Spectator
Nicolae Prelipceanu

TEATRUL DE IERI ?I DE AZI

Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2012

Îmi dau seama că în cultura noastră românească lumile sunt perfect separate, scriitorii nu ?tiu ce fac regizorii ?i actorii, regizorii ?i actorii rar ?tiu ce fac/scriu scriitorii ?i a?a mai departe, de muzică nici nu mai vorbesc, la asta au acces foarte puțini practicanți ai altor arte. Întâlnesc puțini colegi la teatru, poate că se duc la alte spectacole decât la premiere unde, de multe ori, ajung eu. În fine, asta e problema fiecăruia. Ceea ce de ani de zile există sub ochii no?tri dar nu este remarcat în lumea literară, e revista Teatrul Azi, scoasă cu eforturi personale de criticul de teatru Florica Ichim, după ce dl pe atunci ministru R. Theodorescu a licențiat-o, ca să mă exprim occidental, de la revista Teatrul, a Ministerului Culturii, încredințând conducerea revistei oficiale unui mare scriitor care, însă, n-a găsit pe nimeni să lucreze în locul său ?i astfel revista MCC-ului ?i-a încetat apariția. A apărut, în schimb, revista Teatrul Azi, scoasă de o mână de doamne ?i domni?oare entuziaste, grupate în jurul celei mai sus anunțate. Mai mult, tot acest grup foarte mic de entuziaste supline?te ?i o altă lacună a programelor oficiale, ?i anume cercetarea istoriei teatrului românesc, prin proiectul volumelor despre personalitățile care au marcat sau care marchează în prezent teatrul românesc. Cărțile acestea despre Liviu Ciulei, Aureliu Manea, Victor Rebengiuc, Ion Caramitru, Ion Iancovescu, Mariana Mihuț, Alexandru Tocilescu ?i multe altele din aceea?i serie, cuprinzând interviuri ?i comentarii asupra activității dramatice a unor mari arti?ti, vor ține locul mâine de istorie a unui domeniu în care clipa e stăpână.
Proiectele celor din jurul revistei băteau mai departe, la organizarea unui centru de documentare asupra istoriei teatrului românesc, pornindu-se de la adevărul trist că majoritatea teatrelor din țara noastră nu au o istorie a lor, că nu se păstrează afi?ele tuturor spectacolelor, mai ales cele de acum câteva zeci de ani, ca să nu mai vorbim de programele de sală ?i de alte informații asupra distribuțiilor ?i numărului de spectacole pe care le-a realizat fiecare producție propusă spectatorilor. Ar fi fost un centru dacă ar fi avut un spațiu. Însă nimeni din oficialitate nu a acordat spațiul necesar unui asemenea proiect, care nu mai încăpea în locuința Floricăi Ichim. Ar fi fost poate o ocazie pentru o colecție de istorie orală, a?a cum a alcătuit Fundația Academia Civică, condusă de Ana Blandiana ?i Romulus Rusan, numai că una cu specific teatral, nu era tâziu, anii trecuți, să se mai adune ore de amintiri ale unor supraviețuitori, cum este Radu Beligan, cel care a jucat, în prima sa tinerețe, cu marii actori deveniți astăzi legende. Maestrul nonagenar î?i mai spune încă povestea pe scena Naționalului din Bucure?ti, inclusiv anecdotele unor vremuri trecute, care fac farmecul istoriei, cum este aceea cu premiera unui spectacol al lui Ion Iancovescu: sala gemea de lume, ?i cineva îi spune maestrului că nu mai sunt locuri ?i că Beligan stă în picioare. În picioare, vine replica maestrului, în genunchi să stea la spectacolul meu! Dar sunt ?i atâtea alte figuri care au marcat cândva scena românească, figuri care vor mai stărui o vreme printre noi, ?i care ar putea fi intervievate pentru o istorie orală a teatrului românesc, care ar putea, eventual, suplini lipsa datelor precise, a documentelor. Cărțile seriei de la revista Teatrul Azi încearcă să-i cuprindă pe toți, dar va reu?i?
Teatrul Azi a apărut cu numărul 1-2 pe anul acesta, în obi?nuita sa prezentare luxoasă, aproape de revistă glossy, cu Ada Milea pe prima copertă, cu o serie de cronici teatrale despre spectacole din Bucure?ti ?i din țară, cu o secțiune de comentarii ale festivalurilor, galelor, aniversărilor, care în teatru se țin lanț, dar care, tocmai de aceea, ar putea fi foarte u?or uitate, dacă nu ar exista această adevărată „piedică în calea uitării”, de data asta mult mai reală decât acelea cărora micul kitsch al adolescenței, fie ?i întârziate, le spunea a?a. Din secțiunea de interviuri sare în ochi, dincolo de seriozitatea ?i aplicația cu care sunt acestea alcătuite, cel al Marinelei ?epu? cu Emil Hossu, între timp dispărut năpraznic dintre noi, parcă premonitoriu (interviul vreau să spun). Dincolo de cronicile spectacolelor, remarc mărturia lui Andrei ?erban despre Liviu Ciulei ?i felul cum l-a ajutat el să pună piciorul pe o mare scenă, cea de la Bulandra, invitându-l să pună în scenă Iuliu Cezar de Shakespeare, spectacol care, de altfel, l-a ajutat să iasă ?i să rămână în America. Iată ?i un portret spiritual al acestui mare om care a dispărut anul trecut, aproape fără ca lumea să-?i dea seama cu cât e mai săracă din acel moment: ” Cine a fost Liviu Ciulei? Un temperament vulcanic, din aceea?i ligă cu Orson Wells; a fost ca ?i el: prea mare pentru timpul în care a trăit. Când s-a reîntors, chipurile, „acasă” România se schimbase.
Omul nobil nu s-a mai regăsit în mitocănia ?i confuzia generală, artistul riguros ?i clasic se simțea alienat de a?a-zisul teatru modern ?i mediocru, lipsit de idealuri. Îl observam pierdut, simțeam că nu i se mai arăta respectul pe care îl merita, nu mai era privit ca pe vremuri. S-a retras, pretextând că nu mai aude ?i nu mai vede la fel ca înainte.
De fapt nu a vrut să mai vadă, nu a vrut să mai audă minciuna ?i falsul din jur; retragerea a fost o formă de rezistență, ca să rămână pur ?i incoruptibil, a?a cum a trăit. Acceptarea sa tristă ?i resemnată mi-a amintit de Jacques Melancolicul, pe care l-a jucat în legendarul său Cum vă place. Tristețea unui vulcan care a ars pentru Artă. Nu credea în Dumnezeu, avea însă un dialog continuu cu el ?i evident că avea har, deci Dumnezeu era el.”
Un portret ?i o evocare a unei lumi care s-a pierdut odată cu marele Ciulei, ajuns spre finalul vieții un fel de exilat în propria sa patrie, a?a cum mai fusese cândva, îmi amintesc, în urmă cu, azi, 40 de ani, când monta la Baia Mare, cu un actor mare, dar care nu s-a bucurat niciodată de gloria pe care ar fi meritat-o, Cazimir Tănase, o piesă despre Goya. Atunci fusese respins de partidul comunist român, de cenzură ?i de tot ce aducea cu el acest partid-stat, acum nu a mai fost respins cu acte în regulă, ci în modul în care o fac lumile de suprafață cu tot ce li se pare de profunzime, implicit, fără comentarii.
O evocare ?i mai îndepărtată de epoca noastră întreprinde tânărul regizor Radu-Alexandru Nica, la rubrica Memoria teatrului, referindu-se la un fenomen specific transilvan, teatrul ?colar, practicat, după cele mai vechi mărturii, încă din sec. XVI, mai ales în ?colile confesionale ?i mai ales în mediul german, în ?colile săse?ti persistând până pe la începutul secolului XVIII.
Dincolo de cronicile la spectacole ale unor Mircea Morariu, Elisabeta Pop, Andreea Dumitru, Călin Ciobotari, Adrian Mihalache, Ana Maria Narti, Ion Cazaban, Constantin Paraschivescu, Ion Parhon, Liana Ornea, Crenguța Manea, Marinela ?epu? ?i alții ?i alții, se remarcă eseul, mai degrabă studiul lui Sorin Alexandrescu dedicat spectacolului lui Mihai Măniuțiu, Othello ?i prea iubita lui Desdemona, la Studioul M din Sf. Gheorghe, un sondaj în profunzime al acestei arte derivate, care este teatrul-dans.
Seria de volume despre mari oameni de teatru se intitulează Galeria Teatrului Românesc, editată, ca ?i revista, de Fundația Culturală „Camil Petrescu”, cea dintâi fiind în parteneriat cu Uniunea Teatrală din România (UNITER). Revista aceasta însă?i, cred, face parte din Galeria Teatrului Românesc, mai precis, va fi a?ezată acolo, alături de marile reu?ite ale scenei, despre care dă mărturie lună de lună.