ierarhia socială sau a familiei (ocuparea locurilor după merite sau demnități). Ceremonialul mesei este relatat în felurite scrieri, în Învățăturile lui Neagoe Basarab, în Condica lui Gheorgaki (publicată de M. Kogălniceanu, în 1862, în Cronicile Românilor sau Letopisețele Moldovei şi ale Valahiei, tomul III), la Anton Pann şi la Mihail Sadoveanu, dându-se indicii istorice, culturale, religioase, sociale ale vremii. Asemănând vorbirea cu alimentația (în fond, amândouă presupun un anumit metabolism), Petru Ursache remarcă diferența dintre tradiționalismul echilibrat, valorificator, şi modernismul dezorientat, nihilist: „Totuşi, omului contemporan îi stă în față, mai mult ca oricând, alternativa: să adopte măsura în purtare şi în vorbire, cum ne învață buna tradiție; să se avânte cu nesocotință în vâltoarea «schimbărilor» cotidiene, fără orizont, fără moralitate. Pe scurt, să adere la bucătăria tradițională, bazată pe produse naturale sau la alimentația modernă, incitantă, intens recomandată prin reclame zgomotoase şi înşelătoare.” (p. 66-67). Pe aceeaşi cale, a corelațiilor, se compară preocupările formative din Ospățul lui Platon cu chiolhanul fără măsură din Satyriconul lui Petronius.
Un imaginar culinar bogat se găseşte la Sadoveanu, cu mese pregătite din vreme, fastuoase, încărcate de ceremonial sau, dimpotrivă, frugale, menite să astâmpere numai foamea. Accesoriile acestora, capabile să le însuflețească, sunt ospitalitatea, desfățul cu istorisiri, meniurile tradiționale, alternările de locvacitate şi tăcere. Un tradiționalist al vremurilor noastre este şi Radu Anton Roman, prin celebra sa carte în care sunt reunite Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti. Demnă de luat aminte pentru autenticitatea ei este Din bucătăria țăranului român, scrisă la 1916 de Mihai Lupescu, în care este recuperat întregul univers alimentar de altădată. Importante sunt şi mărturiile călătorilor străini prin țările române, pe bună dreptate, impresionați de primitivismul locuitorilor, de unele aspecte de comportament şi de obiceiuri. Reprezentările folclorice nu rămân nici ele străine de domeniul alimentar.
Prin asociații de idei, autorul trece cu uşurință de la o temă la alta, de la un domeniu la altul. De la mâncarea de post trece la remedii specifice medicinei antice, la antropomorfisme uimitoare, la expunerea unor alimente exotice, greu de procurat, la excursuri mitologice, la pomenirile dedicate sufletelor celor morți, la inventarierea hranei bogate şi diverse pe care o oferă pădurea. Desigur, azi, s-a schimbat total mentalitatea cu privire la hrană şi la modul de hrănire: „Cine-şi face cumpărăturile direct din supermarket, plătind cash şi obsedat în permanență de starea cămării sale se comportă cu totul diferit față de cultivatorul de peste veac, având vitele în ogradă, pomii la câțiva metri în propria-i ogradă, peştii în balta de la marginea satului; fără grija că mâine-poimâine n-ar mai putea ajunge la ele” (p. 96). Hrana nu poate fi disociată de vânătoare şi pescuit, de păstorit şi agricultură. Țăranul român s-a menținut mult timp într-o formă arhaică. De aici se deduc unele avantaje, cum ar fi conținutul natural al hranei, sortimentele ei limitate, conservatorism în ceea ce priveşte proveniența şi modul de preparare. Dar, nevoia de a subzista s-a transformat adesea în artă culinară, guvernată de reguli, de ceremonialuri, asociată cu nevoia de a conversa, de a satisface necesarul nutritiv într-un mod cât mai agreabil.
Cartea lui Petru Ursache este un eseu flexibil, substanțial, cuprinzător, nicidecum exhaustiv, propunând idei, făcând conexiuni diverse. Este, desigur, un fals tratat de investigare alimentară. Partea a doua este o addenda conținând o amplă antologie tematică sadoveniană (propunând, în mod indirect, o reconsiderare a acestui mare scriitor, pe nedrept marginalizat) şi o microantologie de poezie, grupată în Prilejuri folclorice, Boemă, De închisoare, Agape de taină. Totuşi, concluziile sunt elegiace, autorul prevăzând un viitor post-uman, în care hrana va deveni mâncare. Cert este că ne-am bucurat de o carte frumoasă, cu morală inclusă şi că, trebuie să recunoaştem, pofta vine, cu siguranță, citind.
Pe lângă motivația sa simplă, de factor de nutriție, hrana a creat în jurul ei, de-a lungul timpului, o întreagă simbolică spirituală şi culturală: „Semantismul ideii de hrană, de la minor la major, de la biologic la spiritual, a prins contur şi s-a specializat pe parcurs, trupul şi sufletul rămânând centre inconfundabile de referință” (p. 9). Interdicția impusă lui Adam, de a nu mânca din pomul cunoştinței binelui şi răului, conține, de fapt, un conflict moral între Dumnezeu şi Satana. Urmările neascultării vor conduce la jertfa Mântuitorului şi la instituirea euharistiei, hrana de împărtăşire cu Domnul. Dublul aspect al hranei este înfățişat clar în spusele lui Iisus, din Matei 4, 4-5: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Pornind de la această pericopă, un brazilian, Ruben Alves, evreu creştinat, a scris Cartea cuvintelor bune de mâncat sau bucătăria ca parabolă teologică. Hrana asigurată de Creator, în Rai, primilor oameni, era una crudă şi ne-gătită. Hrana cuvintelor poate fi poietică, dar şi duhovnicească. Prima se adresează trupului, cealaltă sufletului. În Rugăciunea Domnească, este evocată pâinea cea de toate zilele sau cea spre ființă, adică pâinea materială şi pâinea cerească. Hristos însuşi spune: Eu sunt pâinea vieții (Ioan 6, 48). Şi postirea este un tip de hrănire.
Reprezentarea hranei paradiziace apare, în afară de Pentateuhul Vechiului Testament, şi în alte texte mitice ale Antichității. În legendele populare, Dumnezeu stă uneori la masă cu oamenii. Se face deosebirea între un rai de sus şi un rai de jos. Hrana poate prezerva nemurirea sau, dimpotrivă, poate cauza moartea. Diversele transformări prin care trece hrana, de la stadiul crud la cel gătit, ritualurile legate de masă, semantica dublă reprezintă stadii de civilizație, implicând inevitabil religiosul. În exod, Iahve îi hrăneşte pe evrei cu mană, pâine cerească, prefigurând Sfânta Euharistie. Leviticul şi Deuteronomul stabilesc reguli categorice privind animalele bune de mâncat şi necurate: „Poruncile sumare ale lui Iahve, pe opoziția Bine/Rău, urmăreau direct şi ferm scopuri civilizatoare” (p. 23). Responsabilitatea pentru respectarea hranei prescrise, pentru sacrificii, arderi şi ospețe ritualice, pentru recitarea sau cântarea psalmilor revenea castei leviților. Gastronomia, care este un domeniu în continuă mişcare, legat uneori de fantezie, are surse, fără îndoială, în interdicțiile religioase, în legendele populare, în vechile tratate de medicină şi farmacologie, marcând tendințe antropocentriste, prin trecerea de la crud la gătit. Folosirea focului a schimbat atât omul, cât şi relația sa cu divinul. Vatra a devenit, astfel, centrul habitatului, extinsă, apoi, la vatra satului sau la templu. Focul ritualic era practicat după reguli speciale, alimentat cu anumite specii de lemn, impunându-se şi aici prohibiții. Autorul deschide, prin mulțimea simbolurilor şi reprezentărilor, dimensiuni tematice nelimitate.
Înainte de apariția ştiinței, au existat preştiințele oferind cadre unei gândiri practice, transmisă prin tradiție. Memoria unei astfel de cunoaşteri s-a păstrat în legende, proverbe, superstiții, dar şi în calendare. Acestea din urmă consacrau legătura dintre cele de jos şi cele de sus. Unele evenimente din calendar au efecte culinare, reprezentate printr-un cod specific: post, harți, dezlegare, câşlegi. Calendarele populare conțin, pe lângă date specifice sinaxarului, şi tradiții, obiceiuri, superstiții, sfaturi culinare. Rolul lor este de a menține dimensiunea morală a omului cosmic. Paremiologia sintetizează învățămintele morale şi de comportament, referindu-se adesea şi la alimente sau la alimentație. În calendar se regăseşte şi un mod de gândire magică, alcătuită din superstiții, stabilind momente faste şi nefaste, conținând simboluri ale începutului, ale curățeniei, ale rodniciei, toate concentrate, în special, în cortul casei.
Între valorile habitatului, subordonate principiilor morale fundamentale, alături de credință, hrană, vestimentație, se înscrie şi sănătatea, asigurată, fireşte, de o „botanică a raiului, măreață şi luxuriantă” (p. 47). Izgoniți din rai, protopărinții urmau să-şi asigure pe cont propriu hrana şi sănătatea. Plantele sunt împărțite în două, unele benefice, având calități nutritive şi terapeutice, fiind reprezentate prin grâu (care poartă pe el chipul Domnului), şi altele malefice, servind unor scopuri oculte, reprezentate prin faimoasa mandragoră.
Simplificând, ospățul se poate reduce la două variante, agapa, prilej de îmbunătățire a ființei umane, de comuniune spirituală, socotită de autor bucătăria vie şi chiolhanul, menit să satisfacă excesele trupeşti. Înclinația gurmandă este lumească, aflată în căutare de noi rețete, ahtiată după mirodenii şi gusturi cât mai exotice. Se regăseşte, cu siguranță, în cărțile de bucate, aşa cum se întâmplă în Rețete cercate, alcătuită de Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi. Având modelul celebrului Brillat-Savarin, „rețetarul comun Kogălniceanu-Negruzzi propunea specialități culinare şi de cofetărie neobişnuite în realitatea etnografică autohtonă şi care îşi găseau căutare în cele mai luxoase stabilimente franceze, italiene, germane” (p. 57). În perioada interbelică, inițiativa gastronomică şi mai ales oenologică, aparține extravagantului Păstorel Teodoreanu.
Codul alimentar impune reguli şi în domeniile de interferare, în vestimentație (ținute specifice), în ierarhia socială sau a familiei (ocuparea locurilor după merite sau demnități). Ceremonialul mesei este relatat în felurite scrieri, în Învățăturile lui Neagoe Basarab, în Condica lui Gheorgaki (publicată de M. Kogălniceanu, în 1862, în Cronicile Românilor sau Letopisețele Moldovei şi ale Valahiei, tomul III), la Anton Pann şi la Mihail Sadoveanu, dându-se indicii istorice, culturale, religioase, sociale ale vremii. Asemănând vorbirea cu alimentația (în fond, amândouă presupun un anumit metabolism), Petru Ursache remarcă diferența dintre tradiționalismul echilibrat, valorificator, şi modernismul dezorientat, nihilist: „Totuşi, omului contemporan îi stă în față, mai mult ca oricând, alternativa: să adopte măsura în purtare şi în vorbire, cum ne învață buna tradiție; să se avânte cu nesocotință în vâltoarea «schimbărilor» cotidiene, fără orizont, fără moralitate. Pe scurt, să adere la bucătăria tradițională, bazată pe produse naturale sau la alimentația modernă, incitantă, intens recomandată prin reclame zgomotoase şi înşelătoare.” (p. 66-67). Pe aceeaşi cale, a corelațiilor, se compară preocupările formative din Ospățul lui Platon cu chiolhanul fără măsură din Satyriconul lui Petronius.
Un imaginar culinar bogat se găseşte la Sadoveanu, cu mese pregătite din vreme, fastuoase, încărcate de ceremonial sau, dimpotrivă, frugale, menite să astâmpere numai foamea. Accesoriile acestora, capabile să le însuflețească, sunt ospitalitatea, desfățul cu istorisiri, meniurile tradiționale, alternările de locvacitate şi tăcere. Un tradiționalist al vremurilor noastre este şi Radu Anton Roman, prin celebra sa carte în care sunt reunite Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti. Demnă de luat aminte pentru autenticitatea ei este Din bucătăria țăranului român, scrisă la 1916 de Mihai Lupescu, în care este recuperat întregul univers alimentar de altădată. Importante sunt şi mărturiile călătorilor străini prin țările române, pe bună dreptate, impresionați de primitivismul locuitorilor, de unele aspecte de comportament şi de obiceiuri. Reprezentările folclorice nu rămân nici ele străine de domeniul alimentar.
Prin asociații de idei, autorul trece cu uşurință de la o temă la alta, de la un domeniu la altul. De la mâncarea de post trece la remedii specifice medicinei antice, la antropomorfisme uimitoare, la expunerea unor alimente exotice, greu de procurat, la excursuri mitologice, la pomenirile dedicate sufletelor celor morți, la inventarierea hranei bogate şi diverse pe care o oferă pădurea. Desigur, azi, s-a schimbat total mentalitatea cu privire la hrană şi la modul de hrănire: „Cine-şi face cumpărăturile direct din supermarket, plătind cash şi obsedat în permanență de starea cămării sale se comportă cu totul diferit față de cultivatorul de peste veac, având vitele în ogradă, pomii la câțiva metri în propria-i ogradă, peştii în balta de la marginea satului; fără grija că mâine-poimâine n-ar mai putea ajunge la ele” (p. 96). Hrana nu poate fi disociată de vânătoare şi pescuit, de păstorit şi agricultură. Țăranul român s-a menținut mult timp într-o formă arhaică. De aici se deduc unele avantaje, cum ar fi conținutul natural al hranei, sortimentele ei limitate, conservatorism în ceea ce priveşte proveniența şi modul de preparare. Dar, nevoia de a subzista s-a transformat adesea în artă culinară, guvernată de reguli, de ceremonialuri, asociată cu nevoia de a conversa, de a satisface necesarul nutritiv într-un mod cât mai agreabil.
Cartea lui Petru Ursache este un eseu flexibil, substanțial, cuprinzător, nicidecum exhaustiv, propunând idei, făcând conexiuni diverse. Este, desigur, un fals tratat de investigare alimentară. Partea a doua este o addenda conținând o amplă antologie tematică sadoveniană (propunând, în mod indirect, o reconsiderare a acestui mare scriitor, pe nedrept marginalizat) şi o microantologie de poezie, grupată în Prilejuri folclorice, Boemă, De închisoare, Agape de taină. Totuşi, concluziile sunt elegiace, autorul prevăzând un viitor post-uman, în care hrana va deveni mâncare. Cert este că ne-am bucurat de o carte frumoasă, cu morală inclusă şi că, trebuie să recunoaştem, pofta vine, cu siguranță, citind.